agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3443 .



Crimă și pace bună
proză [ ]
capitolul al X-lea
Colecţia: Crima si pace buna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marius Marian Solea ]

2007-07-03  |     | 



10

Poate că deja dumneata, domnule cititor, hăituit de visuri și de lume, încerci o senzație de oboseală, obligându-te să par-curgi toate aceste linii, mai slabe sau mai îngroșate, ale unui portret pe care am încercat să-l desenez aici, cu mijloacele mele, nu știu cât de sigure, fiind și foarte grăbit de realitate... Timpul nici măcar pe mine nu vrea să mă aștepte. Dar, pe cât posibil, am încercat să te menajez de literaturizările fără sens, nesusținute în context. Cu unele dintre metehnele scriitoricești va trebui să te obișnuiești. Poate că în nici o alegere, cu ex-cepția lui Dumnezeu, nu găsești numai puritate. Lucrurile stau la fel și cu acest roman, va trebui să fii indulgent, mai ales dacă, pe alocuri, îți este plăcut înțelesului.


Am spus, puțin mai înainte, că te cam oblig să parcurgi îndeaproape un desen deja făcut de mine. Așa și este. În plus, mai cred că fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri va avea un creion imaginar în mână, cu care să verifice și să corecteze plasticitatea sau rostul unor linii, intensitatea sau siguranța lor. Nu puteam să scriu cartea de față fără să cred în priceperea ta pentru aceste lucruri, fără să nădăjduiesc că vei încerca să colorezi în mintea sau în inima domniei tale spațiile dintre liniile mele. Sau poate chiar întreg desenul…
Să urmărim, așadar, și pe mai departe nelămuririle acestui tânăr care își sfâșia adolescența cu mâinile amândouă, ca pe o îmbrăcăminte care nu mai putea să fie salvată de la sacrificiu, murdară sau ruptă în urma unei neprevăzute întâmplări, posibil chiar în urma unui accident…
Toate lucrurile începuseră să i se pară inutile și, o dată cu ele, încerca această senzație inclusiv față de lumea întreagă, nu doar față de elementele mai mult sau mai puțin importante, după specificul în considerații și în convingeri al fiecăruia, elemente care o locuiesc sau o îmbracă. Observase că putea să cunoască numai lucrurile și fenomenele evident limitate. În acest fel, îi părea destul de precisă chiar și propria limitare. Uneori, se considera un nedreptățit…
Se gândea că poate ar fi fost mai potrivit, mai avantajos pentru viață, să fi fost credincios!  Ar fi putut găsi undeva posibilitatea unei împliniri, fie ea și fentând realitatea. Lumea nu îl locuia, iar el nu locuia îndeajuns de consistent lumea. Ar fi avut nevoie de o altă proiecție, poate că i-ar fi ajuns și numai impresia ei... Câte nu observa că făceau oamenii pentru impresiile lor?! Sacrificau realitatea, își asumau riscuri fără sens, credeau în puterea lor de a pricepe…
O explicație sau vreo cauză de existență a lui Dumnezeu ar fi putut să găsească dacă și-ar fi propus, dar oare ar fi avut rost, ar fi meritat? Nu credea că ar putea să găsească. ceva avantajos în asta? Fascinația lui pentru tainele naturii ar fi putut să reprezinte un punct de plecare într-un asemenea demers. Sensibilității sale i-ar fi fost de ajuns acest stimul  putea primi ideea originii lumii vegetale și animale, a diversității ei, înain-tea măreției căreia, oricum, se supunea, avându-și premisa în diversitatea și în măreția unui Dumnezeu posibil.
Pe de altă parte, felului său de a gândi nu-i ajungea omul, cu tot ceea ce ține de el și de facultățile sale. Nu-i ajungea omul pentru a spânzura lumea de suportul divin, într-un gest salvator față de el însuși. Și nici nu-i găsea acestui „animal care râde” o importanță din care să rezulte, să urmeze, necesitatea unui Dumnezeu precis și obligatoriu. Așa că nu vedea să fi fost satisfăcute condițiile relaționării…
Tot în copilărie se întâmplaseră mare parte dintre despărțirile lui de divinitate, prin mijlocitori… Dumnezeul opțional de atunci, având ca suport și ca referință niște vorbe țărănești, rostite la capătul ogorului sau printre orătănii, fusese alungat de chiar reprezentanții Lui obligatorii, preoții. Și ce dovadă este mai dulce și mai pe gustul considerațiilor per-sonale decât aceea care vine de la cineva care ar fi trebuit să pară sau să fie un argument? Cel puțin la nivelul relației între oameni… Din alt punct de vedere, unde-i Dumnezeu atunci când ești copil? Când nu ai reper sau dovadă nici măcar experiența? Și se poate ține El de un copil care zburdă? Nu, Dumnezeu rămâne în urmă, cel mult îl așteaptă pe acest copil până când vine pe partea cealaltă a vieții…
Imaginea preotului îl afectase de timpuriu, din copilărie: de câte ori se întâlneau ai lui, ai bătrâni, cu acesta, trebuia să-i dea bani. Întâlnirea cu omul „în haine de moarte”, cum îi spu-nea el atunci, era o amendă în sine. Existența preotului, prin urmare și a lui Dumnezeu, trebuiau plătite! Cum îl vedeau, fie la biserică, fie prin târg, fie acasă la ei, la Corșor, băgau mâna în buzunar și îi scoteau banii cuveniți! Păreau a fi mereu datori acestui om pentru simplul motiv că îi prindea existând… Trebuiau de fiecare dată să-și răscumpere întâlnirea cu el, poate chiar și viața… Pedeapsa financiară era simultană cu imaginea lui. Pe alții, brigadierul, veterinara, foncierul, cei care mai veneau după bani, îi mai înjurau în răstimpuri bătrânii, dar pe preot, niciodată! Chiar îi dădeau banii cu multă plăcere! Iar dările bisericii erau nesfârșite, întocmai ca Dumnezeu! Preotul primea de fiecare dată polii de bani, chiar și atunci când nu cerea! Lui, deși copil, și simțea că această situație l-ar fi îndrep-tățit la multe, nu îi făceau aceeași bucurie, despre care aflase mai târziu că i se spune, sau poate și este, lumească. Dorințelor lui nu le răspundeau așa cum răspundeau dorințelor preotului. De pildă, nu îi făceau de fiecare dată bucuria cumpărării de bomboane, ori a vatei de zahăr, sau a jucăriilor de plastic. Știa, înciudat, că preotul își va cumpăra ce va dori cu banii lor, care ar fi putut să fie ai lui, dacă n-ar fi existat acest om mereu vesel și glumeț! Acel om „îmbrăcat de sus până jos în negru și care lua banii lui pentru bomboane și pentru jucării”! Îl invidia. În plus, simțea că ai lui, ai bătrâni, ar fi putut să îl iubească pe preot mai mult decât pe el! Preotul fusese primul său concurent posibil învingător, pentru că de fiecare dată de câte ori trecea el nu mai rămâneau bani, acei bani pe care i-ar fi putut primi. Străbunicii, ridicând din umeri, îi răspundeau că nu mai au, doar văzuse că îi dăduseră preotului. Așa că, atunci când îl ve-dea pe acest om, care avea după el mai tot timpul o slugă, îl ura! Cu inimă curată! Sau când își amintea de el, la fel. Nu-l putea vedea nici măcar cu ochii minții, fără să fie înconjurat de mânie. Din pricina preotului, începuse să strângă, în ascuns, tot măruntul pe care îl găsea prin buzunarele hainelor celor bă-trâni. Cu multă ciudă pe acest om și cu milă, în răstimpuri, pen-tru ai casei.
Când mai crescuse, lucrurile îi păreau și mai grave, deloc potrivit pentru a mai fi prezentate aici...
Altădată, participase întâmplător la o discuție în care pre-otul dintr-o comună din Gorj condiționa îngroparea celui mort de achitarea unei taxe. Preoții deveniseră, cu vremea, „halapi după bani”...
La prima vedere, nu păreau a face mai nimic din legile lui Dumnezeu, fără să nu întindă mâna. Și nu știu cum, dar o fă-ceau cu un gest nefiresc. Strecurau foarte repede captura, pra-da, în niște buzunare nevăzute, din interiorul nemărginit al su-tanei, cu un aer care părea puțin vinovat, hoțesc, tăinuit. Această imagine, contrastantă și nefirească, avea s-o compare mai târziu cu imaginile din revistele pentru bărbați, în care femei, goale întru totul și fățiș expuse, pozau gândind…
Cum să te mai înalțe popa la Dumnezeu, dacă nici în pământ nu te coboară fără bani? Dacă și mort trebuie să-i plătești? Plătești pentru că ești viu, plătești și pentru că ai murit. Viața preoților, cea de zi cu zi, asemănătoare întru toate cu aceea a restului oamenilor, îl făcuse să vadă minciuna. Astfel a refuzat ca, prin minciuna lor, să accepte minciuna cea mare, a unei existențe sigure a Lui. Promisă nu oricum, ci compensatoriu…
Cu atât mai mult credea acum că acest Dumnezeu nu a fost la început decât o mare spaimă… Iar spaima primordială a născut revelația primordială, căreia i s-a adăugat imaginația… Asta trebuia să fi fost cauza universalului sentiment religios. Omul a intuit necesitatea de existență a divinității când a observat că face parte dintr-o asemenea diversitate vegetală și animală, cu precădere ostilă, când s-a observat pe sine ca fiind diferit, adică singur… Din conștiința de sine îi rezultase zeul… Un zeu protector și făuritor de reguli pentru a-l ajuta. Regulile și le făcea singur, din experiență, dar, pentru a le da o autoritate precisă, sigură, nerelativă, a considerat că erau date de către zeu, reflexie a acestuia în mediul său omenesc. De aici încolo, atât fenomenologia, cât și istoria religiilor, ca fenomene în des-fășurare, păreau a fi fost floare la ureche! O fudulie. Dumnezeu era o entitate care venea în ajutor, aceeași percepție existând până și astăzi.
Dacă omul ar fi considerat că Dumnezeu este pe pământ, lângă el, ar fi fost pericolul ca odată și-odată să-L găsească… Tocmai pentru că nu L-a găsit, că nu s-a întâlnit cu El, a considerat că Dumnezeu locuiește în ceruri. Acolo era spațiul inabordabil  acolo trebuia să fie și Dumnezeu. Cerul era, din totdeauna, altceva, un spațiu de altă natură și doar el putea găzdui un Dumnezeu de altă natură. Apoi, cu sporirea minții, au apărut teologiile. Pentru ele, era de bun simț să aprecieze că Dumnezeu este peste tot. Nu doar unde nu-L puteai căuta… Deja bătea la ochi.
Viața, în general, cotidian, te relevă multor momente de spaimă. În preistoria dominată de natură, unde a muri era mai sigur decât a trăi, multe momente de chemare a lui „Dumnezeu” vor fi fost, chiar și de găsire a Sa, atunci când se întâmpla ca omul să scape de vreun pericol, confirmându-și speranțele în Dumnezeul lui.
Marin Petreanu credea că, pentru om, Dumnezeu se naște din frică și din singurătate. O spaimă simplă a conștiinței de sine… Iremediabilă însă. Nimeni nu dorește să fie singur, fiecare vrea să comunice. Prin asta vede că există și se autoverifică biologic. Și care este comunicarea absolută?  Cea cu Dumnezeu… Iar tentația către absolut este un avatar al orgoliului, chiar o dobândire în sine.
Fusese de vreo două ori și pe la mănăstiri, o dată la Tismana, iar altădată, făcând un popas în drum spre Petroșani, vizitase mănăstirea Lainici, motivat mai mult de spectaculoasele peisaje de acolo. Cu aceste două ocazii, mâncând câte un prânz, laolaltă cu „credincioșii”, observase că multora, dintre cei care umblau pe la mănăstiri, le rămânea mâncare pe bărbie. Îi fusese de ajuns… Alte observații nici că-i mai trebuiau!


Din câteva lecturi de teologie, înțelesese că Dumnezeu este sursa primordială a libertății. Ce șmecherie, ce persua-siune, câtă intenție de manipulare a dispoziției înspre vanitate a individului! Chiar și în relație cu omul, Dumnezeu era relaxat…
Este considerat o ușă deschisă, intri și ieși când dorești, dar numai îndeplinind regulile Lui! Din acest punct de vedere, considera că Dumnezeu... semăna cu el. Aici, lui Marin Petreanu îi plăcea de Bătrân!


Încerca totuși să-i înțeleagă pe acei oameni prinși de simpatia divină. Erau, într-adevăr, destul de mulți cei care se dedicau unei astfel de perspective. Evident, observația îi viza numai pe cei care puteau gândi, pe cei inteligenți. Nu-i credea pe absolut toți credincioșii mai proști decât fusese el până atunci, ceva era la mijloc… Și mai era un lucru: despre toate marile realizări ale lumii știa că au avut drept cauză de înfăptuire o motivație religioasă, toate erau închinate cuiva. Secole, chiar milenii de-a rândul, nenumărate popoare și-au dedicat memoria și viitorul unor proiecte prin care-și arătau demonstrativ, sigure pe ele, legăturile cu unul sau cu mai mulți dumnezei. Viziunea religioasă asupra lumii i-a situat aproape constant pe reprezentanții ei, de-a lungul desfășurării în timp a umanității, indiferent de religia căreia se subsumau, într-o diferență specifică față de societatea și de viața laice, de regulile lor majoritare. Avea datoria să încerce să facă toate eforturile care îi erau la îndemână pentru a cunoaște aceste înțelesuri. Evident, numai pe cele care ar fi putut să fie cunos-cute, deși i se părea că religia sa, creștinismul, se ascundea în sine pentru cei care nu o abordează cu inima. Altădată, găsise într-o carte de gen că asta era și scuza oficială a respectivei religii, suferința ei ideologică. Adică, unde nu putea să fie parcursă cu instrumentele de metodă ale logicii, unde părea a se contrazice, se justifica prin paradoxuri sau prin dogme imprac-ticabile, de neatins în cenzura și, totodată, în fondul lor dogmatic. Teologii îl afirmau pe acel Dumnezeu ca fiind mai presus de înțelegerea omenească. Așa se ieșea, confortabil, din orice dezbatere, din orice eventuală polemică.
Avusese rar privilegiul să întâlnească preoți care să accepte să pună în discuție aceste neajunsuri. Tactica era simplă: adolescentul Marin Petreanu se prefăcea că este interesat de o anumită problemă și că ar avea unele nelămuriri. Apoi urmau întrebările grele… Și era de datoria lor preoțească să-i vină în întâmpinare. Iar pe parcursul grăbitelor discuții, făcea tot posibilul să se ajungă la fisurile tavanului a cărui construcție mima că ar vrea să o vadă. Atunci, oamenii lui Dumnezeu îi aruncau degrabă o sentință, cum că, oricât s-ar strădui el să înțeleagă, mintea nu îl poate ajuta să cuprindă ace-le lucruri tainice. Și, pentru a scăpa cât mai ușor, adăugau că nici chiar ei nu pot înțelege tot. Și numai de credință ar fi fost nevoie. Credința o socoteau a fi totul. Omul era prea mic… Dar dacă omul ar fi fost atât de mic, cu siguranță că nici Dumnezeu nu era atât de mare! Știa și de ce…  Doar tot respectivul Dumnezeu îl făcuse... Mai era și povestea cu făcutul după chipul și asemănarea Sa. „Întâi trebuie să crezi, iar de înțeles, vei înțelege cât îți este de folos.” Aceasta fusese fraza de rămas bun a unuia dintre preoții solicitați de Petreanu pentru confrun-tări, răutăcioase cele mai multe dintre ele. Dar cine stabilea acest folos în locul lui?! Îi vedea plecând și păreau a se clătina în ceea ce credeau. Considera că era posibil ca ei înșiși să se autostimuleze în credință pentru a accepta această derogare de la rațiune. Viața este rațiune, poți fugi de această realitate, dar numai în joacă, atunci când te alinți.
Acest „cât îți este de folos” părea a fi un criteriu foarte drastic pentru înțelegerea lucrurilor, chiar jignitor și deloc încurajant. Atunci de ce Dumnezeu nu ne lasă pur și simplu în indiferența noastră? Să-L găsim din întâmplare, să fim fascinați de coincidență! Lui Petreanu i-ar fi părut mult mai simplu așa, decât să considere că omul este dator să caute cunoașterea lui Dumnezeu, dar, în același timp, i se cenzurează calitatea ei pe motiv că nu i-ar fi de folos, că este abordabilă doar până la un anumit nivel, și acesta stabilit de către cineva sau de ceva abstract, nesigur ca existență… într-o astfel de manieră, omului îi rămâne varianta de a paște pașnic, precum vaca, niște învățături, norme teoretice și reguli pe care să le rumege noaptea, iar dimineața să dea mult lapte vițeilor satului. Dacă Dumnezeu dorea să se situeze mai sus decât mintea lui, a oamenilor, în general, a posibilităților acestora, atunci să rămâ-nă acolo! Nici o supărare! Oricum, lui îi plăcea viața lângă pământ, așa își și propusese s-o trăiască, să se hrănească lipit de pământ sau la câteva palme de el, precum țăranul care se așează seara la masa lui joasă și rotundă.


Creștinismul părea că refuză omului demnitatea, cerând pen-tru toate smerenie, umilință. Cultivă și face apel la cerșetoria din fiecare om în parte. Sfinții, șmecherii acestei religii, au lăsat o mulțime de rețete prin care să devii cerșetor… Cică așa e disponibil Dumnezeu pentru tine, abia când te situezi într-o astfel de reprezentare. Vrea să știi despre tine însuți, să conștientizezi, că fără El nu ești decât un vierme cu formă uma-noidă. Cu un asemenea Dumnezeu el nu se potrivea! Nu L-ar fi putut iubi, adică nu ar fi fost posibil să-i respecte vreo regulă, pentru că asta era reprezentarea iubirii Lui  îndeplinirea regulilor. Nu se potriveau din punct de vedere al caracterului…
Ba chiar se simțise atras mai mult de textul Vechiului Testament. Acolo, Dumnezeu era lângă om, îi călăuzea istoria, învățătura Lui era istoria unui popor, Dumnezeu era implicat în timp la modul practic, al evenimentului. Dovada existenței lui erau victoriile sufletești și militare ale poporului evreu. Dumnezeu avea cel puțin un loc de muncă! Iar câteodată era re-munerat corect, altădată mai era și înșelat, că deh, așa e între parteneri…
Într-adevăr, respectiva perspectivă nu era puțin lucru, îl mulțumea acest tip de relație…
Iar Iisus Hristos nu era decât un Dumnezeu al umililor. Compensatoriu la maximum, pentru a salva minimul din om, un minim devenit maxim doar prin alchimia unei opțiuni… Iisus Hristos îmbrățișase, pe o vreme ploioasă, lumea, o îmbră-țișase pentru ca toți oamenii, uniformizați de o vreme ploioasă, să poată fi diferențiați în timp însorit, în lumină, Lumina supunându-se, pe cruce, tunetului și beznei nefirești de lângă om…
Ce și cum o fi cu Dumnezeu ăsta? Nu avea decât să vadă! Avea la dispoziție o viață. La o adică, putea să considere că acesta este și țelul unei vieți… De acum înainte, să înceapă amândoi să se caute unul pe altul, de vreme ce despre amândoi se spune că ar exista! Marin Petreanu era convins numai de existența lui însuși. Era, totuși, un punct de plecare... Plus ideea că omul, ca și tot ceea ce putea vedea, era o creație a acestui Dumnezeu, pe care ar trebui să-L găsească dacă va putea să privească vreodată măcar o fărâmă din El.
Petreanu își dorea un Dumnezeu care să stea cu el pe o bancă, el să-i spună Lui și Dumnezeu să îi spună acestuia.
Johannes Kepler, descoperitorul traiectoriei eliptice a planetelor, exclamase: „Îți mulțumesc Creatorule și Doamne că mi-ai bucurat spiritul cu priveliștea operei Tale!”
Adolescentul nostru mai sesizase o divergență a omului cu Dumnezeu: grăbita și vehementa înfierare, foarte supără-toare pentru el, a sexualității. Bătrânul nu accepta nimic, totul era interzis!
Tânărul nostru, dragă cititorule, credea că interpreții Lui simțiseră că Stăpânul nu poate să facă față acestei interacțiuni biologice, chiar și sociale, fiind prea departe de om… Pe când o femeie și un bărbat își află dulceața existenței anulând orice distanță dintre ei. Apropierea de Dumnezeu, însă, era din ce în ce mai dură, mai restrictivă. Dacă așa stau lucrurile în teorie, își imagina cum ar fi stat ele în practică... Dar în ceea ce-i privește pe oameni, printr-o apropiere grăbită se consumă melancolia ideii de a fi iubit. Cât despre această plăcere, căreia omul i se consideră stăpân, ce să mai vorbim... Ar fi bine ca și tu, cel care îți pierzi astăzi timpul cu vorbele mele de atunci, să îți recunoști dilemele. Măcar atât ai putea să faci pentru tine.


Biologic, plăcerea sexuală, dorința de a umple o femeie cu sămânța ta, este firească, dar poate că și din acest motiv ea este considerată a fi un păcat: omul, reorientat fiind în Adam, deturnat divin de la ființa animalică, de la maimuță, având o substanță numai de natură biologică, se îndepărtează de starea de a-I purta Chipul, de a putea să-i semene nu doar prin voința Sa, ci și prin voința personală. Omul este dator să își depă-șească măcar biologia pentru a-și dobândi vocația de ființă cu originea în Dumnezeu, originea conștientizată, având ca martor al acestei judecăți puterile sufletului...
Dumnezeu, trecându-l pe om din maimuță în purtător al unor incipiențe din atributele Sale, l-a înfrumusețat.


Înțelegând forța de împlinire a acestei dorințe carnale, teoreticienii lui Dumnezeu, și poate chiar El însuși, au înfierat-o definitiv, au interzis-o dintr-o așa numită viață trăită religios. Și cu cât dorința ar fi fost mai mare, cu atât trebuia să fie și în-frânarea, direct proporțională, corespondentă! Lui Marin Petreanu îi părea cam subțirică rezolvarea… Deși părea credibilă, cel puțin pentru faptul că era o explicație directă, fără tot felul de ocolișuri și întortocheri specifice spiritului omenesc, obișnuit a se desfăta în toată gama complicațiilor. Lui i se arăta că lucrurile erau chiar mai simple: pentru om, în natura imediată, să zicem neameliorată, Dumnezeu se mani-festă ca o atracție mai mică decât este atracția dintre coapsele celuilalt sex. Pe deasupra, Dumnezeu este amânabil… Chiar așa să fi fost, inclusiv aceasta din urmă ar fi o mare insuficiență. Dumnezeu era atât de îndepărtat… Și dacă ar fi dorit să vină lângă om, își pierdea forța pe drum…
Însă locul acela, poziționat grijuliu în anatomia omului, la fereală, în zona centrului de greutate, aspiră mai tot ce ține de capacitățile noastre afective și senzitive. Este atât de aproape, lângă pământ… Din punctul său de vedere, chiar notase într-un caiet al său cu „observații amuzante”, că forța care te aduce în acel spațiu al femeii, pe care ți-l dăruiește treptat, din rotunjime în rotunjime, din așteptare în așteptare, din foame în foame, este comparabilă, ca intensitate, cu suflul exploziei unei bombe atomice de mici dimensiuni! Undeva exista această explozie a vieții, se simțea deplin. Iar ciuperca, dacă își permitea o mică indulgență pentru stilizare, se putea chiar vedea la o simplă pri-vire în jos. Între coapsele femeii, la un moment dat, se găseau toți „dumnezeii” de care aveai nevoie. Uneori, tot ce fac oame-nii în viață, observația îi viza pe bărbați, este ca să poată avea femei tot mai frumoase, mai rentabile ca dorință și mai împlinitoare ale unui amor propriu. Ca să poți iubi, aproape că îți dai și viața. Parte însemnată din toată munca și din toate dorințele sociale, chiar așa!, ale bărbatului sfârșesc convertite între picioarele unei femei. O femeie mereu repetată în alte și alte femei, negăsită niciodată până la sfârșit... O chemare întreagă, rar fragmentată de piedici autoinventate, o forță mare, cât o evoluție, te duce în acel loc ascuns, pe care l-ai descătușa de toate restricțiile care-ți stau înainte, căruia i-ai dovedi toată recunoștința, pe care l-ai abuza uneori și în care vrei să împingi toate tristețile, visele și nelămuririle tale. Femeia care, fiind gol, te îmbracă, făcându-te sursă a ei de plăcere, este tot răspunsul unei existențe. Poate că atunci simplifici raportarea, nici întrebările toate nu ți le mai pui, rămânând un rest, deși esențial, cel mai probabil, tot rest. Dar femeia le este celor mai multe dintre întrebări un năucitor răspuns. Carnea ei, trăirea lângă tine, locul ei covârșitor, întretăierea care îți așteaptă apor-tul tău de împlinire...
Lumea această îi părea fragilă, avea niște laitmotive extrem de mărunte. Le putea evalua, deși chiar el știa despre sine că este un sclav al acestora. Petreanu avea impresia că puține arme pot opri un sex în erecție. În plus, avusese întru câtva vreme să observe grăbit violența dorinței la femeie, în flagrant contrast cu toate aparențele pe care știe să și le afișeze, în asta găsindu-și mare parte din salvarea unei imagini și a unor amoruri ale conștiinței, plus protecția față de opinia publică..., prezentă astăzi doar în sat, într-o formă exprimată exact.
Mai nimeni nu se gândise câtă importanță are în sănătatea unei comunități reacția imediată a opiniei publice. „Gura lumii” este deseori spaima care îți mai cenzurează din pornirile nesăbuite, prudența de a nu întreprinde ceva care te-ar preda unor discuții pe la colțuri de ferestre sau de stradă. Prin ea, te ferești de tine însuți.
Multe dintre femei țin să-și joace miza și tot ceea ce ele nu par a dori să facă, blocate fiind, probabil, de niște reguli mai aspre, chiar atunci când noi, bărbații, ne dorim din toată ființa noastră acel lucru și le-am da orice pentru a colabora cu noi, se hotărăsc dintr-o dată. Apoi, nici nu-ți vine să crezi câte poate face într-un timp atât de scurt, o dată ce te-au acceptat! Ele par a se hotărî brusc, un singur moment le decide. Iar când se con-sideră învinse de această dorință, au o grabă mai mare chiar decât a noastră, de parcă ar fugi de toate rezervele de mai înainte, nemaidorindu-le vreodată... Și tot cu grabă te prind. Nici nu-ți vine să crezi câte schimbări s-au putut întâmpla...
Apoi, dacă se întâmplă să le simți cum vor să adoarmă ținându-ți testiculele în căușul palmei, câtă reală și fără vină tandrețe în gestul acesta!, devii mulțumit de tine însuți, de forța ta de a-ți împlini propriile dorințe, de care nu ai fi fost sigur până atunci.
Câteva specii de viețuitoare îi confirmau multe alte observații, unele specifice, diferite altele.
Pe lângă aceste lucruri, nenumărate spirite ale omenirii se întâmplase că pieriseră în dueluri, înfruntându-se pentru generozitatea caldă și umedă a unui spațiu anume. Adică nici măcar nu era o problemă de inteligență... Respectiva și tene-broasa pornire, iminentă în biologia ei, funcționa independent de intelect. Și poate numai pentru că am căzut din Rai, noi, oamenii, ne putem iubi cu o astfel de iubire. Dar cum rămâne cu restul vietăților? Este oare de ajuns considerația, scuza, că toate fac asta pentru perpetuarea speciei? În Rai, n-ar fi fost posibilă decât iubirea pentru Dumnezeu… Poate că prin înde-părtarea de El s-a născut alternativa. Probabil că omul, căzut în terestru, iubește din nostalgia divină și că salvarea, perpetuarea omenirii Lui, se face prin subterfugiul iubirii dintre sexe, cir-cumscris legal tainei căsătoriei, fundament inclusiv divin, cale sigură către Dumnezeu... În căsătorie, putându-te subsuma iubirii Sale, împlinești întregul de care odată te-ai rupt, pe când erai Adam, iar acum, printr-o recapitulare, îl trăiești și îl duci la Creatorul său pe acest început al omului, pe acel mit, pe Adam.
Dar, în acest mod, cum mai poate să fie rezolvată pro-blema selecției naturale, absolut indispensabilă speciei? În ce se vede competiția biologică dacă fiecare își face copil cu femeia lui? Nu sunt ele diminuate drastic, în situația în care considerăm că însăși în alegere poate fi o competiție?!
Dumnezeu îi dovedise încă o dată că fusese înțelept, în sensul șmecheriei, poate că fusese așa din dragoste pentru crea-ție, dar, de văzut, se vedea: dacă El le-ar fi dat oamenilor instincte sexuale abia conturate, câți și-ar mai fi făcut familii, câți ar mai fi primit obligațiile și responsabilitățiile ei? Câți ar mai fi acceptat degeaba pe cineva lângă ei? Majoritatea ar fi rămas acasă, în familiile lor, le-ar fi fost suficientă corvoada pe care o știau deja, nu le-ar mai fi trebuit una nouă, de care să fie inclusiv responsabili, apți pentru reproș... Mai nimeni n-ar mai fi primit titanismul unei căsătorii. Dar omul vrea s-o ardă! Așa are el chemarea asta, pusă cu surâs în el de către tăticu’ Dumnezeu, ascunsă în carnea lui, cu mâini sigure, dumne-zeiești, într-o dimineață genetică, lăptoasă, atunci când i s-a dat luminii posibilitatea să îmbătrânească… Dumnezeu, pe urmă, zice: Dacă vrei s-o arzi, arde-o, dar numai în căsătorie, altfel este păcat… Nu vrei căsătorie, atunci n-o mai arde aiurea și dedică-te Mie, depășește-te… însă omul, nededicat, vrea să iubească, vrea să se autoverifice, să-și dea răspunsuri preferabile atunci când se întreabă, prin observație, dacă este sau nu inferior celorlalți indivizi. Unde mai pui puterea imitației sau aceea a contextului social? Cine vrea singurătatea în mijlocul unei comunități? Câți vor să semnalizeze cu ei înșiși un eșec al speciei?! Dar Dumnezeu, își spunea Petreanu, vrea ca norma Lui să o accept ca fiind mai puternică decât pornirea mea. Cam mare și această pretenție… Dar, dacă îl țin bretelele, să se întreacă El însuși cu pornirile mele, ci nu eu cu regulile Lui. Eu nu lupt cu niște reguli abstracte, ale cuiva despre care nu știu sigur că nu este abstract. Nu am suficientă miză.
Luptă-Te cu mine și cred! Să văd măcar că Te lupți pentru mine, chiar dacă va fi să Te lupți cu reprezentările mele! Îmi va fi de ajuns să văd numai asta și efortul Tău! M-aș simți măgulit, Doamne, să simt că Te interesez...


Petreanu vedea cum oamenii, în cea mai mare parte a lor, se căsătoresc când reprezentarea propriei căsătorii nu îi îndepărtează de problema în sine, numai pentru a oficializa o relație sexuală cu care sunt de acord, care le convine, proporțional cu posibilitățile și cu gusturile lor, presați de nor-mele și cutumele sociale. Sau se căsătoresc pentru a iniția sau împlini un interes, ancorat de același context social, de multe ori nici măcar complementar cu rațiunea de existență a respec-tivului gest marital.
Chiar în ceea ce privește această variație, absolut spectaculoasă, a gusturilor, tot o taină a lui Dumnezeu trebuie să fie… Lumea trebuind să se întrepătrundă continuu și să se uniformizeze, ci nu să se polarizeze în ofertați și singuri.


Marin Petreanu asemăna starea de lucruri din ecuația bucurii, pe care ți le poți lua singur,  interdicții, cu situația reală, cotidiană, în care mulțimea de fete, care parcurgeau strada pe lângă el, purtau fustițe și bluzițe care îi arătau doar ce ar mai trebui să fie înlăturat pentru a putea să fie privite așa cum, de fapt, și-au propus. La limita convențiilor, îl stimulau să ajungă la ele, să le ajungă! Tinerele femei cu siguranță că voiau ca el și alții să vadă cum mugurii sânilor rupeau, cu dușmănie, lumina. Și lumina cea mare, și lumina ochilor lui. Cele mai îmbrăcate purtau un tip de pantalon care, la fel, îl făcea să afle ce n-ar fi reușit să vadă la o singură privire, pantalon care nu îmbrăca decât aparent, mai degrabă demonstra cum era acea fată, în cazul în care ar fi dezbrăcat-o. Le vedea cum purtau deasupra mijlocelelor, atât de fragile..., tiparul mâinilor lui, locul de unde trebuiau aduse aproape și lipite, pentru a putea stăvili viitura continuă a cărnii. Acestor fete nimeni nu le interzicea nimic, nimeni nu le osândea agresivitatea. Aveau voie să treacă încoace și încolo, ca într-o defilare prin fața comandantului suprem al fiecărui bărbat în parte, iar șefa lor, puța noastră, cea care le decide acestora, dictatorial, de multe ori viața, să nu zică nimic, să nu ridice nici măcar bărbia ca să mormăie un hâmm anonim, încercând să trăiască ideația de a le împinge vreodată bunătatea. În schimb, dacă Petreanu ar fi pus mâna pe vreuna, sau pe vreo bucată din vreuna, s-o întrebe de sănătate, fără acordul ei, nerespectând convenția, se putea alege grabnic cu înjurături, cu palme, cu oprobriul mulțimii și poate chiar cu amendă contravențională! Și asta pentru că nu înnebunise lumea de tot, în normele ei sociale, când ar fi putut face chiar și pușcărie pentru un gest normal, corespunzător apariției lor, adaptat, sincronizat cu situarea lor conștientă… Dacă ele umblau pe străzi, îmbrăcate parțial pentru regulat, cu intenția precisă de a determina înspre ele bărbații, nu înțelegea interdicția, de natură socială, de a nu le putea măcar parțial regula, întâlnindu-le pe stradă…
Încercase cu o femeie sau două să explice această logică a lui, de împotrivire, care avea în consistența ei un bun simț primar. Se alesese cu zâmbete de autosuficiență, de măgulire, dar fără să se bucure de acel sentiment minunat, când îți dă cineva dreptate într-o situație defavorabilă. Nimeni nu vroise până atunci să accepte că agresiunile sexuale asupra femeilor ar trebui judecate fiecare caz în parte și nu, la modul general, după consecințe, prioritar după consecințe…
Din toate regulile, prin ispita depășirii lor, femeile fac numai surse de stimul și sunt chiar admirate pentru acest curaj... Cine are habar dintre toți legiuitorii câte pagube produc omenirii aceste femei care arată mereu cea mai apropiată și cea mai importantă cauză de existență a lor, singurul lor spațiu pentru devenirea imediată?! Faptul că sunt mai expuse posibi-lității de a fi victime, că sunt lipsite de apărare înaintea unui bărbat care potențial le abuzează, doar pentru că nu au forța fizică de a se apăra împotriva unei bestii? Doar pentru atât?! Oricum, scuza este doar o iluzie, instrumentată juridic pentru a nu se încuraja violența puterii… Un bărbat devine o bestie sexuală doar pentru că își reprezintă corect o femeie tentantă, doar pentru că ea își stimulează mulțumirea de a se ști bunoacă. Acesta este fenomenul prin care se realizează discriminarea, fenomen considerat incorect, de neîngăduit... Mai precis, pentru a nu fi nici un fel de eroare, bărbatul agresează, de cele mai multe ori, pentru că dă curs unei astfel de reprezentări, plus importanța unei semnalizări din partea victimei cum că așteaptă să fie apreciată ca femeie vulnerabilă. Bineînțeles, așa se întâmplă în afară de faptul când bărbatul este un mascul bolnav... Sau când este într-adevăr un abuz...
Faptul că femeia e fragilă în relația cu bărbatul era considerat de către tânărul nostru ca fiind una dintre cele mai mari gogorițe ale opiniei publice! Atât timp cât femeia reprezintă o miză pentru bărbat, nu poate fi nici fragilă și nici abuzată… Ca principiu. Dar cine îi compensa lui Petreanu toate buzările și a-buzările lor, lăsate libertății lumii prin cusătura adâncită a pantalonilor? Care era nevinovatul rost al goliciunii de unde începe pubisul, care era scopul adâncimii a-buzării?! După nesolicitata lui părere, ar fi trebuit, în legi, să se țină seama de toate disponibilitățile acestor cuconițe, de provocări și de acea semnalizare, în interesul lor egoist, de a fi apreciate, de a fi privite ca pe o posibilitate afișată, arătându-și trupul ca fiind un ales teritoriu disponibil. Ele să se dea liber pe străzi și tot ele să decidă cine nu e liber să primească! Cine avea dreptul de a fixa limitele, cine judeca fiecare stimul în parte, individ cu individ, pe relația cauză-efect? Pe deasupra, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai observa și că societatea inter-zice tocmai ceea ce cultivă! Ce mai salvare de conștiință, ce mai rezolvare a consumului! Evident că la toate acestea se gândea zâmbind, dar zâmbetul acela era al unui înfrânt… Cel puțin pe acest front, al convenției, era un înfrânt. Trebuia să se gândească bine cum va avea de gând să abordeze lumea. Deocamdată, nu avea soluții, încă se știa sub protecția vârstei...


Deși abia ieșea din adolescență, avusese posibilitatea să observe că femeile foarte frumoase nu prea înțelegeau fizica, poate pentru că ele au posibilitatea unei interacțiuni cu mult mai ușoare decât a celorlalte, mult mai la îndemână. Când și cu cine doresc. Le rămâne doar să își dea acceptul pentru cineva din mulțimea de aspiranți. Și era posibil ca tocmai din această pricină să nu prețuiască atât de mult problema… Nici cele mai puțin frumoase nu păreau a fi academiciene în fizică, dar parcă puneau mai multă inimă în nebunia asta. Respectivele erau mai aproape de natură, aveau un alt respect față de moment și de obiectul de studiu… Când iubeau, toate semănau, se unifor-mizau. Iubirea facilitează totul, de la prostie și, probabil, până la Dumnezeu. Iubirea îl prostește pe cel care iubește și îl înfru-musețează pe cel care este iubit! Cât de amuzante i se păreau toate! Viața este frumoasă măcar pentru câte poți să vezi! Să trăim, așadar, și să observăm omenirea! La un capăt al ei suntem noi, fiecare în parte. Și poate Dumnezeu este chiar în noi, dacă ne vom privi pe noi înșine corect...


Mai aflase și alte înțelesuri, observând pe unii, observând pe alții: ca bărbat, pentru a putea să te înțelegi în mod real cu femeia, trebuie să faci abstracție de această problematică a puțelor. Și nu e deloc ușor să o consideri și pe ea om, să ajungi să crezi și, mai apoi, să înțelegi o evidență simplă. De câteva ori se insinuase în Petreanu această meditație plăcută, când privise cu ochi tineri o femeie întinsă, rămasă crăpată suspect, ca lubenița uitată pe brazdă, la soare, așa cum își amintea el că văzuse lubenițe pe un ogor care părea părăsit, într-o tabără școlară, pierdută undeva, într-o copilărie nu foarte îndepăr-tată…


La un moment dat, uitându-se în oglindă, își jurase, supărat pe acea dorință continuă, că el nu va fi robul mădu-larelor sale, că nu va munci toată viața pentru asistarea și îngrijirea lor, așa cum vedea că se întâmplă cu bărbații maturi, în viața de zi cu zi. Că nu se va supune, că nu va fi lui însuși sclav, ci stăpân rezonabil…
Cel puțin, avusese timp să își dea seama că păsăruica femeii este unul dintre motoarele silențioase ale lumii, o cheie a progresului… Invitația la consum devine de nerefuzat atunci când se face cu drapelul păsăruicii în avangardă, păsăruica este deja un simbol heraldic al planetei! Și al economiei acesteia. Iar de respectiva prea tristă situație se bucurau toți, fără să o conștientizeze defel. Din cauza lor, lumea aceasta nu își mai cunoaște prioritățile firești. Șansa constă în faptul că ea este încă foarte largă, dându-i posibilitatea fiecăruia în parte să se miște cum vrea. Petreanu știa că nu trebuia decât să înțeleagă funcționarea câtorva puternice industrii: cinematografia, muzi-ca, moda, îmbrăcămintea obișnuită. Plus niște arte noi, politica și chiar literatura. Iar la nivel individual, ce să mai vorbim! Câte nu fac bărbații pentru membrul lor! Se urcă deasupra realizărilor, materiale, sociale, chiar și culturale, ca niște cocoși pe grămada de gunoi natural, și cântă cu prilejul diverselor ocazii, întinzând o mână după câte o femeie... Că e bine sau nu, poate că vom putea să aflăm. Oricum, e normal...
Uneori, simțea dragostea din pieptul său, ieșind și învăluindu-i pe semeni. Căuta ochi străini în mulțime și îi asigura cu privirea lui de faptul că, dacă li s-ar întâmpla ceva, le va fi alături, măcar cu o vorbă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!