agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-05 | |
I
(Fum, frig. Clarice, îmbrăcată doar într-o rochie de noapte albă cu flori, se plimbă cu mișcări bruște printre cele câteva piese de mobilier, rupte. În mijlocul camerei, un covor rupt. Pe tavan, o lumină mică, albastră, tremurândă.) – Ce ai văzut, Clarice? – Cine e Clarice? – Eu… Tu… Noi… – Eu e altul… Eu e alta... – Și ce ai văzut, Clarice? – Miei… țipau… – Și ce ai auzit, Clarice? – Balena albă, fantoma vie, cu 100 harpoane omenești în spate… și totuși înoată… și totuși înoată… – Despre ce vorbești, Clarice? – Despre mine… – ?!? – Despre tine… – ?!? (Clarice se așează pe covor, stând cu genunchii strânși în brațe. Oftează din când în când. Liniște continuă câteva momente.) – Despre mine… Doar despre mine… De când o urmăresc… – Pe cine, Clarice? – Pe mine… – Cine e acest mine, Clarice? – Azi m-am cercetat, Suflete! Și am urât ce am văzut! – Și ce ai văzut, Clarice? (Clarice își proptește bărbia de genunchi, oftează. Se ridică brusc, ridică mâinile spre lumină și strigă.) – … timpul cum trecea… Am văzut cu ochii mei… Am auzit cu urechile mele… (Oftat. Aleargă până în capătul stâng al încăperii.) – Ce ai auzit, Clarice? (Aleargă în celălalt capăt al camerei.) – … cum se schimbă anotimpurile… (Revine în centrul camerei.) – Unde ai văzut tu asta, Clarice? (Se așează întinsă pe covor. Oftează și vorbește nostalgic.) – În mine… în tine… în noi… – Nu există un noi, Clarice! – Și am urcat muntele… și ce bine era… – Care munte, copilă? – Și ce bine era… I-am cerut să mă ducă înapoi spre Dumnezeu… și și-a ridicat vârful și l-am văzut… – Pe cine ai văzut, Clarice? – Pe poet… cu condeiul în mână o zugrăvea pentru eternitate… – Pe cine, suferință? – Pe ea, poezia… Pe ea, izvorul… Pe ea, viața… – Pe tine, Clarice! – Nu! Eu e alta! Eu e ceasul din urmă… Eu e cine vrei tu… – Vreau să plec, Clarice! – Lasă-mi cheia, dacă te duci… Să pot mereu deschide lacătul ruginit… Absolve-mă de păcat… Dar lasă-mi cheia… – Niciodată, mă auzi, Clarice? Niciodată! (Clarice dispare din cadru. Se aude încet pe fundal.) – Eu ești tu… Și tu sunt eu… – Copilăria… copilăria… copilăr… copi… c… II (Același cadru. Lumina a dispărut. Pe fundal se vede proiectată o siluetă – sufletul. Liniște.) – Încă o zi, Clarice… o nouă zi… – Nu, Suflete! Aceeași zi, sub o altă mască! Vreau să fiu un înger, Suflete… Vreau să brăzdez cerul în neliniștea mea… – Ce spui tu acolo, copilă? – Zbuciumul mării… Auzi cum plânge muntele, în singurătatea sa? Îmi vorbește, Suflete! – Și ce îți spune, Clarice? – Îmi spune povestea sa… Iubirea lunii și a soarelui… luna cum răsare, soarele cum apune… – Și ce mai auzi, Clarice? – Aud vocea copilăriei cum mă cheamă… – Ce vezi, Clarice? – Văd cum trec anii peste tine, Suflete! – Ce vrei să spui, neclaro? – Văd cum pe zi ce trece ești tot mai monoton, mai bonom, mai așezat! – Ce spui tu, Clarice? – Am fost Acolo, Suflete! – Unde, Clarice? – În Amurg… și te-am văzut, Suflete! Te-am văzut… – ?!? – Erai încătușat, Suflete! Aripile-ți erau arse și cătușe ruginite aveai la încheieturi! – ?!? – Și ce trist erai, Suflete… ce trist erai… – De ce eram trist, Clarice? – Atâta liniște, atâta pace… iar tu, ultimul basm, numai cu vise mă răsfățai… Și-am vrut… (Liniștea e întreruptă de sunetul molcom al unei vioare.) – Ce ai vrut, Clarice? – Am vrut să împart iubirea cu luna… – ?!? – Și-am vrut să zbor! Am vrut să cunosc lumea în zbor, liberă ca pasărea cerului… – Și ai zburat, Clarice? – Degeaba vocație (aproape șoptit, suspinând) dacă am uitat cum să zburăm… – ?!? (Liniște din nou.) – "Vino la mine" mi-a spus! – Cine, Clarice? – "De unde știi că nu ne vom întâlni tocmai… când trecem dincolo, oriunde ar fi aceasta?" – Cine, Clarice? – Pentru o clipa mi-a dat totul... mi-a dat ogoare și lacuri adormite, luna oglindindu-se în ele și am inspirat cu nesaț mirosul de fân proaspăt cosit. – Cine, Clarice? – Dumnezeu, Suflete! Dumnezeu… O, Suflete… De ce ai uitat? „Cât îmi plăcea s-ating cu palmele urma pașilor tăi alergând grăbiți peste ape... Cât îmi plăcea să adulmec noaptea urma gândului tău întipărit în aer... Și îmi plăcea, la despărțire, să caut printre raze de lună urma zâmbetului tău. Și doar în urma ta am găsit, printre paiete și soare, cuvinte suflate de vânt. De ce ai uitat?” – Ce regreți, Clarice? – Regret că nu cânți, Suflete! (Din nou, câteva momente, acorduri de vioară.) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate