Îi era atât de drag propriul trecut încât ani de zile a căutat cele mai eficiente moduri de comprimare și depozitare a lui în magma structurilor cerebrale. Nu îi plăcea dezordinea pe care a făcea timpul în rafturile lui de amintiri. “Eul meu poate fi întreg doar dacă îmi înglobez în mine propriul trecut. Drumul meu către viitor se poate face cu un eu mustind de amintiri suculente”, își spunea Yalchin. Dar cum să păstreze acuratețea trăirilor, detaliile vieții trăite deja?
A consultat zeci de neurologi, de psihologi, a testat sute de metode , a încercat să resusciteze fragmente de trecut, să însiropeze cu senzații zeci de amintiri. Dar era ceva, un ceva care nu îi permitea să se bucure de substanța amintirii : culorile erau șterse, mirosurile ofilite, sunetele hodorogite, gusturile nichelate. Și el, Yalchin, avea o nevoie vitală de expandarea lui în trecut, de integrarea lui cel de demult în el cel de acum. “Nu pot trăi punctiform, le spunea el prietenilor uimiți de căutările lui. Eu vreau să pășesc viu către viitor, cu un trecut pulsând încă”.
Frunzărea un tratat de neurologie și sorbea tacticos o cafea neagră dintr-o ceașcă albă de porțelan. Nările îi erau pline de aroma lichidului vitalizant, când brusc, a prins detaliile unei amintiri. În creierul lui, într-o plenitudine de detalii, cu culori vii și atingeri blânde, s-a revărat cea mai vie dintre amintirile amintite vreodată. Și cum simțea eul lui întregindu-se, umplându-se de el, cel învechit...Era copleșit de forța acelei trăiri. Tratatul i-a căzut din mână, s-a rostogolit pe covor..S-a aplecat încet, cu o mișcare descompusă în mai multe cadre, a atins cartea...Analizatorul olfactiv...Titlul mare, tronând în susul unei pagini i-a atras atenția...”singurul analizator care nu are neuroni intermediari...informația e depozitată direct pe scoarță...” Yalchin era fascinat...singurul analizator fără cărăuși, fără stații intermediare...acum știa, trebuia să își depoziteze toate amintirile în mirosuri...