Dorința de a ști ce se află dincolo de acele ziduri e mai puternică decât teama de necunoscut. Își leapădă arcul și săgețile la poartă și o apucă pe aleea principală care duce la intrarea în palat. Lângă trepte prind a rânji niște grifoni, arătându-și colții tăioși. Gardianul de la intrare le spune ceva într-o limbă necuinoscută și aceștia se liniștesc.
-Urmează-mă, zice pe un ton sever,
.Străbat niște coridoare inundate de o lumină puternică unde picură discret o muzică nemaiauzită. La capătul coridorului se deschide larg o ușă. Servitorul se oprește acolo în timp ce el își continuă drumul într-o sală imensă străbătută de un covor de lățimea ușii, la capătul căruia se află un tron pe un podium impunător. Acolo așteaptă un tânăr frumos, purtând îmbrăcămintea zeilor păgâni.atâta doar că e de un negru strălucitor. Septimiu calcă aproape cu sfială, cercetând cu uimire picturile. Pe unul din pereți recunoaște casa lor de bârne de pe marginea râului, pădurea în care se află acum și palatul, iar deasupra pădurii câteva discuri misterioase ce par să plutească pe cerul înstelat, dantelate cu lumini strălucitoare.. Pe celălalt vede asfințitul soarelui la marginea mării celei mari. Tânărul zâmbește destul de rece.
-Șezi.
-Am venit doar să văd ce-i pe aici și plec. N-am timp de șezut.
Zâmbetul de pe fața necunoscutului se lățește
-Știi cine sunt?
-Nu știu. Bănuiesc doar că ești un om rău.
-Poate că sunt rău în felul în care înțelegeți voi lucrurile, dar nu sunt om. Eu sunt cel pe care voi îl numiți Împăratul Negurilor.
-Poți fi oricine.Eu plec.
Septimiu dă să plece, dar la un gest al Împăratului Negurilor, în fața lui se ridică un zid care îi blochează drumul.
-După cum vezi, de aici nu se poate fugi când vrei. Eu îi cruț pe cei care mă servesc, dar cum încă n-a reușit nimeni să-și ducă sarcina la îndeplinire, n-a scăpat de aici nimeni.
Se apropie și-i smulge trei fire de păr.
-Vezi părul acesta? Dacă îl arunc în foc, oriunde ai fi, te eprinzi și arzi ca o lumânare, până când te faci um pumn de cenușă.
Plesnește din degete și la doi pași apare un foc m are ce arde cu vâlvătăi, dogorând puternic. Se apropie și ține cele trei fire de păr aproape de foc și pe dată Septimiu se simte ca într-un cuptor încins și prinde a scrâșni din dinți în timp ce pe frunte îi apar broboane de sudoare. La al doilea plesnet din degete focul dispare.
-Cred că te-ai încredințat că nu mă laud, zâmbește bătându-l pe umăr. Vino cu mine
În față li se deschide o altă ușă care dă spre grădina din incintă în care, după ce pășește, Septimiu nu-și poate stăpâni un gest de uimire, văzând arbori, arbuști, straturi cu flori și în mijloc un bazin cu apă limpede ca lacrima, mărginit de lespezi de marmură. Deasupra, luna își cerne razele reci, învăluind totul într-o lumină plină de mister. În undele albăstrii înoată trei femei la fel de tinere ca stăpânul, una dintre ele îi face cu mâna.
-Sunt surorile mele Nera, Spina și Noxia. Fiecare salută cu mâna când își aude numele. Nu iubesc foarte tare oamenii, dar să nu te temi de ele.
Cele trei tinere se adună în jurul lui foarte prietrenoase, îl măsoară din cap până-n picioare, îl iau de mâini, fac cerc și se prind în tr-un fel de horă, îl dezbracă și-l aruncă în apă. După ce se satură de zbenguială, ies toți patru pe lespezile de marmură
-Ce faci prin aceste locuri periculoase? îl întreabă Nera cu un zîmbet ciudat
-M-am rătăcit.
-Nu te-ai rătăcit, îl ceartă blând Spina, amenințându-l amical cu degetul.
-Tu o cauți pe… În acel moment se aud voci omenești și Septimiu vede în marginea grădinii un cortegiu de sclavi tineri, toți bărbați cu trupuri atletice. Femeile nu le dau nici o importanță.
-Trebuie să plecăm și noi, se apropie miezul nopții.zice Nera. Vezi steaua aceea mică de la marginea orizontului? Acolo este casa noastră și numai prin tine putem ajunge din nou la ea.
-Prin mine? se minunează Septimiu. Cum, Doamne iartă-mă?
-Cu eforturi imense, dar altfel nu ai nici o șansă de a te întoarce acasă cu fata împăratolui.
Septimiu vrea să întrebe ceva dar în acel moment se aude un tunet prelung moment în care atât fetele cât și grădina cu palat cu tot dispar ca și cum n-ar fi fost. Se pomenește într-o poiană în care se înalță un turn de piatră în care vede o fată cu părul galben ca aurul. Jos,lângă ușa ferecată cu lacăte mari, prinse în lanțuri grele o recunoaște pe baba care îl ademenise sub formă de căprioară. Stă ghemuită și se văicărește de mama focului.
Tânărul simte o văpaie care-l arde pe dinăuntru:
-Fată frumoasă, unde găsesc puțină apă de băut, că nu mai pot de sete ?
-Aici nu avem apă, voinice, grăiește fata. Noi bem rouă de pe flori la ivirea zorilor.
-În spatele turnului e un izvor. Poți să bei pe săturate, mârâie baba.
-N-o asculta! Dacă bei, ești pierdut strigă fata.
Se aude un al doilea tunet și baba dispare. E o liniște atât de mare încât se aude susurul izvorului care curge prin spatele turnului. Setea îi arde măruntaiele și, deși se gândește la vorbele feteinu se poate abține, se apleacă pe firul de apă și bea. După prima înghițitură simte un foc care-i mistuie măruntaiele și dorul fără de leac care-l face să murmure neîncetat numele….
Un al treielea tunnet răsună și lanțurile de pe turn cad, ușa se dă la o parte și frumoasa captivă se apropie de Septimiu în pas ușor. Îl sărută pe buze și pe dată își revine.
-Sunt Flavia Augusta,se prezintă ea, fata preamăritului împărat Valerius Iulius Constantius. Þi-am spus să nu bei din pârâu, pentru că apa este fermecată și cine bea din ea se îndrăgostește de mine și nu scapă de vrajă până când îi aduce Împăratului Negurilor apă de foc din Þara Soarelui.
-Nu era necesar să beau din pârâu ca să mă îndrăgostesc de tine. Tu însă m-ai uita...
Flavia Augusta rămâne descumpănită un pic, dar se scutură, luminându-se la față și sărind în brațele lui.
-Tu ești logodnicul meu, Septimiu, fiul vânătorului.
-Îți mai aduci aminte?
-Sigur că-mi aduc. Ne-am logodit de ziua noastră când îmlineam amândoi zece ani.În timp ce curtea sărbătorea cu mare fast, noi, afară, ne juram credință eternă.
-Nici măcar nu ne-am încheiat sărutul.
-Îl încheiem acuma.
Flavia Augusta își încolăcește brațele după gâtul lui șil sărută lung pe buze.
-Ce face bunul meu tată?
-Inima lui este nealinată din ziua în care te-a păierdut. Dar știe că trăiești și a căutat neîncetat să dea de urmele tale și n-a încetat să spere că te va găsi. Uite, și pe Mine Măria Sa m-a trimis să te caut.
-Bunul meu tată! suspină Flavia Augusta.
-Acum am putea fugi, totul e pustiu pe-aici.
-Nu se poate. Într-o oră nu ajungem dincolo de Râpa Neagră și îndată ce trece ora de la cumpăna nopții, totul revine la forma de dinainte, iar cine încearcă să fugă, se transformă în stană de piatră. În ora asta toate spiritele rele bântuie pământul, așa că numai aici este liniște.
Fata îl ia de mână și urcă amândoi în turn. De sus, pădurea seamănă cu o mare verde ce se onduleză în bătaia vântului. Lumina argintie a lunii poleiește coroanele rotunde ca niște valuri. Prințesa îi arată departe spre asfințit o vâlvătaie mare care înroșește cerul. Acolo locuiește Muma Pădurii și focul acela mare arde sub cazanele în care își fierbe vrăjile. Nimeni nu se poate apropia la mai puțin de două poște de casa ei din cauza aerului încins și a vrăjilor, iar de jur împrejur copacii sunt împietriți și cu crengile desfrunzite. Flavia Augusta se apropie de un scrin de unde scoate și-i dă o năframă de mătase.
-Mi-a dat-o Zâna Apelor, zice ea, pe când mă plimbam într-o zi, singură prin pădure. Ia-o să-ți ajute la greu. De nu vei putea suporta căldura, leagă-ți-o la gât și pe dată te vei răcori.Acuma trebuie să ne despărțim, pentru că în câteva momente trece ora de la cumpăna nopții și voi fi închisă din nou. Tare mă tem că nu mă voi mai putea întoarce în lumea noastrră.
-De-ar fi să piară lumea, se înfierbântă Septimiu…
-Ce vei face? Bunul meu tată este cel mai puternic om. Armatele sale zdrobesc orice adversar, dar pe mine nu mă poate ajuta.…Zâmbește amar, ciufulindu-i părul. Oracolul de la naștere nu mi-a fost de bun augur. Toți au ținut în secret prevestirea, nu numai pentru că era nefavorabilă ci și pentru faptul că religia creștină nu permite practici păpgâne și tata este foarte intransigent în această privință.
.-Nu dispera, dulcea mea logodnică, pentru că eu te voi salva.
.-Nu știu cum vei face, dar știu în schimb că Împăratul Negurilor mă va da mâine unuia dintre zburătorii care m-au răpit și acesta mă va ține închisă până în ziua în care se va întoarce cu apa de foc din Þara Soarelui.
-Îți promit că i-o voi aduce înaintea lui, te voi căuta oriunde ar fi să te ascundă și te voi elibera.
-Am să număr zilele și nopțile, săptămânile și lunile, poate anii...…Mi-e tare dor de-ai mei și de lumea oamenilor.
Cu ochii minții se reîntoarce în anii copilăriei. Este pe metereze și așteaptă întoarcerea tatălui său din luptă. Vede mai întâi stindardele apoi întreaga oaste biruitoare. Coboară în fugă. Oștenii îi deschid poarta cea mare și aleargă în întâmpinarea tatălui său. O ia în brațe, o sărută pe amândoi obrajii apoi o ridică deasupra capului și oștenii aclamă: Trăiască principesa Flavia Augusta!
Altă dată îl găsește pe Măria Sa la malul mării, înfășurat în mantia purpurie, cu vântul bătându-i prin plete. Privirile i se pierd pe nesfârșitele întinderi de apă ca și cum ar aștepta ceva de acolo…Întoarce capul și o vede pe ea călcând în urma sa, desculță pe nisipul fin. O așteaptă cu bucurie și o ia de mână.
-Când vreau să fiu singur, vin aici,zice. Și acolo sunt singur, arată spre cetate, dar aici e altceva. Marea mă liniștește și parcă îmi dă putere.