Cum am devenit student temporar

În 1959 mă văd eu în sfîrșit cu Diploma de Bacalaureat în mînă.
Note bune, dar..
În liceu fusesem exmatriculat din UTM învinovățit fiindcă cerusem să părăsesc România.
Mi se spusese atunci că Statul nu e obligat să investească cultură într-un tip care, oricum, se uită pe delături la alte țări care nici măcar nu fac parte din Lagărul Comunist..
"Și acum ce?", gîndeam. "Cu o istorie "rușinoasă" ca a mea mai pot eu să visez să urmez Facultatea? Nici la examen nu voi putea intra. Protocolul "Judecății" ăleia prin care am fost demis din UTM o fi fiind pe undeva și ștabii de la Facultate m-or fi pus pe mine și pe alții ca mine, pe listă neagră".
Și trece el anul 1959 și eu lucrez ca instalator/tehnician de electricitate la niște clădiri care se tot construiau pe Srada Cuza Vodă din Iași. Ce am învățat eu acolo mi-a prins bine mai tîrziu, dar am mai aflat ceva. Am înțeles că meseria asta, onorabilă și importantă pe cît o fi fost ea, nu mi se potrivește. Așa îmi spunea și maistrul dezamăgit foarte de randamentul meu.
"Lasă măi băiete vorbele despre calitate și frumos", spunea. "Noi aici căpătăm bani după metru de fire instalate și după ce pui tencuiala nimeni nu știe ce e acolo înăuntru, numai curentul să meargă. Du-te, măi frate și te întoarce inginer".
"Inginer?, gîndi, "aș vrea, dar nu numai că am origine nesănătoasă - boală incurabilă căpătată la naștere, deh, omu' nu alege cui să se nască - dar Protocolul... Unde să fie el?".

Începe anul 1960 și eu îmi spun că mort-copt eu mă duc la examen. Mă pun eu cu burta pe carte și mă înscriu la examen de primire fiind aproape sigur că voi fi respins.
Dar minune...
Nimeni nu-mi spune nimic și la timpul potrivit mă prezint la examene.
Trec eu binișor examenele orale tot bîlbîindu-mă de emoție, dar foarte bine probele scrise care îmi par floare la ureche.
Urmează vreo două săptămîni de așeptare înfrigurată.
Între timp ne ajung și sărbătorile noastre și mă aflu în sinagogă în Ziua Penitenței, aprope leșinat de foame și sete din cauza Postului Mare.
Ies eu în curtea sinagogii ca să mă mai liniștesc puțin și-mi văd un prieten venind în mare fugă spre mine spunînd între răsuflări sacadate de efort că m-a văzut pe lista admișilor.
Îl las acolo pe o banca aproape leșinat căci și el posta și încep să urc dealul Tîrgul Cucului spre centrul orașului și de acolo dealul Copului spre Facultate.
Uitat este postul, foamea și setea. De departe văd clădirea cu pricina.
Tineri mulți în jur, unii cu fețe plînse, altii, puținii, mai veseli și îmi fac loc în primele rînduri lîngă liste.
Da, iată numele meu.
Ies clătinîndu-mă de slăbiciune din mulțimea aceea și mă întind pe iarba primitore și plăcut mirositoare.
"Este", țip, iar în gînd îmi spun: "Ce e cu Protocolul? Cum e posibil? E prea frumos ca să fie adevărat".
Plec la vale spre casă . De departe văd un grup de tineri lîngă poarta noastră. Cam vreo douăzeci erau. Îi cunoșteam. Evrei erau cu toții. Ei terminaseră liceul cu doi ani înainte mea deși erau cu doar un an mai mari decît mine, căci eu făcusem parte din prima promoție cu liceul terminat după unsprezece ani, dar ei în terminaseră în zece.
"Colega, tare ne bucurăm pentru tine, dar și pentru noi. Un vînt nou bate acum. Poate ne vor reprimi la Facultate".
Tinerii aceștia fuseseră cu toții exmatriculați din Facultățile Iașului în urmă cu un an pe motivul că ceruseră și ei să părăsească România.
Mă uit la ei și nu știu ce să spun.
Văd eu bine că dacă unul, doar unul deschide gura, se termină toată veselia.
"Prieteni", spun într-un tîrziu, străduindu-mă să vorbesc natural, "Eu nu mă aflu în situația voastră. Noi am retras cererea".
Tinerii mă privesc în tăcere, unii cu neîncredere, alții cu mare dezamăgire, iar vreo doi, trei cu dispreț vădit și se risipesc. Rămîn sngur. Mă sprijin de poartă și mă las să alunec la pămînt.
"Ești un mincinos infect", îmi spun, dar după un timp gîndesc că oricum adevărul nu ar fi avut nici o valoare. Ei nu ar fi fost reprimiți și eu aș fi fost dat afară... Ceeace s-a și întîmplat, dar abia în februarie 1964 pe cînd eram în anul IV.
Inainte de examenele de prim semestru fusesem chemat la Biroul Decanului.
Un ajutor de acolo mă ia deoparte și-mi spune:
"Gata. Comedia s-a terminat. Am aflat ca nu ești de-al nostru nerușinatule. Ne-ai mințit.
Trei ani și jumătate deja înveți carte pe socoteala poporului muncitor, dar tu ai acte depuse, măi".
"Euuuu? Chiar deloc. Noi am retras actele încă din 1958".
"Asta s-o spui lui mutu. Măine încep examenele. Nu veni. Þidula de exmatriculare este pe drum".
Plec fără să mai particip la orele de laborator spunîndu-mi cu ușurare prostească:
"Foarte bine. Oricum nu am citit ce trebuie să fac acolo."
Stau eu acasă la mine și mă gîndesc la posibilitățile pe care le mai am.
Încerc să mă conving pe mine însumi că dacă la examene voi pimi note bune, poate ca mă vor lăsa să termin facultatea.
Primul examen era la Termodinamica. O materie opaca predata de un tip și mai opac a cărui unică grijă era s-o păzească pe proaspăta lui soție, o fostă curvă celebră, ca să nu fugă cu vreun student.
Proba orală.
Soția respectivului stă în ultima bancă holbîndu-se la mine cu priviri galeșe.
"Frumoasă mai e", gîndesc și scot o "pasență" - așa numeam noi biletele pe care erau scrise întrebările pe care trebuiam să le dezvoltăm la proba orală.
Citesc la repezeală întrebărle. Știam răspunsurile. Parte datorită profesorului de Fizică din Liceul Sadoveanu, un pedagog cum puțini erau.
"Nota zece", îmi spune satisfăcut universitarul și mă uit la el cu duioșie gîndindu-mă că ar fi meritat o soție mai bună.
Urmează alte trei examene. Eu învăț ca un nebun șasesprezece ore pe zi și primesc alți doi zece și un nouă.
Vacanță.
25 februari 1964. Ziua "chenzinei", a bursei, adică.
Intru în Secretariat. Mulți studenți, mare gălăgie.
Mă prezint la rînd, cînd deodată o aud pe secretară țipînd.
"Hei, dumneata de acolo. Du-te acasă. Ai fost exmatriculat".
Tatei nu îi povestisem că trăiesc cu sabia lui Damocles deasupra capului, dar el știa.
Pasămite, prieten fiind "cu cine trbuia", i se povestise că un oarecate, elev genial de altfel și campion absolut la toate Olimpiadele de Matemateca, fusese respins la examenul de admitere pe "chestie de acte depuse, domnule", precum i se răspunsese tatălui său intrigat de astă chestiune.
"Da? Serios" Da' băietu' lu' domnu' X care e acum în anul patru cu sănătate, nu a depus?"
Spre seară omul îl căutase pe tata și-i spuse plîgînd că ne-a trădat.
OK, și iată-mă în "afara legii".
"Lasă, dragă", îmi spuse un prieten. "Mai bine decît ai folosit timpul ăsta, tot nu ai fi putut. Îți amintești că în 1960 ne-ai spus că ai retras actele? Crezi că te-a crezut cineva? Iacă, pe mine m-au dat afară în 1959 în primul an de studenție și n-am nimic. Incearcă să primești lista notelor cel puțin".
Îi spun tatei de ideea asta și el îmi răspunde că a și fost "unde trebuia" și că dacă vom restitui bursa pe toți anii aceia poate că va fi bine.
Bursa o aveam. Cu sabia lui Damocles deasupra capului știam că s-ar putea întîmpla ceeace s-a și întîmplat și n-am cheltuit-o.
Chitanță de la restituirea bursei nu am primit, dar un fel de Diplomă cu lista de note tot am căpătat după vreo cîteva luni.
Noiembrie al aceluiași an.
Certificatul de Călătorie. Nu, fere, Pașaport, căci nu mai eram cetățeni români.
"Nu mai sunteți de-ai noștri", ni se spusese.
"Semnați aici domnule tată că renunțați la casă în favoarea poporului".

Israel.
Altă limbă și alt ritm de viață. Lăsat în urmă era "dulcili grai moldoviniesc" și liniștea Iașilor.
Și Facultatea, Tehnionul, aică....
"Tu, tinere - nu există "dumneavoastă" în ebraică - să știi că aici nu avem exact facultatea la care ai învățat. Suntem foarte dezamăgiți că nu știi limba. Nici engleza? Oi vei!". Un asistent "român" îmi tot traducea. "Vino la anul să mai vorbim cum și ce".

Am "gătat" facultatea în mijlocul "Războiului de Șase zile".
Era nevoie de soldați și la vîrsta de 26 de ani, proaspăt inginer, am fost mobilizat la armata pe trei ani buni, dar asta e altă poveste...