E târziu.
O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în fața unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Și e. Când l-a refuzat prima dată, a fost șocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-și dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiași sistem care le oferă o culme, pe care nu-și doresc să o atingă, pentru că și-ar pierde rațiunea de a trăi.

Urcă în mașina lui fără să știe exact de ce e acolo, dar e acolo cu totul, fără discrepanțe, fără dependențe lăsate în urmă. Fără urme. Doar ea. Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e. E melodia, coincidența, într-o seară o ascultau în același timp. Au luat-o atunci ca pe un semn, și-au învățat în general să se agațe de orice…

Se uită la el și se gândește că n-ar trebui să-l privească… Nu așa. N-ar trebui să vrea să simtă. Îl atinge neștiind dacă într-adevăr simte sau e doar melodramatică. Periodic îl aruncă din ea, apoi îl adună de pe străzi și îl reface. El nu știe, și nici nu va ști vreodată.
- Lights will guide you home, and ignite your bones, cântă melancolic în ton cu cd-ul. Ei i se pare patetic. Cd-ul… motivul pentru care se vedeau acum, pretext, motiv, cine știe. Dar melodia își lovește ținta în plin : ea zâmbește și zâmbește; el o privește din când în când și e atent la șoseua care duce către o adresă. A nimănui.
- And I will try to fix you… șoptește fiecare silabă.
În ea crește o teamă târzie. A uitat cum să se abandoneze, deși cândva știa, sunetul vine de undeva de jos, din întuneric.

E foarte târziu.
Ea privește pe geam, și nu, locul ei nu e acolo. Poate e doar teamă, s-au schimbat prea multe, o înghite destinația fără loc pe hartă. O înghite și el și se înghit reciproc, nu o dorește cu adevărat, așa cum nici ea nu-l dorește. Sunt prietenii perfecți, dar ca parteneri execrabili. Alt cuvânt nu găsește, și caută în ea resurse să mai reziste câteva minute, să zâmbească năucită la muzica ce îi unește. Îi aduce mereu melodii, i se lipesc ireversibil de artere, nici azi n-a reușit să le dezlipească, deși pe el l-a alungat din nou.
Tac evitând să se privească. Goliciunea stă pe marginea drumului făcând autostopul.
- Oprește.
O privește nedumerit.
- Oprește!..
Deschide portiera și iese trândind-o.
- Ce faci?!...strigă după ea, însă nu coboară.
- Plec!...
El tace.
- Pentru ultima dată!
Îi privește silueta fără urme până când aceasta dispare la colțul străzii, și i se strânge melodia de-a lungul aortei, se teme. Într-un sfârșit pornește către o adresă care se găsește pe toate hărțile. Acolo soția îl așteptă cu cina, dar fără cuțite pe masă, cu ochii înlăcrimați, însă fără batiste, cu privirea tristă, însă fără cuvinte. Iar el continuă să o caute, se regăsesc noaptea, ca după cincisprezece minute să se părăsească. Atunci ea pleacă, aleargă din nou în cercul care o aduce la el, și nu mai plânge de mult. Se iubesc îmbrăcați și mereu prea târziu.