agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1597 .



Macii rosii ai sperantei
proză [ ]
Provizoriu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [giove ]

2007-07-25  |     | 





Macii roșii ai speranței

Capitolul V

Diversele consultații și examinări la care am fost supus în zilele următoare, l-au condus pe doctorul Pavel la concluzia că starea sănătății mele se îmbunătățise suficient pentru a-mi permite externarea. Făcusem progrese notabile în ceea ce privește recuperarea memoriei, astfel că rămăseseră foarte puține lucruri de care nu-mi mai aminteam cu exactitate.
Pe Teodora n-am mai văzut-o, iar când intrigat de această inexplicabilă absență am întrebat de ea, mi s-a spus că se transferase la un alt spital. Nu știam în ce fel ar trebui să interpretez această plecare; însă orice explicație căutam, nu o puteam disocia de scena care ne avusese protagoniști într-o efuziune spontană a unui sentiment ascuns, care profitase de un moment când ne-a găsit cu garda lăsată și lovise fulgerător, năucindu-ne.
Mă gândeam deseori la ea și de fiecare dată simțeam inundându-mă un val de tristețe și melancolie. Îmi aminteam cuvintele, gesturile și mai ales privirile ochilor ei, în care sesizasem o undă stranie de resemnare și chiar de detașare, decupate parcă dintr-o icoană. Încercasem de multe ori să descifrez natura sentimentului care ar fi fost în stare să răpească strălucirea firească din ochii unei tinere de nici 30 de ani, iar singura explicație logică pe care o găseam, era aceea că probabil în viața ei trecuse printr-o mare deziluzie sentimentală, care reușise să o marcheze foarte mult. Numai rănile sufletului pot să-și pună astfel pecetea asupra fizionomiei cuiva. Regretam că în decursul discuțiilor avute, ne limitaserăm să vorbim doar despre situația mea, care părea să o preocupe într-un mod special și că niciodată nu-mi spusese nimic despre ea.
Câte drame tulburătoare se pot ascunde sub masca unei normalități aparente?...Dacă sufletele oamenilor, despuiate de veșmântul vremelnic al cărnii s-ar arăta vederii, am putea asista la un spectacol cutremurător al mutilării, pe care altfel, nici măcar nu ni-l putem imagina.
De câte ori în viață, absorbiți de preocupări diverse, nu trecem indiferenți pe lângă semeni de-ai noștri, care ne cerșesc cu priviri disperate măcar un dram de compasiune?...
Din păcate, suntem prea grăbiți și superficiali, ca să ne mai putem opri măcar din când în când și în pragul nefericirii altora. Uneori, ar fi suficient un simplu gest, sau o vorbă bună, pentru a îndulci suferința acestor condamnați la durere; dar din păcate, chiar și atât ni se pare prea mult și-atunci trecem nepasatori mai departe.
E drept că lumea în care trăim este făcută din nuanțe și contraste. Totul este relativ...N-am putea diferenția binele în absența răului, frumosul, fără complicitatea bizară a urâtului, bogăția, dacă alături de aceasta nu și-ar arăta colții, sărăcia lucie; iar lumina ar părea banală dacă întunericul nu ne-ar îngădui să ne imaginăm latura obscură a lucrurilor.
Acelorași canoane antitetice se supune din păcate și fericirea, despre care luăm cunoștință, abia după ce am avut parte de o porție consistentă de nefericire. Un element îl pune în valoare pe celălalt. Diferența constă doar din proporția și frecvența cu care unele dintre ele, ne aleg ca subiecți ai acestei fatidice ecuații. Din momentul în care devenim cobai predilecți ai nefericirii, viața își pierde valențele obișnuite ale trăirii, transformându-se într-un soi de supraviețuire agonizantă; din care cel mai adesea, moartea constituie unica soluție de ieșire. Aceasta explică de altfel și numărul din ce în ce mai mare al sinucigașilor; oameni ajunși în pragul disperării, pentru care viața nu mai este decât o sursă inepuizabilă de durere și insatisfacții.
Gândindu-mă uneori la modul în care urma să-mi petrec existența de acum înainte, mărturisesc că ideea de a-mi încheia în mod voluntar conturile cu viața mă vizitase în câteva rânduri. Din fericire, sămânța acestei idei stupide, nu reușise să prindă rădăcină în mintea mea; aceasta, refuzând-o instantaneu, considerând pe bună dreptate că ar fi o probă certă de lașitate. În plus, cred că mai intervenea într-o măsură determinantă și instinctul propriu de conservare, cel care îi face pe oameni să se agațe și de un fir de pai, atunci când sunt pe punctul de a se îneca; iar în ultimă instanță mai intervine și speranța; acest capricios reziduu al conținutului inițial din cutia Pandorei. De fiecare dată când ne confruntăm cu greutăți și probleme aparent insurmontabile, găsim tăria și consolarea în ideea că mâine ne va fi mai bine...iar uneori, se întâmplă să fie chiar așa.
Am fost smuls din reveria-mi filozofică de o rumoare și o agitație pe care nu le mai sesizasem niciodată .
Chemări precipitate, izbucniri isterice de plâns la care se adăuga zgomotul tărgilor mobile și al pașilor într-o alergare frenetică, înlocuiseră în mod brutal liniștea care domnise până atunci.
Perdeaua care-mi înconjura patul fu trasă într-o parte cu o mișcare bruscă și o infirmieră care purta cu sine un scaun cu rotile, mi se adresă la fel de brusc după cum își făcuse apariția.
- Trebuie să vă duc de aici într-un salon. La fabrica de oxigen a avut loc o explozie în urma căreia încă nu se cunoaște numărul exact al morților și răniților, iar ambulanțele aproape că nu mai fac față să-i poarte la spitalele di oraș.
În timp ce-mi vorbea, cu gesturi precise și ordonate, mă transferă din pat în scaunul rulant, iar după ce m-a instalat cum trebuie am ieșit pe hol, strecurându-se cu multă abilitate prin tot acel trafic macabru. Am putut să evaluez astfel proporțiile îngrozitoare ale accidentului, după numărul impresionant al tărgilor, care invadaseră literalmente holurile spitalului. Peste tot nu vedeai decât suferință și sânge.
A trebuit ca la un moment dat să ne oprim lângă perete, pentru a face loc unui echipaj, care purta în pas alergător o targă pe care se afla cineva, a cărui viață se pare că depindea acum, doar de prompitudinea și profesionalismul doctorilor. În cele câteva momente cât am rămas în acel loc, ochii mi-au fost atrași de o altă scenă teribilă.
Pe una din acele tărgi am zărit chipul mutilat și plin de sânge al unui om, care părea mai degrabă o arătare îngrozitoare dintr-un film horror. Părul din creștet îi fusese ars aproape în totalitate, iar din masca sângerândă care fusese cândva fața aceluia, se puteau distinge în mod clar doar ochii, care priveau fix, cu o expresie stranie de groază și disperare. Am tresărit, scuturat instinctiv de un fior la vederea bietului nenorocit. Mi-am simțit în clipa următoare stomacul strângându-se într-un spasm violent și-am început să vomit. În alte condiții, probabil că reacția mea ar fi fost întâmpinată divers, însă acum, când împrejur doar moartea părea că poate să mai impresioneze, infirmiera se mulțumi să-mi steargă buzele cu o batistă.
După trecerea tempestivă a echipajului de urgență, am plecat mai departe. Din loc în loc întâlneam grupuri de bolnavi, alertați de vestea catastrofei, discutând aprins pe această temă.
Ne-am oprit în fața ușii unuia dintre saloane, pe care însoțitoarea mea a deschis-o, apoi m-a purtat până lângă unul dintre cele două paturi din interior. După ce a dat așternuturile deoparte, cu aceeași ușurință de care dăduse dovadă și la început, m-a ajutat să mă urc și să mă întind cât mai comod. Am putut să constat astfel, că în cazul unor asemenea operațiuni tehnica era primordială, substituindu-se fără nici o dificultate, forței fizice.
- Vă simțiți bine? m-a întrebat la final, dându-mi astfel de înțeles că nu arătam prea grozav în acele momente.
- Mda...În general bine, doar că tot ce am văzut mai înainte m-a afectat desigur într-un mod neplăcut. Nu cred că altcineva în locul meu ar putea să susțină contrariul.
- Depinde de măsura în care ești deja familiarizat cu asemenea scene. După un anumit timp petrecut în acest mediu, începi să-ți formezi un soi de...hai să-i zic...imunitate; lucru de altfel necesar, căci fără aceasta, nu ne-am mai putea îndeplini sarcinile de serviciu, așa după cum ni se cere. Pentru asta este indispensabil să ai o doză mărită de detașare și sânge rece.
- Ferice de cei care pot să ajungă până acolo. Dacă eu aș fi medic, într-o asemenea situație cred că aș muri înaintea pacientului.
- Atunci mai bine că nu sunteți! Din câte mi-a spus doctorul Pavel, astăzi sau cel mai târziu mâine, luând în considerație imprevizibilul situației create de accident, urmează să vi se facă externarea, readuse ea discuția la factorul practic. Să-mi spuneți dacă mai aveți nevoie de ceva.
- Pe moment... nu cred. Vă mulțumesc frumos!
Puțin după plecarea infirmierei și-a făcut apariția și ocupantul celui de-al doilea pat. Era un bărbat înalt și slab ca o așchie, cu ten măsliniu și ochi negri afundați în orbite, fapt care-i dădea un aspect bizar. Cred că avea în jur de 50 de ani, însă părea mult mai în vârstă, din cauza ridurilor adânci care-i brăzdau fața și a cearcănelor întunecate.
M-a privit câteva momente fără să articuleze vreun cuvânt, ca și când ar fi vrut să mă cântărească înainte de a mă băga în seamă, după care mi-a aruncat un salut lapidar:
- Bună!
Sunetul vocii era în perfectă sintonie cu aspectul fizic, de parcă i-ar fi fost prelucrată de un sintetizator, având rezonanțe metalice, ca cele ale roboților vorbitori.
I-am răspuns la salut în aceeași manieră, după care m-am prezentat:
- Enciu Virgil.
- Șerbănescu Alexandru, se recomandă el, întizându-mi o mână uscată ca un vreasc. Pentru ce ai fost internat?... Cred că putem să ne tutuim? îmi ceru în mod formal aprobarea.
- Desigur! am acceptat propunerea lui. Am avut un accident auto.
- Pe mine mă omoară rinichii, dom'le. M-au operat în două rânduri, dar degeaba. Nenorocitele astea de pietre, parcă și-au pus în gând să mă transforme într-o carieră.
- Presupun că e o chestie tare neplăcută.
- Neplăcută!! Prea puțin spus! Ucigătoare dom'le! Când mă ia câte o criză, simt ca și când zeci de cuțite mi-ar sfâșia măruntaiele. E ceva de groază!...Numai când mă gândesc, mi se face pielea de găină și mă taie apele.
Ai auzit ce s-a întâmplat la Fabrica de oxigen? schimbă brusc subiectul; după care continuă fără să mai aștepte vreun răspuns din partea mea. Ce nenorocire dom'le!? Zeci de morți și răniți. Se zvonește că din tot ce a fost, n-a mai rămas cărămidă peste cărămidă. O adevărată bombă, dom'le! Spunea cineva că suflul exploziei a fost atât de puternic, încât geamurile caselor și al blocurilor din cartierul Frunzeasca s-au făcut cioburi...Nu mai zic de stâlpii de curent și pomii dimprejurul fabricii! Ce mai?! Ca la Hiroșima, dom'le. Spitalele nu mai fac față, că cică n-au sânge suficient pentru transfuzii. În tot orașul e o tevatură, mai ceva ca la Turnul Babel.
Toată această descriere apocaliptică, expusă de vocea stranie a acestui om , asemănător el însuși unui spectru, adăugată la starea de spirit preexistentă, mi-a creat o senzație de rău aproape organic.
" Dumnezeule! Oare pe suprafața acestui Pământ, mai cresc undeva și flori?!" Cel puțin, în acele momente mă îndoiam serios, încercând să-mi imaginez posibilitatea unui asemenea decor.
Văzând că nu-și aflase în mine interlocutorul pe care-l căuta pentru o discuție pe această temă; care se pare, constituia momentan subiectul cel mai fierbinte, omul își luă un pachet de țigări din sertarul noptierei sale și ieși.
Obișnuit cu singurătatea și liniștea de la Reanimare, am simțit o imensă ușurare după plecarea acelui personaj bizar, cu care trebuia să-mi petrec vrând-nevrând, timpul rămas până la externare. Ca să ies din acea stare dezagreabilă, am apelat din nou la remediul deja patentat, oferit de micul tranzistor al Teodorei. Acest obiect îmi amintea permanent de trecerea ei meteorică prin universul turmentat al existenței mele. Devenise tocmai din această cauză un fel de talisman, la care nu aș fi renunțat pentru nimic în lume.
În scurt timp, efectul scontat al muzicii m-a ajutat să-mi regăsesc liniștea sufletească, pe care evenimentele brute din ultimul timp mi-o agresau în mod frecvent, cu o răutate diabolică. Constatam astfel o dată în plus, că afinitatea cu lumea minunată a sunetelor, în cazul meu, nu era un fapt întâmplător. Trăisem cu muzica, pentru muzică și nu-mi puteam închipui atunci, ceva care ar fi putut vreodată să înlocuiască această pasiune copleșitoare. Fiecare dintre bucățile pe care le ascultam, îmi reaminteau ca într-un montaj cinematografic, momentele și locul unde le interpretasem eu însumi, ca violonist, sau pe care mai apoi le dirijasem la pupitrul diverselor orchestre cu care am lucrat de-a lungul anilor.
Simfonia a-9-a de Bethoven, care se transmitea în acel moment, mă făcea să retrăiesc atmosfera incandescentă pe care am întâlnit-o în mod paradoxal, în locul unde m-aș fi așteptat mai puțin și anume în sala Teatrului De Operă din Londra; englezii fiind recunoscuți tocmai prin calmul lor proverbial. Nu mă așteptasem la un asemenea entuziasm, din partea unui public, care-și ieșea din tiparele flegmatismului doar pe stadioanele de fotbal sau rugby. Aplauzele frenetice de la final obligându-ne să reluăm de două ori ultima parte a simfoniei, situație destul de rar întâlnită, după cum aveam să aflu a doua zi. Majoritatea publicațiilor, ca de altfel și multe dintre posturile de radio și televiziune britanice, au prezentat concertul, ca fiind unul dintre cele mai notabile evenimente muzicale ale stagiunii respective. Prezentarea elogioasă pe care mi-au făcut-o, mă plasa fără jumătăți de măsură, in rândurile galaxiei exclusiviste a Marilor Maeștri ai baghetei; fapt care mă bucurase dar mă și înspăimânta în egală măsură.
Toți ne dorim să ajungem cât mai sus posibil în cariera aleasă, numai că în cazul unui salt neașteptat, cel mai adesea ne apucă amețeala, ca de altfel și teama că ne-am putea frânge picioarele. Dificultatea în asemenea cazuri nu provine din cucerirea unui anumit loc în vârful piramidei valorilor, ci mai degrabă în faptul de a confirma, reușind astfel să te menții acolo.
Îmi aminteam cât de dezamăgit am fost la întoarcerea în țară, când am constatat că aici, înafara câtorva rânduri seci, apărute în revista "Artă și Divertisment", nimic din ecoul acelui succes eclatant repurtat la Londra, nu părea că fusese capabil să impresioneze anemica presă autohtonă.
Noroc că după acest prim duș rece, au urmat zile în care am tot primit mesaje de felicitare din partea multora dintre colegii de breaslă, care urmăriseră transmisiunea în direct a concertului de către BBC, explicându-mi motivația lipsei de entuziasm a presei, prin faptul că în România acelor vremi, numai două persoane puteau fi ovaționate: "Iubitul și înțeleptul Conducător, împreună cu preașcolita lui consoartă " Dacă meritele cuiva nu puteau fi atribuite în mod direct "grijei și îndrumării părintești" de care se "bucurau" cetățenii României Socialiste din partea cuplului prezidențial, atunci nici nu se putea discuta despre acestea.
În timp ce gândurile îmi rătăceau pe întortocheatele drumuri ale amintirilor, urechile urmăreau curgerea mai lentă ori mai tumultuoasă a muzicii, mâinile împinse de un impuls al subconștientului mi se mișcau, marcând mecanic schibarea măsurilor, ca și intervențiile succesive ale instrumentelor. Programul a continuat cu Peer Gynt de Grieg.
La un moment dat am auzit remarca ironică a Spectrului- așa după cum îl botezasem eu și a cărui prezență nu o sesizasem până atunci, absorbit întru totul de ritmurile simfoniei.
- Mie nu mi se pare că ar fi muște sau țânțari în salonul ăsta! Sunetul de fierăstrău tocit al vocii, în contrast flagrant cu armonia muzicii m-a lovit brutal, ca sfichiul unui bici. Am deschis ochii și l-am văzut, rânjind strâmb cu o dantură spartă și îngălbenită de tutun și neângrijire.
- Ce făceai acolo, dom'le? mă iscodi cu insolență individul.
- Ascultam muzică.
- Din câte știu eu, muzica se ascultă cu urechile, dar tu în schimb, dădeai din mâini ca un apucat de streche. Am crezut la un moment dat, că poate dormi și ai coșmaruri.
Îmi venea să-i spun că singurul coșmar îl reprezenta tocmai prezența lui nedorită, însă mi-am înfrânat impulsul și i-am răspuns pe același ton dinainte, care nu trăda prin nimic iritarea pe care mi-o provocase acea intervenție lipsită de cel mai elementar bun simț.
- În parte ai dreptate, numai că în cazul de față, trebuie să precizez că sunt dirijor; iar acest lucru cred că explică pe deplin ceea ce-ți părea inexplicabil.
- Dirijor?!?!...exclamă Spectrul. Ce fel de dirijor?
- Al Orchestrei Filarmonice.
- Ahaa! Muzică de aia cultă, vasăzică...Eu, ca să ți-o spun pe șleu, nu pricep în ruptul capului ce găsește lumea în scârțâielile alea fără nici o noimă și nu m-aș duce să le ascult, nici dacă m-ar plăti. Mai degrabă îi lipesc lui Triță Þiganu' mia pe frunte în birt la Clonțosu' și-mi zice ăla, de mă amețește mai rău ca șlibovița. Aia, da! Zic și eu, muzică!...Pe când asta de Operă, Operetă, sau cum s-o mai fi numind, mi se pare taman bună să alung găinile vecinului atunci când îmi sar gardul în curte.
Văzându-mi expresia de dezaprobare, pe care nu mi-am putut-o reprima, adăugă pe o nuanță concesivă:
- Ei,acu' poate că-s eu prea fraier și nu pricep la finețuri d-astea. Cred că nu te-am ofensat cu cele ce am spus?
- Nu! Nicidecum! Fiecare este liber să aleagă ce-i place.
Mi-am reașezat căștile, continuând audiția întreruptă intempestiv, dându-i astfel de înțeles că nu eram dispus să continuăm o discuție, care nu avea în nici un caz darul să-mi producă plăcere.
Văzând că nu mai are partener de discuție, Spectrul își îmbrăcă halatul din monton și ieși din nou,în căutarea altor "victime" ale vorbăriei lui obositoare,pe care se pare că nu reușea să și-o reprime decât atunci când dormea.
Din păcate, vraja care se instalase înaintea intervenției nedelicate a Spectrului, nu și-a mai putut reânoda firul.
Auzeam sunetele, însă remarcile scrâșnite, se suprapuneau insidioase, rezultând astfel o combinație dezastruoasă, alterând armonia limpede a muzicii, masacrând-o cu lovituri stupide de bâtă ciobănească.
Împărțit astfel, între sublimul muzicii și asaltul grobianic al Spectrului, nici nu știu când am adormit.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!