agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-01 | |
Restul e tacere
Azi îi făcuse o propunere. Cel puțin ciudată . O nebunie -așa spusese:să „fugă” undeva împreună ,numai ei doi. Undeva,la munte. El începuse să gândească cu voce tare,ca de obicei. Ea aștepta. Bătea cu degetele în fotoliu. ‚N-am bani”,zise el,. n-are bani,zise ea. Altceva,ce n-ai? De ce mai e nevoie? Chef,poate-ironic,ca totdeauna. Dar faci rost de bani în 2 săptămâni? Dacă fac rost, mă duc la Bușteni cu…Taci!Taci! Taci! Încă o țigară. .Încă o țigară. Încă un pachet. „Știi ceva,vreau să scriu un roman. Despre tine. Ca să vezi cum e cu originalitatea în dragoste. Cum vrei să te cheme? Cum vrei tu! Cum vrei tu să te cheme? Nu știu. Andrei. Nu e cel mai frumos nume? Ba da. Mie nu-mi place.” Râdea. Cu riduri fine în colțul ochilor. Ochii ăia nici mai frumoși nici mai urâți decât alții,dar cei mai frumoși din lume fiindcă sunt ai lui. „Uite,chiar poți să pui și asta- că m-ai invitat la munte și eu voi strânge bani timp de două săptămâni și…” Știu,știu. „Mănânci,pui?” „Nu mănânc pui.” „Nu,mănânci,pui? Nuuuu!!!” Americanii au atacat orașul Kabul. Mii de victime. Talibani. Bombe. Fum. Morți. „În seara asta,când veneam de la teatru,un țigan m-a atacat pe stradă și tu n-ai fost acolo. Că și dacă erai… ce înălțime,ai,mă? 1,76,mă.”1,76,ochi negri,păr negru,ten bronzat,corp bine proporționat,al dracu de bine proporționat,și aluniță pe gât. Liceu,cimitir al tinereții mele. Acum,cimitir al… S-a ridicat grăbit,și-a luat sacul,a zis „pa” și-a plecat. Ultimele ei cuvinte.” Știi,cred că ar fi mai bine să nu mai vii pe-aici,înțelegi,Andrei? Mai bine să nu… gestul lui de lehamite,în semn de „pa”…,ea,la balcon,făcându-i semn,tot în sens de pa…pa …și pusi… Tocmai îi plecase prietena. O condusese la gară. O sărutase,de ce mai era nevoie de săruturi,după două nopți de tandrețuri-grețuri-verdețuri,și ea,printre miile de călători,când naiba începuse să plouă,avea fața udă,mai târziu s-a lămurit,nu ploua. Când a intrat pe ușă,prima imagine,el pe un fotoliu,figura aia obosită,cu cearcăne lirico-poetice până la gât,mutra de om serios,sătul și răs-sătul de iubire,de tandrețe,de râs,de paturi,de băutură,de tutun, de ființa aia roșcată(recent) din fața lui. Ce simplu și necomplicat e cu unii,care nu se mai sufocă și n-au ziduri,în loc de uși. Ce confortabil să stai turcește pe ușurătatea unui „da,vreau”sau „nu,nu vreau”,calm și umanitar,”du-te-n… dă o țigară,du-te tu că nu mai am țigări,urâtule,te iubesc,paralelipipedicule crăcănat,și să nu te încrunți,și să nu bocești,fă Nae…nu plâng, nu plâng,sunt prea bolnava de tine să plâng,scutește-mă,da? Și cu cine să luptam mă,cu noi,poate! Eu cu tine și tu cu mine,da? Nevastă-ta,ce zice? Sunt mai bolnavă decât am crezut,uite,mâine mor,dar înainte de asta,o să-ți fac copii la xerox,la zerox,deșteptule…” Era cândva în urmă…în urmă de din urmă de din urmă…cea mai veche amintire a mea…am căzut din cărucior pe niște pietre și m-a durut,primul contact cu lumea-durerea. Apoi,în prima zi de școală,am plecat cu un strugure în mână și…parcă era primăvară atunci,aveam șapte ani și exact două luni și-o zi,era în martie și știu prea bine că ploua și am venit de la școală și mă neliniștea ceva,mă usturau parcă în palme amintirile de mai târziu. Și știu că vorbeam undeva la o poartă cu un tip înalt și brunet și ne îmbrățișam cu teamă parcă,a ,nu,asta,17 ani după,după ziua aia ploioasă de martie,ca în Nichita,când undeva,era totul alb,și doctori, și halate,și deschidea ochii,de pe atunci cu cearcăne,exact acel care încerca acum să-mi prindă mâinile în mâna lui. „Mă obsedează ideea,ce făceam eu în ziua când te-ai născut. Tot încerc să-mi aduc aminte și chiar te-am întrebat la ce oră ți-ai făcut apariția,dar răspunsul tău :ziua,cred,de-aia sunt așa de obosit…foarte clarifiant… Aseară mi-ai scos cerceii ăia cocliți din urechi și m-a durut și te țineam de mână și de tricou și pentru prima oară după nu știu cât timp,ne atingeam. Nu-ți plac copiii,asta am înțeles și eu după atâtea ore de stat împreună. Dacă-ți fac eu unul,o să-l iubești,fiindcă e al meu.” Ningea cu fulgi mari. Ea mergea repede,se întorcea acasă. La un moment dat,toți fulgii s-au dat la o parte și printre ei l-a zărit,undeva,pe partea cealaltă ,în haina verde. Zâmbind. S-a îndreptat spre el. Au plecat împreună spre oraș. Barul ăla mic și plin de fum. Aveau câte o bere în față și se priveau,se priveau,el asculta,o asculta și o privea exact în ochi,apoi a scos o țigară din pachet ,a scris ceva pe ea și i-a dat-o. Þigara a găsit-o într-un raft,uitată pe-acolo de ani buni… A ajuns acasă în cea mai pură stare de fericire. Fusese ziua ei. El venise mai târziu,când casa era deja plină de oameni. Cu o sticlă de șampanie. Toată noaptea au stat unul lângă altul- adică ea s-a așezat lângă el și nu s-a mai ridicat. Venise,după un telefon persuasiv,dat,la rugămințile ei,de fostul”cel mai bun prieten” și fostul…multe. Când l-a văzut la ușă,în aceeași haină verde,era să leșine. Au dansat de câteva ori,pierduți unul în brațele celuilalt,au stat pe fotoliu (el),între picioarele lui (ea),vreo trei ore,singuri, și afară începea să se lumineze și el povestea și ea îl asculta,asculta pur și simplu sunetul vocii lui. „După o noapte nedormită,vreau să-mi amintesc cuvintele pe care mi le-a spus Andu,dar habar nu mai am. Tot ce știu e că m-a ținut în brațe și că l-am privit în ochi 12 ore și că-l iubesc. Și că acolo Sus există un Dumnezeu. The rest is silence”… Apoi,a mai fost și-o noapte de februarie și-o dimineață cu ea trezindu-se și incredibil de aproape,ochii lui deschizându-se,bună dimineața,zâmbet de reclamă,îmbrăcare,plecare în grabă spre liceu(ea),era sâmbătă,dar avea nu știu ce treabă ,el a condus-o până la poartă,sărut grăbit pe obraz,asta e dragoste,da,asta e dragoste,aveți ceva împotrivă,comentezi,stricato! „L-am dus la gară,de mână,tăcând,fiindcă noi oricum vorbim și când nu ne vedem- citat. Și toată ziua i-am simțit parfumul lângă mine.” Eu spunând că mi-e teamă și el întrebând dacă m-am îndrăgostit de altul. .și alunițele de pe față, mi-a luat o bere ,în cârciuma aia puturoasă,și el dându-mi părul la o parte și eu zicând”vreau să-ți spun ceva” și el-da,”și eu te iubesc”. Și trenul ăla nenorocit,și eu cu capul pe pieptul lui,și gata. Gata. xxxxx Aveau doi rucsaci mari,mâncare,haine,cafea,etc. geaca groasă de munte .Bocanci. Zâmbet-ea,îngândurare-el. Sinaia. De-aici sărise el în trenul lor,atunci. Acum se îndreptau undeva spre un loc de locuit-două zile. Două zile menite să-i relaxeze,să le clarifice înțelesurile și neînțelesurile. Să-i facă să se apropie sau să-i îndepărteze. Au ajuns,în sfârșit,cotind pe străduțe sinuoase,la o vilă. Camere mari,curate,locuibile. Au despachetat,au mâncat,au băut cafea.,și-au pus haine groase și-au plecat să se plimbe,în noapte,sub stele. Târziu,când s-au întors,era dintr-o dată prea multa liniște în jur și în ei. S-au trezit cumva unul lângă altul,prea mult unul lângă altul…el și-a trecut mâna prin părul ei,i-a mângâiat obrajii,apoi buzele,apoi a mușcat-o de umăr,pe neașteptate. Ești crud,ești frumos și rău,ești sadic,te urăsc,te urăsc,te urăsc,te urăsc,te urăsc,țipat cu nervi,cu ciudă,cu pumni. I-a prins mâinile și i le-a strâns,apoi a vrut să-i dea foc cu bricheta. Ea l-a mușcat de mână. S-a ridicat în genunchi,i-a trecut mâna prin păr,hai,vino să te împac,nu fi copil,privind amuzată figura lui contrariată. Și dintr-o data,aerul s-a micșorat,s-a contractat,se sufocau în ei înșiși și unde în altă parte se puteau ascunde decât în brațele instinctiv deschise și ce altceva puteau face decât să-și caute și să-și piardă inutilele(de-acum) cuvinte , unul pe buzele celuilalt? Se priveau în ochi și se vedeau reflectați în privirea celuilalt,din ce în ce mai goi,mai copii,mai triști,mai speriați și mai singuri. Și lumea a explodat în mii de bucăți colorate. Și mai era și-o lumină incredibil de portocalie,care se insinua printre ei,și care se desfăcea în felii,în continuu. Și respirau același aer,gândeau aceleași negânduri,își trăiau împreună tăcerea,își ascultau sângele trecând cu teamă prin venele dintr-o dată prea albastre,prea evidente,prea transparente. Stăteau spate în spate. „Auzi,mă,ce facem? Nu știu. Ce mă-ntrebi pe mine,tu ești bărbatul. Da,mersi mult. Continuăm? Continuăm. O să ne doară al dracului de rău mai târziu toate astea,știi,nu? Știu. Continuăm? Continuăm! „ Atunci,în ziua aia caldă,prea caldă,tot ce văzuse era mâna lui,întinzându-se să închidă ușa. Vene proeminente,degete mari,păr negru și mult. Ca și pe piept. Atunci stătuseră două ore în mirosul de naftalină,chinuindu-se să facă o alegere. Stupidă. Atât de la îndemână pentru alții,și tocmai de-asta,inacceptabilă pentru ei. „Dacă te-aș iubi cu adevărat,te-aș lăsa să pleci.” „Tu chiar crezi că eu nu te iubesc? Dacă sunt aici,cu tine…după atâta timp,tu tot te mai îndoiești? Sau,crezi că eu am puterea să renunț la tine?” „Ce-i cu tine,nu mi-ai vorbit niciodată așa!” „Fiindcă nu am vrut,fiindcă nu trebuia,fiindcă iți fac rău spunând toate astea,fiindcă nu trebuie să te iubesc,sau să mă iubești,fiindcă nimic de-aici,de-acu,nu trebuia să fie,fiindcă,fiindcă”… „Deci e mai mult decât eu și iluziile mele? E mai mult decât o fantezie de-a mea? E ceva real în toată nebunia asta?” „Nu știu,nu știu ,nu știu…neinteresant. Tu…tu mă iubești?” „Copil ce ești,copil rău,taci că spui prostii. Nu,nu te iubesc,ești doar o parte din mine. Dar deja m-am sufocat prea mult în cuvinte… Ne avem pe noi doi,aici și acum,mai mult ca niciodată. Ce facem cu noi?” „Ne transformăm în pietre și tăcem. Nu,nu ,vreau să-ți spun ceva .Mai știi ziua aia de iunie când am făcut cartofi,și ploua rău,și am citit poezii? Când eram eu foarte mică,deschideam ochii noaptea și nu vedeam decât negru și mi-era foarte teamă că am orbit. În noaptea când m-am îndrăgostit de tine,am stat trează și m-am gândit că nu era posibil,că nu mi se mai întâmplase așa ceva de ani buni,și.. erai tu,și nu mai știu…te iubesc.” Noapte. Două umbre alunecând pe lângă perete,ținându-se de mână. O ușă deschisă. O ușă închisă. Tăcere. „Ca urmare a bombardamentelor de aseară”… deschide ochii. Televizorul deschis,lumina aprinsă,ea dormind pe canapea. „Iar am adormit la televizor .Uau,ce vis! Ce-ar fi să i-l spun și lui și să-i sugerez să mergem la munte? Poate se îndeplinește!” Dimineață..7. Sună un ceas. O mână se întinde,îl stinge”.-Bă,voi arătați la fel când va treziți…” Ce mai trăsese de ei atunci să-i scoale și ea nu vroia să iasă de lângă el. „Nu mă duc la prima oră,n-am chef de orele lor azi,e prima mea zi de școală din anul asta,ce,ce-are dacă chiulesc și eu o oră?” Sonerie. Ea sare din pat,o voce super extra cunoscută,un chip mai adormit ca al ei,cearcăne…”Am venit să te iau la școală!Hai,îmbracă-te!” „Hai,mă nu la ora asta! Bine,hai,mă îmbrac!” Cafea,țigări,iar m-am ars,cărți,geantă,sac,pantofi,parcă e lista cu ce iau la mine în călătorie,hai,hai odată,școala,da școala,ore,fețe palide,obosite… „Într-o zi vei veni să mă vezi la școală dar nu vei întreba de mine și eu nu voi ști nimic”. „Anul trecut te-am căutat eu pe tine le școală,mai știi?” Inutilități,inutilități. Pierdere. Rătăcire. Confuzie. xxx Niciodată în viața mea nu m-am simțit atât de singură ca în noaptea aia. Intensitatea exprimată a sentimentului,care își pierde…își pierde…nu găsesc cuvântul. M-am gândit că dacă voi muri,tot ce am va fi al tău. Perfuzii cu ploaie urlând prin venele mele. Atâția oameni în încăperea aia,anestezia,picioarele mele,poate cineva să-mi spună unde le am,lasă-mi pijamaua în pace,domnule doctor,chiar dacă arăți al naibii de fain,ești cam bătrân, nu mișca,domnișoară, și el mi-a zis același lucru aseară,în seara când n-a vrut să doarmă cu mine, să nu miști,că paralizezi,oxigenul în nasul meu,ce mișto,mă gâdilă,dar nu simt nimic,nimic,ia ridică piciorul,care picior?,n-ai vene,nu,sunt cyborg,am sârme, vene vizibile,hai,nu începeți,aproape am terminat,targa,repede,ce bine,mă plimbă cu targa, dar nu pot să dorm deloc,ceai,compot,supă…frumoasa mea soră mi-a adus Nietzsche să mă relaxez,de tot,el intrând pe ușă,obosit,ziua mea (Sf.Maria),el adormind pur și simplu pe patul liber din fața mea, a fost plecat,și ce,ăsta-i un motiv să adoarmă?poate că da,apoi fire scoase,febră,supă,nu mai suport acest cuvânt,ia-mi și mie niște țigări,te rog frumos,și restul… Venise în seara aia,exact după ce îl așteptasem toată ziua,venise pe la 7.30,mirosind vag a un parfum nedefinit-ceva gen busuioc,mentă sau altceva,oricum,natural. Stătuse vreo jumătate de oră,fumase trei țigări,îmi spusese că i se pare prea rece camera mea și că pleacă. „E prea rece casa ta în seara asta” -și avea o figură atât de copilăroasă… l-am condus până jos. O mână caldă,mai caldă decât a mea. M-am simțit iubită,cu toată tandrețea de care este el în stare. În toată meschinăria din jur. În toată uscăciunea. În toată această senzație de sufocare. TU. Exact așa cum ești. Și exact atât cât e, pentru totdeauna. Auzindu-l vorbind,am realizat faptul că îmbătrâneam. Nu maturizare,îmbătrânire înainte de a fi apucat să fiu tânără. Uneori îmi venea să las totul și să plec,singură, sau cu el., pentru că știam că acea vacă ce se afla în mine încă de la început,ar fi avut atâta putere încât să mă domine. Și că în momentul în care voi realiza că sunt mulțumită cu nenorocita mea de slujbă ,cu ce am și cu ce sunt,atunci voi fi murit deja. De la el am aflat într-o zi ce înseamnă fericirea. M-a strigat,când eram în bucătărie,și mi-a zis că fericirea depinde de așezarea organelor.Fapt care m-a făcut,așa,grozav de bucuroasă.,vorba lui Nichita! Bestial de fain filmul ăsta al lui Kusturica,cu pisoiul ăla alb,care i-o trăgea pisicii negre. Îl iubesc pe omul ăsta! De-aia ascultam și așa de mult Bregovici,ca să mă simt mai aproape de el. De care el? de el…deși știu,la fel de bine ca și el,că nu există viitor pentru noi doi,împreuna,că „nu-i future”…și deși știu că și dacă mă voi căsători,cu altcineva,el nu va face nimic,nu va zice niciodată:”hai cu mine,uite,lasă-l pe el și hai cu mine!”. Și nici nu cred că aș face-o ,așa că… Și,totuși,în noaptea aia n-a mai plecat. Stătusem o după-amiază întreagă,doar noi doi,privindu-ne,pur și simplu. Eu veneam aproape plângând de la școală și l-am văzut pe bancă,așteptându-mă… am stat cuminți pe fotolii,am povestit multe,multe. Apoi am ieșit în oraș și am băut un ceai într-o bodegă șocant de faină,dar era prea frig așa că ne-am întors. Repede,acasă,la căldură. El a pus muzică,eu am aprins lumânărele,am mâncat,am băut dintr-o sticlă de vin,după care… mă ridicasem să arunc scrumiera,timp în care s-a ridicat și el… nu știu cum ni s-au întâlnit mâinile,ne-am ciocnit capetele,și in clipa următoare,eram unul în brațele celuilalt. Sărutându-ne. Pe gură. I-am simțit gustul vag de tutun și de bomboane de mentă. Și nu știu de ce,mi s-au pornit lacrimile. M-a ținut în brațe mult,mult,fără să-mi spună un cuvânt. Seara aia a fost atât de frumoasă încât aproape nu poate fi descrisă. N-am făcut decât să stăm îmbrățișați,eu pe piciorul lui,el cu capul pe umărul meu,atingându-ne uneori buzele. Înghesuiți amândoi pe un fotoliu,de parcă n-ar fi fost trei paturi în casa aia… nici nu ne-am dat seama când a venit dimineața… O dimineață superbă,cu o geană roz,cu păsări trecând prin aerul cât de cât respirabil al cartierului meu… am adormit pe canapea,în sufragerie,fără să-mi dau seama. Când am deschis ochii,el venea la mine cu o ceașcă de cafea aburindă. __ Ia și bea,fă Nae, că-ți ajunge o noapte nedormită. __Mersi,bă urâtule. Love you… Cu toată cafeaua lui (tare,amară)…tot am adormit și-am dormit vreo câteva ore bune. Când m-am trezit ,în sfârșit,era deja seară. Locul de lângă mine era gol,cald încă. Am simțit un cuțit în inimă. Automat,m-am dus la baie. Pe oglindă,scrisese cu rujul meu:”Am plecat acasă. Ai grijă”. Nu mi-am explicat nici atunci și nu pot înțelege nici acum,exact,ce anume îmi plăcea atât de tare la el. Poate parfumul lui proaspăt,mentolat,poate mersul lui,neasemănător cu al nimănui. Nu avea nimic din pasul acela nesigur și șovăitor al adolescenților. El mergea ca o „domnișoară ratată”,cu picioarele puțin întoarse înăuntru,aplecat în față,de parcă purta pe umeri toată povara lumii. Cam așa trebuie să fi mers Sisif,după ce i s-a pus Globul pe umeri. Și mâinile lui…mâinile lui muncite,mari,cu degete groase,de bărbat puternic ,mâinile care uneori credeam că mă vor strânge până nu va mai rămâne nimic din mine,mâinile care nu mi-ar fi părut rău dacă m-ar fi ucis,într-o zi. Mi s-a pus întrebarea,într-o noapte,despre ce este iubirea .N-am putut da un răspuns. Poate fiindcă el mă privea prea intens,sau din cauza oboselii,nu știu. După ce-a plecat el mi-am dat seama că iubire se poate numi și când prețuiești mai mult o noapte cu el,o noapte doar de discuții ,decât alta,de dragoste,cu altul…sau să stai noaptea trează,ca să-l vezi cum doarme sau ca să te rogi. Figura lui când i-am spus despre noaptea cu celalalt. Mirarea lui. Ochii căpătând o culoare întunecată,prea întunecată. Apoi,felul cum a început să calculeze perioada,felul cum îmi repeta că trebuie să-mi iau un test barză,el,venind la mine la școală,și,nu știu cum,dar al doilea n-a fost deloc cine vroiam eu să fie și poate și disperarea că nu vom fi niciodată împreună și poate și prea multele așteptări…cine știe. „Þi-am dat poezia aia ca să știi că tot pe tine te iubesc,deși m-am culcat cu altul…” Sau poate din cauza faptului că mi-am văzut și mi-am găsit limitele,că am intrat într-o normalitate dorită,printr-un gest banal,dar de o originalitate periculoasă:sex cu un necunoscut. Noaptea următoare am stat noi doi singuri,de vorbă,mult… despre noi,despre el și a fost una din cele mai frumoase nopți ale vieții mele. Mi-a povestit despre cum se trezește el din somn,strigând:”învață-mă! învață-mă!” și nu e nimeni care să-l învețe… Mă doare viața omului ăstuia...omul ăsta care i-a pătruns misterele prea devreme…Andrei,ființă solitudinară… A mers la baie,în întuneric,lăsând ușa deschisă…”moartea e blondă și proastă și se întreabă dacă e femeie sau bărbat”…și,și,și…promite-mi că nu vei afla înaintea mea sau că nu vei afla fără mine… Și-mi mai plăceau la el și naivitățile alea delicioase și copilărești,când punea tot felul de întrebări,totul,într-o totală nebunie,o totală nebunie. Nebunie oscilând între versurile lui Nichita,”Tristețea mea aude nenăscuții câini/pe nenăscuții oameni cum îi latră” și promisiunea scrâșnită din „te salvez de mine /fiindcă te iubesc”,niciodată dusa până la capăt… Îi făcusem fotografii,el stând în semi-lotus,pe covor,și l-am prins atât de frumos,într-un moment în care arăta atât de transpus și de nepământean,că mi-a venit să plan. Atunci,în ziua aia,ne întâlnisem la colț și îl luasem în oraș,ca să bem o bere. Am mers prin zăpadă,am ajuns în „Mondial”…la două zile după ce împlinisem 24 de ani,mă întorceam din oraș și l-am văzut pe partea cealaltă a trotuarului,l-am strigat și am plecat împreună,tot în Mondialul plin de fum și de țigănuși,am băut „Ursus”(ieri mi-a spus că a păstrat eticheta)…și m-a privit cu figura aia atât de cunoscută,și pe care o știam pe dinafară,o simțeam atât de mult parte din mine,că în momentul următor mi-am pus întrebarea ce însemna lucrul ăsta: de obicei,când se întâmplă așa ceva, e semn al unei transformări majore în ceea ce privește sentimentele mele. Și seara următoare,când a venit la mine, de Moș Nicolae,cu multă ciocolata și vin,am înțeles că se termina. Xxx Întotdeauna,când sunt singură,sunt tristă,de fapt,îmi aduc aminte că sunt tristă. Poate cineva să înțeleagă sentimentul acesta al înstrăinării de mine însămi pe care îl trăiesc? Poate m-am pierdut prea mult în el, dar poate că avem nevoie de mai multa concretețe,de cunoașterea certă a termenilor ecuației înainte de a ne expune…de a ne expune… Nu ne-ar strica mai multă precizie,și mie,și lui. Sau mai multă hotărâre. „Du hast mich nicht”-tu nu mă urăști. Vocea lui repetându-mi asta,la infinit,de parca eu n-o știam, sau vroia să se convingă pe el însuși? „Am fost,iarăși,aseară,să bem un suc,în amintirea zilei de acum un an. Și ne-am trezit singuri,unul în fața celuilalt,cu singura diferența că acum eram mai puțin timizi,că vorbeam ca niște cunoștințe vechi,că se simțea între noi micșorarea distanței de atunci. Am pierdut totuși ceva: acel mister anume,acele aluzii mai mult sau mai puțin transparente,acea stare intermediară dintre noi,pe care eu o iubesc atât de mult. Am câștigat în cunoaștere,am pierdut din mister. Slăbiciunea mea pentru stările intermediare vine dintr-o anume nesiguranță interioară,dintr-o lipsă acută a concreteții gesturilor,din acel „puerilism savagistic”,vag definit de către el. Am învățat pe propria piele să nu mai judec,să nu mai întreb,să nu mă mai șochez. Și din ce în ce mai des mă simt ca în ultimele pagini din „Magicianul” Și iarăși,homo homini lupus. Pentru mine,el e doar Andu .Cam în felul în care pentru Humbert,Lolita nu era Dolores Haze,ci doar Lolita. Singurul argument care pledează pentru noi este constanta,infailibila lui împotrivire la orice apropiere fizică,chiar și pe cele sufletești prea abrupte le neagă,le refuză. Din teamă,din precauție,din dragoste. „N-o să plâng,n-o să plâng,n-o să plâng”… Buzele mușcate până la sânge. Hohotul ăla surd,din ea. Venise,cu o raniță cât el,zâmbind și foarte vesel. Pleca. Pleca .La munte. Cu ea…Cu EA. Cu prietena lui. Picioarele care se înmuiau de câte ori îl privea. Va petrece Revelionul la munte,cu ea. Ce prostie să n-ai în casă nici un sedativ. Ce bine ar merge cu vin…. Îl condusese la gară. El a vrut să plece cu mult timp inainte. Și a înghețat lângă el,40 de minute,sorbindu-i toate cuvintele,și toată ființa. Trenul ăla jegos,în care ea nu vroise să se urce,și el se supărase. Lumânările pe care i le ceruse și i le dăduse,pentru a-i întreține atmosfera. Amărăciune,durere,ironie. „thoughts that lie too deep for tears”… Ce simplu,ce îngrozitor de simplu! Voi rezista! Și a rezistat. A trecut și Revelionul,a venit și un nou an,să-l ia naiba,a venit și ziua ei,cu acea faimoasă beție,a ei,jenant de sinceră și de perversă,cu el încercând s-o ducă la baie,și cineva să oprească naibii camera asta din învârtit, și „ai să mă pierzi tembelule”..printre hohote. El,copleșit,fericit și aiurit de atâta generozitate,de atâta dragoste,și politica blândeții,care,nu-i așa,învinge mereu… dar fără a renunța la experimente,la studii de caz,cu acel rafinament al bărbatului frumos și răsfățat,și cu acea revolta și jemanfișism de 18 ani… Rafinament care atinge uneori limitele perversiunii,pe plan subtil energetic,rafinament cultural,intelectual,psihic,erotic…e așa de stilat ca uneori e de-a dreptul necioplit. Clasă și stil înnăscute,ținută,prestanță,acea parte din el care-l face Bărbat,acel „lasă-mă în pace”,e primul om care se răstește inteligibil,calm,meticulos. Acel răsfăț,acele drăgălășenii inconștiente(?),entuziasmul și energia cu care trăiește,vorbește,doarme,,mănâncă,mă stropește cu apă… Avem uneori de-a face cu esențe,nu cu esențializări. Tot ce trebuie este să ne înfundăm în ele. Atât. Este și asta o sublimare,o ascensiune ,după cea mai urâta coborâre în Infernul propriu. Norocul sau ghinionul lui că și eu sunt destul de nebună ca să iubesc experimentele,stările de limită extremă,vecinătatea periculoasă cu insanitatea pe care mi-o dau apropierile/contopirile cu el. În afară de asta,dulcegăriile banal-reconfortante,cum ar fi:zâmbetul lui luminos într-o seară de oboseală,plăcerea de a găti pentru el și de a-l vedea mâncând,bucuria unei cafele și a unui moment de singurătate,în doi,parfumul lui,liniștea din sufletul meu când îi spun că-l iubesc…toate aceste nimicuri,care ne fac viața suportabilă. Speranța-ca ultimă limită a umanului ,.sau retragerea pasiunii din noi,ca marea la reflux –vorba lui Bruckner. Mai am cel puțin secreta mândrie că marea a lăsat în mine scoici și alge,dureroase,ce-i drept,dar semn divin al neretragerii depline a nebuniei din mine. Exact atunci când eram gata sa spun „Gata”. Aș fi închis o ușă,aș fi terminat cu acea parte din mine care s-a născut din cauza(nu datorita) faptului că există el. Noroc că nu s-a terminat totul,noroc că nu e totul pierdut,noroc că mai am resurse pentru un zâmbet,pentru o moarte agonizând,pentru moartea morții pasiunii. La 18 ani, e sublim și extrem de ușor să gândești că dacă nu mai e pasiune,nu mai e nimic. Și mi-a rămas Ceva. Mirosul lui,care persista în casă chiar și după ce el pleca. Amintirea apropierii lui,amintirea ființei lui, a privirii lui,uneori neagră,opacă,alteori plină de lumină, și zâmbetul ăla cu gropițe,care uneori mi se adresa,fericita de mine…și mai presus de toate era el,zâmbind și tăcând,privind și plecând. În vacanța mare,la câteva zile după 15,și-a făcut apariția fulminantă și ne-am plimbat prin orașul nostru abundând de ploaie și de tei ca un ceainic aburind și-am stat prin parcuri și privirea lui de adolescent fremătător urmărea orice cur de duduie sub 40 de ani ce îi trecea pe sub nas. Și când a (re)venit la matcă,(la mine),m-a luat în brațe și m-a strâns cu dor și tandrețe vreo 5 minute de nu-mi mai simțeam nici oasele intercostale și mă sufocam cu nasul la subsuoara lui. Nu că m-aș fi plana,Doamne feri,de această manifestare de dragoste umbroasă,total neobișnuită… Ce imagine:el,în bucătărie,cu șorțul meu legat de gât,învârtind la clătite… Cu mișcări senzuale,de tip sexi și sigur pe el. El,în blugi strâmți,cu ochii ăia nici mai frumoși,nici mai urâți,dar cei mai frumoși ochi din lume,fiindcă sunt ai lui,mâna lui când m-a mângâiat pe obraz,mă durea până și aerul pe care îl respira,și la un moment dat,năucitoarea sintagmă,din partea mea,ești singurul lucru pe care mi-l doresc de la viață,parcă muream în secunda 2, și discuțiile alea inteligente din bucătărie,cu profunda mea întrebare „cum a fost prima dată” și diplomaticul lui”e treaba mea dacă a fost sau n-a fost”,asta era culmea,vroia să spună că…mărturisiri despre singurătate(eu),despre copilărie nefericită(el),cu oarece urme de lacrimi în ochi, de la fum,doar era la aragaz…și voi avea și eu plozi și cratițe cu mâncare și Andu va fi undeva în urmă,în urmă,n-avem dreptul decât să visăm la ceea ce ne dorim ,nu? Și voi avea nesimțirea de a mă simți împlinită și de a mă simți soție și mamă și de a crede că ăsta e destinul femeii. Și vor veni situații care îmi vor părea mult mai importante decât ce am trăit cu el. Voi deveni o femeie”normală”,banală,dar niciodată atât de normală și de banală încât să nu mai existe el – undeva,în minte,undeva,în suflet,undeva,în nebunia și perversitatea inocentă a tinereții mele. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate