agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1739 .



Lubenițe
proză [ ]
Varinate de viata

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marcelus ]

2007-08-10  |     | 



Lubenite



“Hai, Viorele, mamă, scoală!”
Simțeam căldura pernei moi pe obrazul meu, simțeam cum pătura mă cuprinde drăgăstoasă în căldura ei; simțeam cum patul mă trage înapoi și nu mă lasă să mă ridic, simțeam cum dacă mă ridic o să cad înapoi în pat. Mai voiam o țâră, doar o țâră.
“Hai, mamă, scoală, că ‘oi dormi în căruță. Să nu vo ia altu' în față, că auzii niște căruțe”.
Corpul meu se ridica, dar simțeam cum capul îmi cade înapoi pe perna moale și caldă. Luai și perna în brațe, să mai țină căldură pe față. Ieșii în prispă, iar aerul rece mă primi cu brațele deschise și mă cuprinse în împărăția lui. Coborâi încet scările de la prispă și mă îndreptai spre căruța plină.
Pusăi pe mine cojocu lu' tataie, era de două ori mai mare ca mine. Lubenițele le încărcasem de cu seară. Căruțașu’ sosise și el. De fapt din cauza asta mă trezise. O auzeam pe mamaie vorbind repede ceva cu nea Gheorghe, ceva că întârziase, că trebuia să vie la trei și acuși e patru, și pe căruțaș care zicea că stătuse să dea drumu' la vacă, că dăduse ceva de mâncare la pui, că mai făcuse una alta. Mamaie știa de ce nu se trezise, că îl auzise până târziu la mat și că plecase beat. N-ar fi trebuit să-l arvunească. Înfășurat în cojocu’ lu' tataie, mă urcai în căruță pe lubenițe, mă ghemuii și încercai să adorm. Pentru o clipă simții din nou cum mă cuprinde somnul, apoi căruța se urni, se puse în mișcare. Ieșirăm pe poartă, o apucarăm pe drum și spărsărăm liniștea nopții. Îmi fugi somnu’. Deschisăi ochii, cu fața în sus vedeam cerul de câmpie plin, plin de stele. Și mă gândeam cum poți cunoaște că ăla e carul mic, ăla e caru’ mare (învățasem într-a patra), că toate stelele erau la fel. Mă uitam așa cum trece carul pe sub stele. Simțeam răceala nopții pe fața mea, așa că îmi trăsăi cojocul mai pe față, doar ochii mai rămaseră să privească cerul. Apoi începură să cânte cocoșii. Își raspundeau. Așa îmi spunea mamaie. Vorbeau pe limba lor. Satul gol dormea și el. Apoi începură și câinii să latre. Se făcea dimineață. Se vedea asta – se trezeau orătăniile. Adormii.
Calul înainta încet cu botul în țărâna fierbinte, trăgând încet scârțâitoarea căruță care anunța în sat venirea noastră înainte ca eu să apuc să strig cu glasul subțire de copil “Lubenițe, bă! Hai la lubenițe!”. Nimeni nu vine. Prea zăpușeală să iasă până la poartă să cumpere lubenițele mele. Îmi era ciudă; voiam să vând lubenițele, să ajung seara acasă fericit, să spun că și eu am vândut atâta și am luat atâția bani și atâtea duble de grâu și am mai luat și niște ovăz, da’ nu prea mult, că ovăz anu’ ăsta nu s-a prea făcut. Și strig iarăși “Lubenițe!“, „Hai la lubenițe!”; nici măcar găinile care stau la umbra porții nu se urnesc de lângă gardul din care lipsesc multe uluci, prea multe ca să nu îți dai seama că acolo locuiește doar o femeie bătrână, că toți copiii ei fugiseră la oraș să facă bani și să își ia bloc (apartament la bloc) și tot satul ăsta era așa. Calul își continua contemplarea drumului, orientându-se după miros, nu după ochii pe care îi ținea în pământ. Nimeni nu cumpăra lubenițe de la mine! Am greșit drumul. Dacă a fost cineva înaintea mea? Dacă cineva s-a sculat mai devreme ca noi și a trecut pe aici înaintea noastră?. Imposibil, căruțașul, tocmit cu ziua, nea Gheorghe, vorbise de cu seară cu ceilalți, care aveau căruțe prin sat, și știa că nici unul nu a plecat pe drumul ăsta. Trebuie să le vindem, sunt sate bogate și nu vine lume multă pe aici să vândă lubenițe. Mai fusese cu altu’ pe aici și le vânduse bine. Da’ dacă e altcineva din alt sat? Atârnățenii nu vin pe aici, au ei locurile lor mai bune, și apoi aștia de prin satul Atârnați au mașini și se duc cu ele la oraș. Ãăă!!! De-aș avea mașină să mă duc la oraș să le vând, ce bani aș face. Și cu banii mamaie și-ar face cotețul la porci... Ieșim din sat... Câmpul lung, mult... Miriște, doar miriște, soare și lung... Căruțașu’ scoase de sub ladă o sticlă de juma' , d'aia verde de bere, scoase dopul de cocean pe care îl înfundase bine și mai trase o gură de țuică, d’asta nouă de boambe... și mai împunse calul, dar nu foarte convingător, probabil să nu îl trezească... Nu vreau să mai vorbesc cu căruțașul, mă trag în spate pe lubenițe. Din căruță, peisajul trece prin fața ochilor mei cu viteza pasului calului dormitând. Am timp să văd fiecare metru, centimetru de pământ prăfuit, de miriște rămasă fără paiele strânse de tractoriștii care se sculau la 4 dimineața să fie pe câmp să realizeze planul la producție. Am fi furat un balot de paie, ar fi fost bun pentru mamaie, da’ mai avem mult de mers... Am acoperit cu haine lubenițele din căruță, să nu le bată soarele dogorâtor și să nu le pălească soarele. Gărgărițe, multe gărgărițe, roșii cu pete mici și negre... de la grâu. Prind una și mă joc cu ea... Dar ea nu vrea să meargă pe mâna mea de copil... O suflu și nu vrea să plece, scutur mână și o alung... Mă întind pe lubenițe și nu mă gândesc la nimic, simt sub mine cum pământul trece încet, încet, aud cum roțile de lemn, cercuite cu fier, sparg vitejește pietricele care au nesăbuirea să stea sub ele... De altfel, este singurul zgomot care însoțește scârțâitul roților. Și mai e ceva. Un țârâit de gâză. Nu am știut niciodată ce gâză face zgomotul ăsta. Nea Gheorghe, cum se numește gâza care țârâie așa?“ „Croitorii, tată!” “A, croitorii!”. Nu îl mai întreb ce sunt și cum arată, să nu îl supăr, omul are alte probleme la care se gândește. Mă așez la loc în colțul meu, îmi făcusem loc între lubenițe, astfel încât să fie ca un tron. Tronam, eram regele acelei pustietăți. Al soarelui și al prafului ridicat de mârțoaga lu’ nea Gheorghe. Eram regele tuturor. Aranjam totul în mintea mea, le ordonam pe toate, sugând și jucându-mă cu un fir de mohor pe care îl furasem din ceea ce i se cuvenea calului. În tronul meu, o lubeniță mă cam incomoda la spate. Trebuie să intervin în forță, o trag afară... și... se dărâmă tronul meu... Nu mai am chef să le aranjez, mă întind pe lubenițe, sub soarele pe care îl simt cum frige carnea pe mine... Dar îmi place... Închid ochii și mă legăn sub mersul molcom al calului... Adorm??? Nu știu, dar simt că soarele se ascunde după o umbră. Și deschid ochii... Un copac. Mă ridic în capul oaselor. O casă părăginită. Salcâmi mari acopereau toată curtea și casa. Bătrânii salcâmi fac intrarea în sat, salcâmi de o parte și de alta, regele din mine e primit sub arcul de triumf al salcâmilor la intrarea în sat. Un râu curge încet pe lângă salcâmi. Mă ridic în capu’ oaselor. O lubeniță mă înglodește la fund, mă doare, mă mișc, doar că acum micul meu fund cade între două lubenițe mari care mă apleacă într-o parte. Mă decid, sar din căruță. Genunchii mei slabi tremură la atingerea pământului. Mă dor. De când nu mai mersesem pe jos. Îmi tremură picioarele. Dar am speranțe, poate că în satul ăsta voi avea noroc. “Ce zici, nea Gheorghe, în satul ăsta facem treabă?”. “Io știu, tată?”. La ăștia nu vine lume multă. E cam izolați ei așa. Nici rata nu ajunge. Dacă nu ajunse vreunu înaintea noastră, musai facem treabă.” Vreau să strig, doar că ceva parcă mă oprește. Îmi e frică și rușine să stric liniștea de rai care domnește. “Lebeeeeeeeeeeeeniță băăăăăă ! Hai la lebeeenițeeeeeeeeee! Lebenițe de vânzare! Avem lebenițeeeeeeeeeeee.” Gros, baritonal, nea Gheorghe a spart liniștea. Am intrat încet în sat în lătratul câinilor. Apoi a ieșit unu’... Se vedea că e de la oraș, avea pantalonii necârpiți, iar cămașa nu îi era plină de colbul drumului, fața nu îi era roasă de vânt, spălată de ploi, uscată de soare. Apoi au venit copii, ca și mine, mai mari, mai mici, de pe la oraș și ei sau de la țară. Toți voiau. ”Salut, nea... mai aduseși mușterii?” „Mai adusei, taică! Și marfă bună, proaspătă, aseară culeasără oamenii ăștia lebenițele.” Nea Gheorghe îl cunoștea pe dom' profesor. A!!! era profesor aici în sat. Mi s-a făcut frică, să nu mă întrebe ceva, m-am făcut mic în căruță. “Și flăcăul ăsta cine-i?” “Mă’sa-mare are treabă și îl trimise cu mine”. Am plecat ochii în jos. Îmi era rușine. Am vândut jumătate din căruța noastră cu lubenițe. Acum eram bucuros, făcusem afacere bună, puteam să ne întoarcem spre casă, să ajungem la noapte în sat. Alt drum de întoarcere, alte sate, alți oameni. Același praf, același câmp, aceeași miriște, același miros de pământ uscat, de iarbă veștedă, același august fierbinte, aceeași căruță, același copil, aceeași libertate.
Mergeam încet. Nea Gheorghe, cu capul plecat, adus de spate, agățase hățurile de șleaua căruții. Acum calul ne ducea încet, în pasul lui, în liniștea și oboseala lui. Ne oprirăm la marginea drumului sub un plop înalt, să se mai odihnească și calul. Din ladă scoase și pentru noi d'ale gurii. Mamaie îmi pusese niște brânză de capră, din laptele de ieri - mamaie făcea brânză în fiecare seară -, mai îmi pusese și niște roșii, le culesese d'aseară, că dimineața plecaserăm devreme, niște roșii ciugulite de puii care intrau toată ziua în grădiniță, amărându-mi după-amiezile liniștite de august fierbinte, obligându-mă să intru să le scot, și ale naibii de intrat găseau și cea mai mică gaură, da’ de ieșit nu vedeau ditamai poarta... Mai pusese și doi ardei mari, da' nu prea mari, așa, ca la mamaie în grădiniță, și pâine d'aia bună de țest. O juma' de pâine; ieri o făcuse, să fie proaspătă. Căruțașu’ îi dete calului să mănânce, îi puse la bot niște mohor. De adăpat îl adăpase când trecuserăm gârla. Scoase din ladă niște pâine, ceapă, roșii și niște sare. Le pusărăm pe iarba pârlită de sub plop. Trase o gură de țuică, d'aia nouă de boambe, apoi sparse ceapa cu pumnu’. Pusei alături de ale lui și ale mele. Îmi era foame și roșie cu brânză proaspătă de capră, ce bunătate, simțeam toată aroma de roșie cum se amestecă cu gustul de brânză, luai apoi o bucată de ceapă cu sare și cu pâine. Ce poate fi mai răcoritor pe o căldură năucitoare decât o gură de ceapă. Apoi tăiarăm o lubeniță, pe care ne-o refuzase unu’ că e pălită, că nu e dulce, păi ce să fac, nea..., să pui io zahăr în ea – îi zisesem, încercând să-l conving că îmi strică marfa, că lubenița e bună, și era bună. Lubeniță cu pâine. Mâncai singur două lubenițe. Nea Gheorghe își scoase cutiuța, scoase puțin tutun din ea și cu mâinile lui butucănoase își făcu încet, fără nici o grabă, o țigară cu ziarul mototolit, dar frumos împăturit în patru. Fumă alene, apoi se întinse cu un “hă! hă!” care te îmbia și pe tine la somn. Apoi îl auzii: “Mă, tată, să fii băiat cuminte, să nu faci rău la nimeni, să fii copil cuminte.” Se întoarse pe partea ailaltă și continuă. “Că cine e cuminte are noroc în viață. Să nu fi ca alde Vasile al lu’ Puchiu' sau ca Marus. Ãia e niște proști, 'tu-le muma-n cur!”
Ãștia erau unii de vârstă cu mine, dar care stăteau toată ziua la mat cu ăi bătrâni, munceau pe ici pe colo cu ziua și seara beau banii. Nu știam ce să îi răspund. Să îi zic că nu voi fi ca ei, că voi fi băiat cuminte?. Mă uitai așa fără să zic nimic. Mă pusese în încurcătură și nici nu voiam să îl ascult cum îmi face mie morală. Păi ce vină am io că ăia sunt așa cum sunt. Plecai de lângă el, mă dusei în porumbi și încercai să omor cu urina o gâjganie care avu nenorocul să fie prin preajmă. Se mișca repede gâjgania, așa că trebuii să mă mișc de mai multe ori să nu o scap cu jetu'. Când să o prind se termină, nu mai aveam resurse, așa că restul îl pusăi pe o frunză de porumb.
Ne continuarăm drumul de întoarcere, alte sate, alți oameni. Același praf, același câmp, aceeași miriște, același miros de pământ uscat, de iarbă veștedă, același august fierbinte, aceeași căruță, același copil, aceeași libertate. Mai vândurăm ceva. Pe ici pe colo, dădurăm aproape toată căruța de lubenițe.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!