Ce nu avea Iașul asta...? Avea cam de toate, dar... Dar era mereu al doilea și nimeni în afara lui nu știa unde vine. Faima nu era bună. Nu că ar fi fost rea, nici că ar fi fost bună... Nu era și pace. Faima adecă și mîndria ieșanului în al cărui piept de aramă bate vijelios o inimă de oțel, sau invers - niciodata nu m-am descurcat cu anatomia - suferea mult pe chestia asta. Și mă cheama la el acasă pretenul mieu pe care-l durea în cot de chestia de faima, căci nu avea ce mînca și-mi zice:
"Mai, hai la pascărit. Io am plătit intrarea la lac pe un an și dacă nu undițesc cinci chile săptamînal nu-mi scot pîrleala și nici nu am ce mînca. Chestia e că mă plictisesc singur și am mesterit o undiță și pentru tine. Io ca membru cu plată oi intra pe poartă, dar ție ți-oi arăta unde e rupt gardul și ce pescuiești al tau este".
Zis și făcut. Încalec io pe bitziclu meu ăl de era facut la germanica și pretenul sare pe bitziclul lui de cursă scurtă de arăta de parcă cineva aruncase cu mare scîrba chestia asta din acceleratul de București, tocmai în băltoaca Căcainei. Și coborîm noi așia Dealul Þicăului, la Bojdeuca o luam la driapta pe lîngă Liceul de Fete Mari și Mice și valea la Stefănel cel Măricel, cum numeam noi în glumă strada Ștefan cel Mare, care acum se mai cheama și Sfint. P-atunci nu fusese încă declarat sfînt și puștii se delectau cu niște povești nostime despre tinerețea năvalnică a viitorului sfînt. În fine, trecem noi în mare viteza prin Ulița Strîmbă, acolo locuiam, și îi strig mamei să nu mă aștepte cu masa căci plec la mîncarea de crapi. Ajunsi în Str. Anastasie Panu o luam la driapta ca să nu ne spargem capul de zidul Casei Dosoftei sau de așela al Bisericii Sf. Nicolai, la alegere și ajungem în fața Palatului. Aici o luăm pe la driapta Palatului în vale și iar la driapta ca să-l luam pe Costel, alt preten care de pescuit nu-i placea și nici pește nu mînca decînd cît pe ce se înecase în Balta Ciricului, cînd deodată...


Aici trebă să spun ceva ca întroducere la cele ce vin mai gios. Costel ăsta locuia pe malul Bahluiulu și lînga el Primăria plănuise să construiasca un zgîrie nori înalt de 20 de metri (!), destinat muncitorilor stahanoviști și progresiști de nu mai știu care uzină. Pe chestia asta și la povața unui inginer, se incepuseră forări de verificare a solului. În chiar dimineața așea din unul din puțuri izbucnise petrol și primarul dădu știre la Govern pe chestie de faimă. Numa' că analizele descoperiră că era nămol.
"Tot bine", spuse primaru'. "Om fașe o climaterică. Ingineri, la lucru. Comandați țevi, pompe, căzi etc." Chestia era că nu mai știu ce Comisie den Capitală intrase în vacanță, așa că bani nu veneau și defileul de lîngă casa lui Costel începuse să se umple cu noroi, pardon, cu nămol și damele Iașului venitără în trombă la nămolit. Alea mai tinerele aveau pe ele chiloței și sutienașe, dar celelalte erau la c...l gol. Astea ultime, mai grăsuțe așia, deh, vîrsta, erau mai multe și de fapt văzui doar două tinerele și alea urîte. Ca la comanda io și pretenul apasarăm pe frîne. A mea opri, dar al pretenului își continuă drumul, se opri în pardonul unei dameze de fro 120 de chile și amîndoi căzutără în noroiu așela. Dama se ridică prima și cînd se ridică și pretenul, primi un strasnic pumn în nas și altul și altul. Aruncai bițiclul și apucai mîneca pretenului depărțindu-l de madama dezlănțuită și fuga acasă la mamele noastre.

De atunci nu am mai avut bițiclu. Nămolul n-a mai țîșnit și gospodinele curățatără totul spre casele lor cu căldărușe multe și pacea și uitarea coborîtără pe pașnicul Tîrg al Iezilor.