Deținea o bibliotecă grandioasă, din lemn masiv de ștejar, care se întindea pe doi pereți ai sufrageriei, cardinali și imenși. Se întindea de sus și până jos, sau de jos și până sus. Numai el ar fi putut să ne spună. Fiindcă tot ce ținea de biblioteca sa, avea o dispunere premeditată, ordonată cu tâlc și devotament.
Biroul, la fel de masiv și impunător, era așezat exact în mijlocul sălii de lectură, cu fața spre fereastră și spatele (destul de ciudat!) îndreptat către intrare. Nu știu de ce așa, dar cu siguranță că acolo era un înțeles profund, însă necunoscut muritorilor de rând. În orice caz, toți erau de părere că acel spătar întors reprezenta un laitmotiv și că numai un înțelept ar fi putut să-i tălmăcască noima.
Unii, dintre acei care l-au cunoscut, spuneau că iubitorul de cărți era un om atât de singuratic, încât cu greu putea suporta în preajmă chip omenesc. Iubea, mai presus de orice, cărțile și liniștea, ordinea și întunericul dezmorțit de flacăra unei lumânări bolnăicioase. Cel mai ades era amintit printre cunoscuți ca “cel misterios”. Așadar, aceștia făceau parte din categoria celor care îl cunoșteau destul de bine. Susțineau că spătarul scaunului sta astfel întors ca o declarare a poziției iubitorului față de oamenii de rând care nu-i vor străpunge în veci misterul singurătății amorțite, atâta timp cât el îi ținea la distanță.
Alții, dintre cei care nu îi călcaseră vreodată pragul, dar care îl cunoșteau din vedere, afirmau cu tărie că acesta era nici mai mult nici mai puțin decât un netrebnic, arogant și meschin, fără simțire pentru semenii săi, față de care nu arăta nici un grăunte de respect, recunoștință sau mai știu eu ce simțământ, așa cum era firesc să se întâmple în comunitățile restrânse. Prin urmare, aceștia tratau “simbolistica” spătarului foarte scurt și tăios. Impertinență. Aroganță. Sălbăticie. Dintre aceștia, un procent infim (dar care exista), o priveau nicicum. Căci cui îi pasă de un iubitor de cărți, singuratic și misterios, sau nici una, nici alta, când ei au propriile singurătăți despre care nu îi întreabă nimeni, și doar credința nestrămutată într-un Dumnezu milostiv și împăciuitor.
O a treia categorie, poate cea mai veritabilă, fiindcă era plăsmuită din rudele sale, susținea cu supunere și o gravă afectivitate, că întregul decor a fost refăcut, restaurant sau revizuit de către iubitorul nostru, după moartea preaiubitei sale consoarte. Aceștia susțineau cu o mână pe inimă și o alta pe sfânta carte, că bunicul lor, tatăl, unchiul, cumnatul, vărul (și mai puțin soțul!), găsise ca unic itinerar de supraviețuire, depărtarea de lume. Mai menționau că durerea acestuia nu era câtuși de puțin deranjantă pentru ei fiindcă bătrânul “era mereu tăcut, și-și vedea de treabă mai întotdeauna”, fără a tulbura, a impune, a pretinde sau a interveni vreodată. Acest lucru se pare că îi mulțumea vădit pe cei din jur, care după cuvântarea dată se întoarseră de îndată la isprăvile lor, ca și când nimic nu le-ar fi tulburat trăinicia sau nu le-ar fi perturbat activitățile.
Așadar, singuraticul cel misterios croise în jurul său o adevărată legendă, fără a inspira prin vreo faptă măreață sau retrăind viața vreunui sfânt.