În căutarea monstrului

În târg

- Arde tare, frige tare, porumbelul de la mare! Ia cu sare să trăiești, porumb fiert de la Pitești!
- Cei mai mari mici din oraș! Doar la noi muștarul și pâinea gratis! Nu vă îngrămădiți că Fane are pentru toată lume!
În micul nostru târg, lumea pestriță își strigă cât poate mai meșteșugit marfa înșirată pe jos, pe trotuar sau pe capota mașinii, încercând să facă trecătorii curioși să zăbovească cât mai mult și poate să și cumpere... Frigidere ruginite, aparate de radio de pe vremea bunicii, piese de mașină stricate, seturi de tacâmuri din materiale îndoielnice, cuverturi folosite și cusute neîndemânatic, râșnițe cu motorul stricat, toate sunt lăudate de vânzători, de parcă ar fi piese de o valoare inestimabilă! Doar eu cu Dorel stăm lângă bătrâna Dorina, mașina pe care o avem de vânzare, fără să spunem nimic, de parcă am fi într-unul din filmele mute. Mașina, cumpărată de prinții lui Dorel puțin după nașterea acestuia, pentru a marca fericitul eveniment, a împlinit zilele trecute treizeci de ani și, după un consiliu de familie, s-a hotărât că și-a făcut pe deplin datoria și e timpul să își găsească alți proprietari...
În jurul nostru s-au vândut trei mașini care arătau mult mai rău decât a noastră, poate și fiindcă proprietarii au știut să deschidă ușile și să invite clienții înăuntru să vadă cât de confortabile sunt scaunele, ce bine e întreținută tapițeria, ce frumos toarce motorul sau, pur și simplu, cât de tare țiuie claxonul...
Un tânăr pe la vreo optsprezece ani se învârte nehotărât de câteva minute admirând-o pe bătrâna Dorina și din față și din spate. Brusc își ia inima în dinți și se apropie de noi:
- Nu vă supărați, proprietarii de la mașina asta nu știți unde sunt? ne întreabă el într-o română destul de scâlcită.
-Eu sunt! răspunde Dorel, care stă la vreo patru metri depărtare de mașină, puțin mirat că nu e atât de evident că el este proprietarul mașinii.
Puștiul ne povestește că a venit de departe, dintr-un sat din inima Ardealului fiindcă știe el că aici e orașul automobilelor. Fără să întrebe cât cerem pe ea, ne oferă un preț dublu față de cel sperat de Dorel, așa că facem actele și îi întindem cheile de la mașină repede, de frică să nu se răzgândească.
Afară s-a înnorat puțin, parcă pică și câteva picături de ploaie. Cu scârțâit de roți, întorcând mașina din frâna de mâna, supraturând motorul, noul proprietar al mașinii pleacă spre casă.
- Of! Ce o chinuie sărăcuța! Parcă m-ar chinuii pe mine! Îi pare rău că am dat-o! Plânge Dorina mă, plânge de supărare că ne-am despărțit! îmi mărturisește Dorel, și el cu o lacrimă în colțul ochiului, privind cerul, deschis ca un ochi imens și atotvăzător, din care se preling, ca niște lacrimi, câteva picături de ploaie.
Cinstea de după vânzarea mașinii, se transformă încet, încet într-o adevărată pomană. Fiecare dintre băieți strânși în mica cârciumă din cartier are câte o amintire legată de bătrâna Dorina. Dorel își aduce aminte cât de emoționat a fost, la împlinirea celor optsprezece ani, când a primit-o cadou, deși știa dintotdeauna că va fi mașina lui. Marius își aduce aminte când s-au încăpățânat să rămână pe malul bălții deși cerul se făcuse negru, ca mantia unui magician și, trei zile, până nu s-a uscat pământul, nu au mai putut să iasă. Alin, care nu vrea să rămână mai prejos cu evocările, ne povestește cum acum câțiva ani au fost la pescuit pe Dunăre, și în două zile nu au prins niciun pește mare. „Noroc că, la întoarcere, am trecut pe lângă un câmp cu pepeni. Ce-a mai cărat Dorina atunci! O cocoșasem de atâta greutate sărăcuța! La Slatina, în piață, am vândut pepenii unui angrosist și am cumpărat din banii aia fiecare câte un crap sau un somn mare să ducem acasă! Gogu și acum mai are înrămată pe birou poza cu crapul cumpărat atunci. E cel mai mare pe care l-a prins el!”. „Eu îmi aduc aminte cum a plătit Daniel trei amenzi de viteză în aceași zi și noi niciuna!”, încearcă Gogu să schimbe rapid discuția. „Daniel era cu jeep-ul în fața noastră și ne suna disperat să ne spună să încetinim că e radar, iar noi cu greutate în spate, abia dacă reușeam să mergem cu cincizeci de kilometri la ora!”.
- Ai vandut-o! ne sparge cu pichamerul amintirile Florin, fratele mai mic al lui Dorel care a dat buzna trântind ușa și gâfâind, de parcă ar fi alergat continuu până aici.
- Da frățioare și am dat-o aproape dublu decât speram. Am luat o mie de lei pe ea! He he, dacă nu s-a întâmplat nimic deosebit pe drum, acum a ajuns la noua ei casă și s-a apucat să învețe ungurește! glumește Dorin.
- Mașinuța noastră! Dorina! Dorina unde ești tu! începe Florin să se jelească.
Îi întindem o bere și încercăm să îl consolăm spunându-i că în ultimă instanță e vorba doar de o grămadă de fiare, că și-a făcut pe deplin datoria în treizeci de ani...
- Mașina noastră! Aoleu ce mă fac?! Dorina, draga mea, unde ești tu?
Își trage sufletul, își sterge lacrimile, bea pe nerăsuflete sticla de bere, apoi se descarcă:
- Nu e vorba mă băieți de mașină, că am plătit deja avansul pentru una nouă, dar am uitat în portbagaj toate sculele de pescuit care fac de cinci-șase ori mai mult decât a obținut pe ea nătângul asta de frati-meo!