agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3268 .



Macii rosii ai sperantei
proză [ ]
Provizoriu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [giove ]

2007-08-24  |     | 



Macii roșii ai speranței

Capitolul VI

Prin fereastra întredeschisă se auzea ciripitul vesel al păsărelelor care-și făcuseră cuiburi printre crengile plopilor din față. O infirmieră îmi adusese ca de obicei micul dejun la pat. Eram singur în rezervă, căci Spectrul plecase la sala de mese. Abia începusem să mănânc, când prin deschizătura ușii împinsă brusc, fără menajamente, au pătruns val-vârtej Valentina și Paul.
- Sărut mâna tăticule! au izbucnit ei într-un glas, țopăind ca niște iezi, aruncându-se asupra mea.
Felia de pâine cu unt și dulceață mi-a căzut din mână murdărind așternutul, ca urmare a acelei șarje neașteptate.
I-am sărutat, strângându-i pe amândoi la pieptul meu, unde s-au cuibărit asemeni puilor sub aripile ocrotitoare ale cloștii.
- Ce faceți voi, măi moțaților? i-am intrebat cu glas tremurător, alterat de emoție; continuând să-i sărut pe rând.
- Am venit să te luăm acasă! m-au anunțat ei. Nu-i așa că te bucuri?! a adăugat Valentina privindu-mă ca să vadă dacă într-adevăr știrea pe care mi-o dăduse, era în măsură să producă asupra mea efectul scontat.
M-am mulțumit să dau afirmativ din cap si sa fac o grimasă cât mai sugestivă, care s-ar fi putut traduce printr-o interjecție de genul"Ohooo!!!"- căci între timp își făcuse apariția și nevastă-mea.
La fel ca și rândul trecut, apariția Laurei, în total contrast cu exuberanța necenzurată a copiilor, în loc să mă bucure, mi-a produs o stare de disconfort, chiar de recul emoțional, pe care acum nu mi-o puteam explica în alt fel, decât prin impactul neplacut al primei vizite. Mi s-a părut că sesizez o umbră de emoție pe chipul ei atunci când a cuprins din ușă tabloul pe care-l ofeream, strânși în acea îmbrățișare călduroasă; însă nu puteam să fiu sigur că nu m-am înșelat și că de fapt a fost doar o iluzie optică distorsionată, creată de dorința mea de revenire la o normalitate pe care mi-o doream atât de mult, de dragul copiilor. Acum, după ce efectele majore ale amneziei trecuseră în mare parte, îmi aminteam diverse scene din viața noastră conjugală, căreia i s-ar fi putut atașa un întreg șirag de atribute, înafară de unul singur, tocmai cel esențial... Armonia. Firea bănuitoare a acestei femei, căpătase în decursul anilor petrecuți împreună aspectul unei gelozii monstruoase, care ofilea din start orice alt sentiment care ar fi fost tentat să înmugurească în acel climat de tensiune și ostilitate, astfel că în casa noastră, discuțiile provocate din această cauză, degenerau cel mai adesea în scandaluri de proporții, pe care în ultimul timp, nici măcar prezența copiilor nu mai reușea să le potolească.
Orice argument aș fi adus în apărarea poziției mele era imediat minimalizat și demolat cu ajutorul unei avalanșe de contra-argumente fanteziste, de țipete și blesteme dintre cele mai înspăimântătoare, după care urma aproape invariabil un potop de lacrimi și de avertismente ultimative.
Iată de ce, acum, apropierea noastră crea aproape instantaneu acea stare de alertă în care amândoi scoteam țepii ca niște arici amenințați de un pericol iminent.
S-a apropiat de pat, afișând același aer impasibil cu care mă intâmpinase și rândul trecut, apoi sărutându-mă formal pe obraji mă salută cu aceeași lipsă de interes și de participare afectivă, care se putea citi lesne în tot comportamentul ei.
- Bună dimineața! Cum o mai duci Virgile?
- Bună dimineața!...Relativ, bine...
- Știi că am venit să te luăm acasă?
- Mi-au spus deja copii.
- Am fost anunțată de doctorul Pavel, că având în vedere ameliorarea stării sănătății tale, cât și a situației create de explozia Fabricii de oxigen, va trebui să te externeze astăzi, așa că m-am invoit de la servici și am venit.
Precizarea cu privire la faptul că se învoise mi s-a părut ca un fel de arătare cu degetul, ca și când mi-ar fi spus:" Vezi ce sacrificiu nemeritat am fost în stare să fac pentru tine?!"
Între timp, Spectrul își făcuse apariția, însă dintr-o imprevizibilă doză de discreție se limitase doar la un simplu salut, după care luându-și nelipsitul pachet de țigări ieși din nou, scutindu-ne astfel de prezența-i dezagreabilă.
- Mi-a dat deja și Foaia de externare, rugându-mă să-ți transmit urările de bine și sănătate pe care nu poate să ți le adreseze personal, tocmai din cauza programului supraâncărcat din aceste momente, completă Laura portretul situației.
Se apucă apoi fără nici o tragere de inimă să adune cele câteva obiecte înșirate pe noptiera de lângă patul meu, așezându-le pe rând într-o sacoșă de plastic. În tot acest timp, copii rămași în aceeași poziție de la început, continuau să se gudure la pieptul meu ca doi cățeluși.
- Aparatul de radio este probabil al domnului care stă cu tine? m-a întrebat când a ajuns la acesta.
- Nu! Este al meu.
- Cum așa?! Cu ce l-ai cumpărat, căci doar nu ai avut bani la tine? îmi ceru ea explicații, total nedumerită.
- Nu l-am cumpărat. Mi l-a făcut cadou... cineva...
Imaginea Teodorei mi-a apărut dintr-o dată în minte, cu atâta forță sugestivă, încât am avut câteva momente impresia că o văd cu adevărat. Alăturasem ca într-o magie cele două femei într-un cadru unic, iar rezultatul acelui artificiu mental mi-a oferit posibilitatea să constat cât de mare era contrastul dintre cele două portrete. Cel real, fixându-mă cu o privire lipsită de căldură, având o expresie asemănătoare unui pește congelat și un licăr de duritate inchizitorială. Cel imaginar, putea fi considerat o reflectare în oglindă a contrariului celuilalt. Totul exprima lumină, viață, bucurie acompaniate de o doză infinită de tandrețe și bunătate.
- O femeie! șuieră glasul încărcat de tensiune nedisimulată al Laurei, cu care mă familiarizasem într-atât, încât dacă vreodată nu l-ar mai fi folosit, m-ar fi pus în mare încurcătură cu privire la identitatea persoanei. De această dată însă, gelozia ei maladivă avea un suport real, chiar dacă în mod normal nu poți fi gelos pe cineva, despre care nici nu știi dacă există cu adevărat.
- Laura, te rog! Nu începe iar cu aceleași scene care ne-au ruinat viața!
- Scenele despre care vorbești, ți se datorează în întregime. Știi vorba aia:" Nu iese fum , până nu faci foc!"- iar tu ai făcut destul și una și alta.
- Ei bine, și-acum, ce vrei de la mine?!
- Tati! Vă rugăm, nu vă mai certați! interveni Valentina, înspăimântată de perspectiva unui nou scandal.
- Dar nu ne certăm! am replicat, căutând s-o liniștesc.
- Așa spuneți mereu!...
- De data asta, chiar nu ne certăm!...Nu-i așa? am cerut confirmarea Laurei.
- De data asta!...a rostit ca și când ar fi lansat un cuțit în direcția mea.
N-am mai adăugat nici un cuvânt pe această temă, conștienți de faptul că evoluam pe un teren minat. A aruncat la întâmplare micul tranzistor peste celelalte obiecte din sacoșă, după care a ieșit. S-a întors mai apoi însoțită de o infirmieră ce purta un cărucior cu rotile. M-au transferat din pat în cărucior.
- Putem să te împingem noi tati? mi-a cerut Paul.
- Dacă vă permite doamna?
- Așa-i că ne permiteți?! se repezi Valentina.
- Cum să nu, copii?! acceptă zâmbind infirmiera. Atât doar, să nu faceți vreun accident de circulație pe hol, căci în cazul acesta ar trebui să-l reinternăm pe tăticu'.
- N-aveți nici o grijă, ne descurcăm noi! N-o să luăm virajele cu 300 la oră ca piloții de Formula unu, o asigură Paul.
La ieșire, Spectrul, care așteptase răbdător pe hol mi s-a adresat, folosind pentru întâia dată o exprimare mai reverențioasă.
- Plecați domnule Enciu?
- Da, domnule...Șerbănescu. Obișnuit să-i spun în sinea mea, Spectrul, aproape îi uitasem numele adevărat.
- Eu vă doresc numai bine și sănătate și vă rog să mă scuzați dacă am greșit cu ceva în timpul cât am stat împreună.
- Mulțumesc pentru urări, iar în privința scuzelor, ele nu-și au rostul. Toți greșim, nici unul nu-i sfânt. Sper că-mi veți urma exemplul cât mai repede și nu o să vă mai întoarceți niciodată pe aici.
- Ce bine ar fi!...rosti el neconvins. Sărut mâinile doamnă! i se adresă apoi Spectrul soției mele. Copii să aveți grijă de tata! Vă iubește foarte mult!
Am luat-o de-a lungul culoarului până am ajuns la un ascensor, cu care am coborat la parterul spitalului. De aici, urmând direcția către ieșire, marcată din loc în loc cu panouri reflectorizante, am parcurs câteva dintre holurile flancate de o parte și de cealaltă de ușile saloanelor, ca niște străjeri în galeria unui palat medieval, până am ajuns la poarta mare a spitalului. Când am trecut și de aceasta și am ajuns în curte, am inspirat cu nesaț aerul curat, lipsit de mirosul persistent al medicamentelor, pe care-l respirasem înăuntru. Tot acum, reușeam să văd în fine cerul senin și Soarele, pe care nu-l mai văzusem deloc până atunci. În perioada cât am stat la Reanimare, perdeaua dimprejurul patului mă împiedicase să-l văd, iar mai apoi, frunzișul des al plopilor avusese același rezultat, după mutarea în acea rezervă. Am simțit cum mi se revarsă în suflet o senzație de căldură și mulțumire, care-și potența în mod progresiv valoarea.
Mi se părea că reușisem să dau la o parte lespedea grea a unui mormânt și să ies din întunericul înspăimântător al disperării, către lumina mângâietoare a vieții.
Valentina și Paul se agitau imprejurul meu, zumzăind ca niște albine neastâmpărate; arătându-mi astfel fiecare cum putea mai bine și mai convingător, cât de mult se bucurau de reântoarcerea mea. Laura făcu semn către unul dintre taxiurile aflate în parcarea spitalului, iar când acesta opri lângă noi, îl rugă pe șofer s-o ajute ca să mă urce în mașină. Am mulțumit infirmierei și după ce portierele s-au închis, am pornit către casă. Locuiam într-o zonă liniștită din nordul orașului unde nu apucaseră încă să se înalțe blocurile "Epocii de aur"; acele cutii de beton, lipsite de orice urmă de simț estetic, clădite după canoanele unei arhitecturi meschine, tipizate, care le făceau să pară copii handicapați ai acelorași părinți schizofrenici.
Casele mai mici sau vilele cu unul ori două nivele, păreau înecate într-o mare de verdeață și de flori. Ghivecele cu mușcate, begonii si violete, dădeau un aer de prospețime și veselie ferestrelor, teraselor și balcoanelor, pe unde erau răspândite cu dărnicie. Iubeam tot acel decor, care mă reconforta mereu după ce scăpam de vânzoleala frenetică din centrul orașului.
Am ajuns în fine și la poarta casei noastre. Priveam către fațada luminoasă a vilei cochete format bifamiliar, ce se detașa asemeni pânzei unei corăbii, pe marea de verdeață care o înconjura și simțeam cum o mulțumire calmă liniștitoare îmi invada ființa. Eram din nou acasă!
În unul dintre cele două apartamente, locuia mătușa Laurei, Gisela, o bătrână de aproape 90 de ani, surdă și complet senilă, iar în celălalt locuiam noi. După moartea socrilor și a unchiului Mitică, soțul Giselei, rămăseserăm singurii locatari ai acelui imobil. Mulți dintre cunoscuții sau prietenii noștri ne invidiau pentru spațiul extins de care beneficiam, în comparație cu cei câțiva zeci de metri pătrați ai apartamentelor în care locuiau, motiv pentru care, casa noastră se transforma cel mai adesea în loc de desfășurare a întrunirilor festive de orice fel; asta și pentru faptul că în afara Revelioanelor, programul restaurantelor se termina de regulă la miezul nopții, tocmai când pofta de distracție a oamenilor tinde să ajungă la cota maximă.
Este adevărat că Laura știa să fie o gazdă perfectă în asemenea ocazii, astfel că atmosfera plăcută nu dădea motiv nici unuia dintre invitați, oricât de cusurgiu ar fi fost, să se plângă a doua zi de modul în care fusese tratat.
Soția mea avea fără îndoială un bagaj substanțial de calități, pentru care era apreciată, însă, din păcate, asemeni meșterului Manole, ceea ce clădea cu tact și migală, reușea mai apoi să demoleze doar în câteva clipe cu lovituri de irascibilitate irațională.
Vecinul nostru, domnul Ionică Niculescu, văzându-mă prin geamul lateral al mașinii, se apropie grăbit să mă salute.
- Bine ați venit acasă, domnule Enciu! Cât sunt de bucuros să vă revăd! Într-un timp chiar circula prin cartier zvonul că ați murit.
- După cum vedeți, zvonul a fost fals. Și eu mă bucur de revedere, la fel ca și dumneavoastră. Poate că într-una din zilele acestea ne întâlnim, ca să mai jucăm o partidă, două de șah. Ce ziceți?
- Fără nici o îndoială! mă asigură bătrânelul; apoi, adresându-se Laurei îi propuse:
- Să vă ajut să-l purtați pe domnul Virgil în casă?
- V-aș fi chiar recunoscătoare! zise ea pe un ton, care nu prea părea să demonstreze, că este tocmai convinsă de această afirmație. Știam că nu-l putea suferi pe bietul om, pentru că, zicea ea, era prea invaziv și cicălitor. Uneori, îi atrăgeam atenția că probabil la vârsta lui- avea aproape 70 de ani- noi s-ar putea să fim la fel de agasanți, sau poate si mai mult în fața altora, care ne vor judeca la fel de aspru, cum o făcea acum cu nea Ionică. Mereu ne închipuim, că noi ne vom comporta divers în anumite ocazii și mai ales, la anumite vârste; numai că cel mai adesea se întâmplă ca realitatea să ne infirme aceste planuri prefabricate.
Unindu-și forțele cu cele ale șoferului de taxi, au reușit să mă poarte până în dormitor. Aici, m-au așezat pe patul larg cu tabliile de nuc sculptate, apoi după ce Laura a plătit taximetristul, mulțumindu-le amândurora pentru ajutor, i-a condus până la ieșire.
Eram din nou acasă, în patul meu!...Plăcută senzație după tot acel timp petrecut în spital, înconjurat de suferință și de umbrele Morții. Inventariam cu privirea acel decor familiar, în care-mi petrecusem 17 ani de viață; bucurându-mă asemeni unui copil, căruia părinții i-au cumpărat în fine jucăria mult râvnită. Toate acele obiecte, aveau fiecare în parte povestea lor, poveste care s-ar fi putut constitui într-un fel de jurnal intim al familiei. Tablourile părinților Laurei tronau în ramele lor impozante pe peretele de la căpătâiul patului, părând că supraveghează și supervizează orice mișcare din acel loc.
Mă impresionase mereu, sclipirea de diamante negre ai ochilor mamei, în care părea că se dizolvase o anumită cotă de porniri inchizitoriale și pe care din nefericire, le moștenise și fiica în egală măsură. Această impresie era pusă în evidență și de formatul gurii, care părea o simplă tăietură orizontală pe ovalul ca un v prelung al acelui chip, într-atât de subțiri îi erau buzele, care încercaseră zadarnic să se deschidă într-o umbră de zâmbet.
Fusese profesoară de fizică si chimie la Colegiul "Nicolae Filimon", unde reușise, datorită manierelor pedagogice excesive în care înțelegea să-și exercite profesiunea, să fie cunoscută mai mult după poreclă, decât după nume. Dacă ai fi întrebat zece elevi de doamna profesoară Maria Zotta, cu siguranță, nouă dintre aceștia ar fi ridicat neputincios din umeri. Această proporție devenea subit inversă, dacă întrebarea s-ar fi referit la madam Satrapu'. Supranumele dobândit, vorbea suficient de convingător despre caracterul și metodele utilizate de ea în acest proces dificil, care are ca scop final, de a face sute sau chiar mii de tineri, dornici mai mult de sunetul muzicii de dans de prin discoteci, să înțeleagă fără prea mult efort necesitatea învățăturii, ca și pârghiile prin care acționează legile imuabile ale fizicii asupra aceluiași univers, în care ne rotim și noi; atomi efemeri ai unei reacții perpetue de multiplicare dizarmonică și sclavi ai unor orbite prestabilite încă din timpul existențelor anterioare.
Parcă vroind să convalideze teoria care afirmă atracția extremelor, portretul socrului meu degaja o bonomie și un soi de spirit ludic, care-i confereau fizionomiei o aureolă invizibilă, dar perfect sesizabilă de calm și bunătate.
Unghiurile ascuțite, înțepătoare, care abundau în primul tablou, erau înlocuite în cel de-al doilea cu liniile curbe, ample cu care natura își înzestrase personajul.
Obrajii bucălați, bărbia rotundă, pântecele proeminent, ca de altfel toate componentele acelei fizionomii, dădeau impresia odihnitoare de rotunjime. Licărul poznaș din ochii verzi, ar fi încurajat chiar și pe posesorul celui mai introvertit caracter să-și iasă din carapacea rigidității.
Buzele cărnoase nu puteau fi închipuite altfel decât destinse într-un zâmbet satisfăcut, blând și încurajant.
Mustața stfoasă, cu vârfurile răsucite în sus, completa de minune acest tablou de veșnic "bonviveur".
În primul moment când am dat cu ochii de aceste tablouri, le-am și numit în sinea mea:" O noapte și-o zi"
Socrul meu fusese un arhitect foarte apreciat atât în țară, unde multe dintre construcțiile notabile își datorau existența fanteziei creatoare a acestuia; dar mai ales în străinătate, unde-și găsise un spațiu mult mai larg și mai permisiv, în deplin acord cu stilul și viziunile sale. De fapt, această meserie se constituise de-a lungul anilor într-un soi de "blazon" al familiei Zotta. Tatăl socrului meu, Octavian, fusese mai întâi discipolul, iar mai apoi, colaboratorul marelui Gustav Eifel, fapt care dădea și mai multă strălucire acestui blazon virtual.
Eu nu apucasem să-i cunosc personal, pentru că se prăpădiseră amândoi într-un tragic accident aviatic, în vreme ce se întorceau dintr-o călătorie în Spania, cu trei ani mai înainte de a o fi întâlnit pe Laura.
Eram pe atunci proaspăt absolvent al Conservatorului, în căutarea unui angajament, care cu o îndârjire demnă de o cauză mai nobilă, întârzia inadmisibil de mult, după opinia mea, să-și facă apariția. Duceam o viață în stil boem, asemănător celui descris de Charles Aznavour într-unul din cântecele sale de succes, la fel ca si marea majoritate a colegilor mei muzicieni, viitori artiști de viitor.
O cămăruță de dimensiuni liliputane dădea adăpost la patru suflete zbuciumate, între care unul, era al meu. Acel spațiu subdimensionat servea drept dormitor, bucătărie, cabiet de studiu, salon de primire și chiar baie din când în când, atunci când nu reușeam din varii motive să ne spălăm prin dușurile sordide ale colegilor noștri căminiști.
Mesele frugale erau în general servite prin localurile lacto-vegetarian, ori prin restaurantele cu autoservire- așa numitele"împinge tava"- unde prețurile concordau oarecum cu resursele financiare, reduse mai mereu la limita extremă a subzistenței. Mulțumeam cerului, pentru că permisese existența pe suprafața acestei sfere de apă și noroi, a domnului Levy Strauss; căci cele două perechi de blue-jeans cumpărate cu patru ani în urmă, chiar dacă se tociseră serios, încă mai puteau fi îmbrăcați, înscriindu-mă totuși în limitele unei decențe admisibile. Nu puteam avea pretenția ca aceasta ținută vestimentară ar fi fost compatibilă în cazul unei recepții simandicoase, dar cum in acele vremuri asemenea posibilități erau excluse apriori, totul curgea lin, fără prea multe bătăi de cap vizavi de acest subiect tabù.
Toți patru purtam plete și ne lăsaserăm si câte o "muscă" à la Eroll Flinn, motiv care-i determinaseră pe colegi să ne boteze:" Cei patru mușchetari". În acest quadrumvirat plebeu, George Stroescu era Porthos, datorită gabaritului.
Ionuț Frăsineanu, Athos, pe motivul unei așa-zise descendențe nobiliare, de care faceam caz și haz, numai atunci când urmăream să-l ironizăm, până-și ieșea bietul om din fire. Lui Adrian Dobroiu îi încredințaserăm "partitura" lui D'Artagnan, din pricina irepresibilului entuziasm oltenesc, care-l împingea de cele mai multe ori în niște situații destul de delicate, situații din care, reușea nu știu cum, să iasă totuși neciufulit. Grupul era completat de Aramis, adică eu, omul reflexiv, cu reale valențe de confesor, motiv pentru care, mulți mă căutau frecvent ca să-și plângă necazurile, dificultățile și neâmplinirile, pe umărul meu consolator. Eram la curent astfel, cu mai toate aventurile și mișcările celor din cercul în care mă învârteam. Pe unde oare
le vor fi strălucind acum ochii celor trei vechi "camarazi de arme"?...
Un timp, mai ținuserăm legătura, însă așa după cum se întâmplă de obicei în viață, despărțirea aduce după sine, uitarea.
Îmi aminteam acea zi ploiasă de octombrie, când împreună cu Stroescu am intrat într-o cofetărie ca să bem o cafea, iar la masa vecină cu a noastră s-au așezat două fete.
-"Mamă, ce bucățele Virgile!! îmi susurase George, nedezlipindu-și ochii din direcția respectivă. Uită-te puțin la blondă! E mortală, omule!"
Mie nu mi se părea întocmai, dar nici nu m-am deranjat să-l contrazic, mulțumindu-mă să-i spun , că în ceea ce mă privește o preferam pe cealaltă; în ciuda faptului că în adâncurile insondabile ale gândirii, eram dispus să recunosc faptul că tipa blondă era totuși "o alcătuire", realmente decorativă. Nu fusesem niciodată în viață adeptul prosternării în fața miracolului frumuseții feminine, iar aceasta se datora faptului că avusesem posibilitatea să constat în câteva rânduri, că între atributul frumuseții și cel al inteligenței, rareori se poate pune semnul egal.
-"Eu mă dau la ele, frățioare!" mă anunță George.
Se ridică și apropiindu-se de masa fetelor le salută, după care ceru permisiunea să se așeze, permisiune neacordată; fapt pentru care bietul trebui să facă stânga-mprejur și să se întoarcă pleoștit la locul lui.
-"Lasă, nu te amărî amice. Nu-s astea unicele fete din lume. Cine știe dacă esecul aparent nu convalideaza de fapt zicatoarea care spune: "Tot răul contine in esenta lui si o parte de bine." Ia gândește ce s-ar fi întâplat dacă inițiativa ta ar fi fost acceptată și tocmai atunci intra pe ușă scumpa ta Silvia?"
-"Scumpa mea Silvia, nu mai e "scumpa mea". Ne-am certat acum câteva zile din cauza unui fleac și de atunci, nici măcar nu ne mai salutăm."
-"Iartă-mă, dar n-am știut!"
-"Aș fi vrut să-i arăt cât de puțin îmi pasă de mofturile și supărarea ei și că nu e chiar de neânlocuit așa după cum își închipuie în mod eronat. Gandeste-te ce mutră ar fi făcut dacă m-ar fi văzut cioc în cioc cu blondina?!"
Oftă și privi cu o undă de regret către masa fetelor.
-"Cred că vorbesc despre noi. Se pare că se amuză copios pe seama falimentului tentativei tale de a le agăța."
Într-adevăr , părea că se distrau bine, căci uneori izbucneau în chicoteli, care păreau să pună sare pe rana sărmanului meu prieten. Când s-au ridicat să plece, castania s-a întors cu fața către noi și mi-a făcut complice cu ochiul, ca și când ar fi vrut să spună:"Dacă veneai tu, am fi acceptat propunerea". M-a surprins puțin acel semn neașteptat, însă m-am gândit că a fost numai o părere și ca atare, nu avea rost să-i dau nici o importanță, doar că ajunsă lângă ușă s-a mai întors o dată și mi-a făcut discret dar fără nici o umbră de echivoc, un semn cu mâna, zâmbindu-mi totodată.
Observând acest ultim gest, George îmi zise cu năduf:
-"Măi Virgile! Nu știu cum dracu' se face că eu trebuie să transpir șapte cămăși, până reușesc să mă apropii de o fată, iar la tine pică toate asemenea unor muște amețite în borcanul cu miere?"
-"Explicația pe care îți bați atâta "bostănelul" ca să o găsești, este mult mai simplă decât poți tu să-ți închipui. Eu, in comparație cu tine, nu le prea bag în seamă, iar chestia asta de obicei, le înnebunește."
-"Hai, că nu-i numai asta! De ce vrei s-o faci pe modestul?
Dac-ai avea figura lui Relu Șopârlă, atunci ai putea să astepți până la a doua venire, cum se zice pe la noi și tot nu te-ai putea lipi de nimic. Dar ce s-o mai lungim? Mulțumește-i mamei că ți-a dat la naștere "poza" pe care o ai, iar în rest...pace și prietenie pe Pământ."
N-am vrut să-l contrazic, tocmai pe motiv că nu-mi stătea în caracter să fac uz de falsă modestie. Simțisem de altfel în mai multe ocazii, că afirmațiile pe care le făcuse amicul meu aveau o mare doză de adevăr, din modul în care mă priveau marea majoritate a femeilor pe stradă. Noroc însă, că acest lucru nu m-a făcut niciodată să alunec pe panta piezișă a autosuficienței și a împăunării.
Nu mi-am putut închipui atunci, că în acea zi, destinul a vrut să o întâlnesc pe acea care, câțiva ani mai apoi, avea să mă însoțească în fața altarului, devenindu-mi soție.
Dar asta, este o poveste pe care poate am să v-o spun mai târziu...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!