Nu mai există cuvinte. Le-ai luat tu pe toate, le-ai amestecat, nu știu cum ai făcut, dar ai reușit să topești stânca, să înverzești deșertul, să stârnești uragane și tot tu le îmblânzești cu gingășia trăirilor cu care ești binecuvântat de univers. Pentru că...ești un univers...frumos...bogat. Plinătatea lui se revarsă asupra mea cu un torent de sentimente necunoscute, dar așteptate cu neștiința existenței lor.
De ce ne-am născut așa devreme? Cum veacul e prea scurt, mai scurt ca o clipă de fericire? Cum clipa nu e veac, sau mileniu? Cum să distrug distanța, s-o comprim, să scot păcatul la lumina fericirii, fără opreliștile convențiilor impuse de conștiința durerii? Convenții, constrângeri, închisoare de libertăți cenzurate de nimeni și de toți. Era necesară împlinirea spirituală împletită armonios, cu trupul avid de seva iubirii. Decizia de a trăi...de a iubi...de a simți...e în altă parte...acolo unde nu e acces încă. Și decizia ar plânge, dac-ar avea ea însăși putere. E normal, natural, curge firesc, mă cuprinde gândul clipelor petrecute și te cuprinde dorința de a continua ceea ce cu plăcere a început...ne compune și ne descompune în elemente primordiale, ca apoi să simțim. Pentru că asta facem: simțim...simțim ce nu putem simți...simțim cum nu putem simți...simțim prea mult...și totuși prea puțin. Mă scald în trăirile tale sufletești și totuși nu complet cum ar trebui, nu fizic, nu material, nu senzitiv, nu senzual...doar universal.