agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-26 | |
Pepenii salvatori
Ora 14.47. Soarele nu a auzit că somnul de după-amiază face bine tenului și a rămas, încăpățânat, să se joace, trimițând săgeți de foc spre pământ. Plăcile de beton ale barajului construit să găzduiască Oltul în drumul spre maica Dunăre s-au încins ca o plită uriașă, iar noi, pescarii aflați mereu în căutarea monstrului, ne perpelim, pe o parte și pe alta, încercând să găsim un loc mai răcoros, de parcă am fi niște mititei puși la grătar... Printre crăpăturile de beton, unde și-au găsit loc ceva pământ și nisip, din sămânța adusă de vântul ce vine pe înserat să mângâie apa, au crescut răzleț câteva smocuri de iarbă, îngălbenită și pricăjită, dar o dovadă de forță fără limite a vieții. Dacă ar fi să ne luam însă după juvelnicele noastre, care de două zile stau goale ca punga unui cerșetor fără noroc, n-am spune că există pește, sau orice altă formă de viață în barajul acesta. Am folosit toate tipurile de momeli posibile, în excursia din străinătate în care a fost cu nevastă-sa, Dorel a cheltuit pe ascuns o grămăjoară de bani verzi pe spray-uri cu feromoni cu care am crezut că vom da azi lovitura, totul degeaba! Perseverența este însă unul din atributele de bază ele unui pescar, iar nouă, chiar dacă am renunțat la tutun, ne-a rămas răbdarea. Așa că rămânem fermi pe poziții, ca o statuie construită împortiva uitării, din păcate fără succes, până când seara, ce aduce în mantia sa și un roi de țânțari, ne face semne discrete să plecăm acasă. Megem încet, fără să vorbim, parcă am fi cu toții acaparați de știrile pe care vechiul radio al mașinii le transmite cu întreruperi și gâjâieli... Nu am prins nimic, nu avem decât ceva mărunțiș la noi, e clar, ne vom duce cu mâna goală acasă... Soacră-mea, care probabil crede că pe baltă poți comanda ce să prinzi, mi-a cerut un crap pe la vreo două kilograme, că are duminică invitați, nevastă-mea poftește după un somn prăjit de la începutul săptămânii, de când i-am spus că voi pleca la pescuit, când m-a văzut cu brațul de undițe, vecina de la doi mi-a făcut cu ochiul și m-a rugat să îi aduc și ei un cărășel, că e pofticioasă ca o pisică când e vorba de pește... Gândurile mele despre ce mă așteaptă acasă îmi sunt însă trimise în parbriz de frâna bruscă ce oprește mașina. Mă uit dezorientat în jur: suntem în mijlocul unei pustietăți străjuită în stânga și-n dreapta de plantații de pepeni. - Repede! Hai mă ce stai?! mă îndeamnă Marius și Dorel care au început să smulgă lubenițele din pământ și să le arunce în mașină. Deși nu sunt un adept al muncii fizice mă asociez efortului prietenilor mei și le urmez exemplul. În scurt timp mașina e plină. Nu am crezut niciodată că într-o Dacie pot intra atât de multe! Portbagajul, înțesat, nu s-a mai putut închide, pe bancheta din spate Marius nu se mai vede din gramada de lubenițe. În față, eu stau pe un scaun născut din pepeni, iar Dorel, soferul nostru, riscă să nu mai găsească pedalele din cauza mingilor verzi ce au umplut podeaua... Cu mașina cocoșată de greutate, oprind din cincizeci în cincizeci de kilometrii să odihnim motorul ce a început să dea rateuri, ajungem spre dimineață în Slatina. Drumul nostru trece prin zona târgului săptămânal. Îmbiați de mirosul micilor ce se odihnesc pe grătare imense, oprim să mâncăm. În jurul nostru se strânge buluc de lume. - Vericule, ce mari și frumoși sunt! De unde îi aduseși? Cu cât dai kilu’? sunt asaltat din toate părțile. Realizez târziu că oamenii se referă la pepenii din mașină. Dorel, care a simțit mirosul banilor, a uitat de cel al micilor și a început să negocieze. Parcă suntem la o licitație, fiecare se bate să ne ofere mai mult, doar doar i-om vinde lui. Ne înțelegem repede cu un angrosist care ne oferă pentru toată cantitatea un preț foarte bun. Luam banii, descărcam și ne îndepărtam rapid, să nu care cumva să ne întrebe cineva de certificate de producător sau de proveniența pepenilor... Mâncăm. Dacă acum ceva vreme ne scotoceam prin buzunare să găsim bani pentru doi mici de căciulă, acum, după vânzarea pepenilor, ne-am permis un adevărat festin: mici, cârnăciori, pulpe de pui la grătar, pastramă, toate stropite din belșug cu bere spumoasă și rece. Cu burțile și buzunarele pline nu ne mai grăbim așa rău spre casă. Zăbovim printre tarabe, căutând nimicuri, cu care să umplem juvelnicele în lipsa prăzii. De la un colț al pieței însă norocul ne zâmbește. Un pescar între două vârste, cu mustața ploștită și mirosind ușor a țuică, a venit să-și vândă prada. Cumpăr și crapul de vre-o două kilograme pentru soacră-mea, somnul fără multă grăsime, tocmai bun de prăjit, cum a poftit nevastă-mea și găsesc și un cărășel pentru vecina de la doi... Scăpați de povara pepenilor, gonim spre casă. Conduc și accelerez la maxim, fiindcă vreau să ajung rapid, să am timp să împart peștele. Evident, îl voi dărui în ordine inversă decât cea în care l-am cumpărat... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate