E liniște...atâta liniște încât am impresia că mă pierd printre cuvintele pe care le scriu...Nu e frig...dar nici cald. Nu sunt singură...dar nici cu tine...E mult prea multă liniște pentru a putea fi înțeleasă. E noapte...o seară tristă de toamnă...Printre rânduri se strecoară și două lacrimi...Printre cuvinte se aud lacrimile cum cad una câte una...și se lovesc încet dar totuși atât de repede de coala albă aproape udă...!!!E atâta liniște...am pierit de mult...Nici cruda și nevinovata viață nu mă mai aude...Echilibrul s-a pierdut...odată cu mine...
În sufletul meu sunt cărări nebătute de nimeni, sunt munți sălbatici și marea amară, sunt câmpuri nesfârșite de maci roșii și mai ales cuvinte. Sufletul meu se compune din cuvinte: cuvinte sparte...cuvinte înverșunate...cuvinte-cochilii culese de copii la țărm de mare întârziată...cuvinte de tristețe întrebătoare și nedezlegate încă de nici o minte de om...cuvinte leneșe, care se răsfață, se hârjonesc, se îmbie și se-ngână...cuvinte clepsidră care nu sunt timp decât în cădere...cuvinte cetate în care mă retrag ca-ntr-o carapace de țestoasă înțeleaptă...cuvinte demon ("nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin")...cuvinte oglindă (de parcă m-ar vedea cineva plângând sau închinându-mă) și...dincolo de toate...CUVINTE. Ele sunt lada mea veche cu jucării. Mă-nvelesc în cuvinte și redevin copil.
Asta sunt eu...acesta-i sufletul meu...cuvinte. Iar în momentul acesta...cuvinte către cei ce mă citesc...
Cuvintele pot însemna multe, poate mai mult decât ne putem imagina, pot fi pline de inocență sau pline de trădare, depinde de motivul care vine la noi pentru a spune cuvintele. Se poate să ne pară rău după anumite lucruri pe care încă nu le-am zis, sau am zis prea mult! Amintirile ne scot din lumea reală și ne duc departe, unde cuvintele nu-și au rostul, ne duc într-o lume unde motivul nostru e să privim in noi, să plângem de durere sau de fericire, sau poate din cauza sentimentului pierdut undeva în drumul anilor ce tot trec!
Asta sunt eu...acesta-i sufletul meu...cuvinte...!