Inhata sufletul potrivit pentru tine!(IV)

Batranul Papusar (1)





Și dacă m-aș hotărî să călătoresc și eu prin tunelul timpului?
Se spune că încă nu costă nimic. Nici nu prea doare. Și nici nu produce încetinirea funcțiilor vitale, așa cum în mod greșit apreciau unii amatori de senzații tari.
Și dacă aș spune Da, în sfârșit, tentației?
Această întrebare mi-am pus-o mereu, între Ziua Internațională a Persecutaților, sărbătorită pe 23 aprilie și ziua de 15 decembrie, în timpul plimbărilor nesfârșite pe Bischofsgartenstr.1 din Köln. După aceea, iarna a căzut pe neașteptate, cu troiene nemaivăzute, iar plimbările mele au luat sfârșit pentru o vreme.



Între timp, lumea se mai schimbase nițel. La dreapta și la stânga, carpenii desenau cu vârfurile lor abia înflorite diverse ciudățenii de primăvară direct pe cerul mătăsos. Ici-colo câte un cuplu de plimbăreți apărea și dispărea pe poarta Muzeului Ludwig.
De obicei, ca într-o halucinație, Bătrânul Păpușar se ivea cumva direct din oglinda Rhinului, de undeva de sub micul golf plin cu epave. Purta o redingotă din secolul trecut, de un negru incert. Pantalonii cădeau impecabil peste pantofii cam ponosiți, cu care trăgea din când în când în joacă un șut slab în căruciorul unde își ținea flașneta și păpușile, sforile și mânerele din lemn de cireș. Căruciorul se poticnea la fiecare denivelare din trotuar, moment în care Bătrânul fluiera printre dinți pasaje dintr-o arie colorata. Pălăria, de fapt un joben scorojit, tresălta deasupra unei clăi de păr alb, sârmos, în ritmul cu care i se zburleau și sprâncenele, zvâcnind în sus a mirare hilară. Prin cele două lentile groase ale ochelarilor, bătrânul vedea o secțiune de realitate din alte timpuri, dar mi se adresa totuși mie:
- Ei? A mai trecut o zi...Te-ai hotărât să încerci și tu marea călătorie?
Încă de pe atunci, de la primele noastre întâlniri, l-am suspectat de un acut simț al atemporalității. Un soi de maladie cu substrat metafizic.
Cu un deget țintea înspre pieptul meu, sprijinindu-și vărful unghiei pe un nasture de lemn de la vesta mea. Bătrânul Păpușar bătea darabana, un soi de Morse pe luciul nasturelui, în așteptarea clipei când, dezmeticită din șoc, urma să-l salut, ca de obicei:
- Salve, Alphonso. Unde îți sunt labele de scafandru, dacă tot te dai tu drept un fel de om al apelor?
Urma încă un mic efort, ca să disting ce melodie, mereu alta, se strecura afară din cutia muzicală. Trăgând apoi de urechi păpușa veche ce atârna de capacul flașnetei, părea că reușeam să declanșez un mecanism subtil de jocuri: păpușa începea să clipească repede-repede, după care bătăile pleoapelor ei iscau rumoare în cutia muzicală, care se deschidea brusc, lăsând să țâșnească la lumina soarelui un roi de fluturi aurii, ce dispăreau la rândul lor, scintilând grațios, printre crengile copacilor. Până să mă dumiresc eu despre ce era vorba, Bătrânul Păpușar se făcea nevăzut. Parcă îl înghițea pământul. De fapt, trotuarul îl înghițea, înfășurându-l într-un turbion.
În tot acest timp, pe celălalt trotuar, înspre Muzeul Ludwig, tramvaiul ce tocmai se pornea din stație scotea un țârâit. Acest greier uriaș de metal argintiu o cotea pe lângă restaurantul chinezesc și se urnea sprinten către centrul orașului.
Rămâneam singură, cu întrebarea mea obsesivă:
Și dacă m-aș hotărî în sfârșit să călătoresc și eu prin tunelul timpului?



Povestea mergea înainte, acompanindu-mă în investigațiile mele. Voi fi fost îndeajuns de curajoasă pentru a mă rupe de reperele mele astrale pentru o aventură al cărei final putea fi imprevizibil? Voi fi știind să pierd într-o clipă un sistem fizic, un sistem de valori și o identitate pentru care nu se putea spune ca nu aș fi trudit vreo treizeci de ani? În fiecare zi găseam ceva important de discutat despre asta cu cei care fuseseră deja acolo măcar o dată.
În tunel.
Ne plăcea să ne dăm întâlnire la Muzeul Ludwig, lângă instalațiile tinerilor avangardiști. Rând pe rând, aveam de gând să expunem și instalațiile noastre. Bruno deja reușise să aranjeze prima expoziție, care fusese un succes. Fiecare putea să-și imagineze orice despre mulțimea liniilor și planelor contorsionate, fiecare își imagina tunelul lui personal.
Poate că nu era deloc întâmplător faptul că toate acestea se întâmplau chiar lângă Domul din Köln.
Nu se arătase oare Bătrânul Păpușar puținilor supraviețuitori și după bombardarea orașului în timpul celui de-al doilea război mondial?
După ce raidurile bombardierelor răseseră orașul de pe suprafața pământului, numai clădirea impozantă a Domului rămăsese în picioare, deși acoperișurile dantelate și ornamentele distale fuseseră și ele distruse. Vechiul și frumosul Köln fusese tocat centimetru cu centimetru iar moara de coșmare a războiului măcinase laolaltă ziduri și cadavre, ferestre, acoperișuri și cranii, mortar și oase, mormane de paturi de adulți și de paturi de copii, alături de munți de trupuri chircite în somn și pulverizate sau carbonizate de explozii. Deasupra acestui deșert punitiv rămăsese să străjuiască, însă, maiestuoasă și sfidătoare, încă grațioasă, deși înnegrită de fum și de tonele de explozibil, catedrala. Chiar în momentul când și ultimul nor de praf de după bombardament se ridicase deasupra orașului mort, din apele înnegurate ale Rhinului apăruse Bătrânul Păpușar. A fost prima lui ivire pe meleaguri germane, din câte se povestește. Cei ce l-au zărit atunci nu pot uita felul cum micul cântec de flașnetă urca peste cadavre și peste moloz, ca un fir fraged de iarbă ce crește direct dintr-un bolovan uriaș pus la baza unui templu al regretelor. Maimuțica-jucărie ce atârna de un cadran al flașnetei lui privea cu ochii triști chipul unei fetițe strivite chiar lângă treptele Domului. Bătrânul Păpușar pășise timid peste baia de sânge, se povestește, privind curios în jur, ca și cum ar fi descoperit o planetă necunoscută. Sau ca și cum el însuși ar fi picat din altă lume. Dar, într-un fel, oare nu din altă lume venea, de vreme ce se întrupa din seninul oglinzii unui râu, pentru a fi înghițit mai târziu de un turbion misterios, care îl făcea invizibil?



Acum, ca să fiu sinceră, poate că nimeni nu mai vrea să creadă, în mileniul nostru, povestea unui păpușar care se ivește mereu din apa Rhinului, însoțit de un cărucior cu flașnetă, o păpușă, o maimuțică de catifea și alte ustensile de mânuit păpuși...Însă cei care nu pot crede ceea ce este totuși atât de real și atât de firesc sunt numai cei care nu au fost niciodată la Köln, la punctul nostru de întâlnire de la Muzeul Ludwig.
Lângă instalații.
Ca să ajungă acolo, oricine poate trece în primul rând prin fața Domului, lăsând 1 Euro în palma mimului costumat ca faraon auriu, care execută plecăciuni timp de trei ore în fața porții de la intrare. Apoi, douăzeci de pași lateral, poate fi admirat în zilele fără ploaie desenatorul de graffiti pe trotuar. În șapca lui etalată pe asfalt, fiecare curios aruncă măcar un Euro: pentru un fond destinat acțiunilor de combatere a violenței împotriva femeilor, bunăoară, sau pentru refugiații din Belarus, după martie 2006, dar suma nevoilor activiste pare să fie mereu în creștere. Discriminări de tot felul par să își găsească rezolvarea prin sumele ce curg zi de zi din buzunarul a tot felul de gură-cască și de turiști direct în șapca albastră, veche.
Scenariul e următorul.
Pe strada întortocheată ce duce la Muzeu, își face apariția mai întâi Bruno. Urmat, la mică distanță, de Aaron și de Carl-Gustav. Întârziind mai întotdeauna, Emilian. Și toți ceilalți. Un fel de chibiți buni la toate: filosofie, training autogen, branding de țară în tranziție, terapii naturiste, pictură pe cortex, fractali simpatolitici. Bătrânul Păpușar nu vine mereu aici. Pentru a nu creea panică. Am observat că tipul apare numai atunci când se simte lipsa unei întrebări și a unui frison de neliniște.


(va urma)


***
Blog Angela Furtuna