Am fost odată tu și eu. Eu eram neștiutoare, tu erai atotștiutor. Eu eram mică, tu erai mare. Eu eram albă, tu erai negru. Eu aveam un gând și tu aveai același gând. Eu trăiam într-un triunghi multicolor, tu într-un pătrat obscur, departe, cale lungă, peste unsprezece mii de frunze și unsprezece mii de flori. Și într-o zi tu și eu n-am mai avut același gând, același impuls care să zvâcnească printre faldurile materiei cenușii. Atunci am știut: trebuia să ne vedem. Să ne vedem pentru prima dată de la naștere, pentru prima dată de când creierele noastre pulsau aceleași gânduri și vise, pentru prima dată în timpul infinit. Atunci eu am plecat din casa mea și tu din casa ta. Eu m-am uitat la câmpia verde ce se întindea în fața mea și tu te-ai uitat la crestele înzăpezite ale munților din spatele tău. Și am pornit la drum.
Eu treceam printre oameni albi, îi salutam și le zâmbeam, tu treceai printre oameni negri, fără să îi privești, cu ochii în pământ. Și eu am întâlnit un cerșetor rufos și i-am dat un măr verde, iar tu ai dat peste o cerșetoare și i-ai dăruit un bănuț roșu. Apoi am mers, am mers mult și eu am ajuns la porțile cetății albe și tu la porțile cetății negre. Ne aștepta pe fiecare câte o fiară înaripată cu gheare ascuțite și care sufla foc pe nări. Am dus o luptă crâncenă cu ele și tu ai învins ușor, cu spada ta de fildeș ascuțită, dar eu am fost trântită la pământ și am simțit flăcările bestiei apăsându-mi fața. Înfricoșată, am cuprins-o în brațe, iar fiara s-a făcut scrum.
Atunci am rămas fiecare în fața fiecărei porți, singuri. Trebuia spusă parola și găsită cheia. Tu ai meșterit o cheie din lemn și ai strigat “lumină” și poarta s-a deschis. Eu am prins un suflu între degete și l-am transformat într-o cheie, apoi am șoptit “întuneric” și poarta s-a deschis. În fața fiecăruia s-a desfășurat o lume nouă, total diferită de a ta sau a mea.
Cum am intrat, un om de piatră m-a întâmpinat și m-a luat de mână, iar pe tine un om de câlți te-a găsit și te-a tras de braț. Mie îmi vorbea fluid, liniștitor, atingându-mi degetele din când în când. Þie îți vorbea zgrunțuros, întretăiat, bruscându-te. Simțeam cum creierul ni se lichefia în mod straniu și rămânea în țeste doar un lichid gâlgâitor, în timp ce priveam oamenii cu ochi măriți, hipnotizați. Dar o femeie mi-a pus în mână un bănuț roșu și m-am trezit. Iar un bărbat ți-a dat un măr verde și te-ai trezit. Apoi ne-am reluat drumul, căci întârziasem.
Am mers zile întregi fiecare, fără mâncare, apă sau râsete. Am văzut fiecare cum luna și stelele și soarele se perindau pe boltă, ciclic, alungându-se unul pe celălalt. Am mers zdrelindu-ne picioarele și mâinile pe drumul prăfos, prin păduri și mărăcini, traversând ape vijelioase. Dar când nu mai puteam să mergem nici unul, am zărit Zidul: gros, din granit, încrustat cu pietre prețioase de toate soiurile, sclipind ademenitor. Ne-am apropiat, ne-am sprijinit de Zid și am căzut. Eu am zăcut șase zile și șase nopți delirând și visând, tu ai zăcut cinci zile și cinci nopți dormind profund și m-ai așteptat. Apoi, în a șaptea zi, ne-am ridicat și ne-am lipit frunțile de pe Zidului. Și te-am simțit și m-ai simțit. Simțeam fiecare căldura celuilalt, răsuflarea sacadată și geniul albăstrui de fum din celălalt. Și am plâns, căci nu ne puteam vedea. Dar am rostit amândoi, în același moment magic, cuvântul potrivit: “amândoi”. Atunci zidul a dispărut și ne-am văzut. Și, mirați, ne-am unit în același gând în mijlocul Cetății Gri, în mijlocul celor unsprezece mii de frunze și unsprezece mii de flori.