Merg pe stradă și mă olgindesc în vitrine. Uite-mă o dată, de două ori, de trei ori. Merge, nu crezi? Desigur, de primele zece ori e chiar interesant, dar apoi… Închid ușa și sunt iarăși în casa mea, în locul meu, în sânul plăsmuirii minții mele… care e încă reală. Sunt iarăși stoarsă de puteri, secată de-a dreptul. O zi ca multe altele în care la un moment dat am uitat cine sunt. Sau poate sunt eu vlăguită tot timpul și abia acum îmi amintesc? Mai contează?
Ideea e că tot ce mai reușesc să fac este să mă trântesc jos, pe covorul meu, pe podeaua mea rece, și să stau. Știi cât de bine e să stai? Să zaci pur și simplu și să lași lumina să treacă prin tine, să fii tu filtrul ei și s-o lași să iasă pură, imaculată… Trântesc ușa și sunt iarăși eu. E greu să joci un rol… mai ales un rol care trebuie să convingă, să creadă toți și cel mai mic detaliu, să fie atât de real încât să te pierzi și tu în realitatea aceea falsificată de tine. Þi se pare amuzant? Atunci râzi, tu încă îți permiți... Eu am uitat cum e să râd pentru mine. Abia după ce închid ușa pot să respir cu adevărat, să scot masca și corsetul și să trag aerul meu în piept. Încă mai am machiaj pe față și-l urăsc... chiar dacă el e cel care mă duce-n lumea lor, în lumea concretă (sau mai bine zis concretizată) a societății. Mă așez în fața oglinzii și văd o străină. Nu știu cum a ajuns aici, și nici nu mă interesează, doar vreau să plece odată. Îmi duc degetele la obraz și apăs tare. În oglindă, obrazul meu abia apare. Am degetele mânjite cu alb, un alb care nu se mai împrăștie în aer cum făcea demult, ci intră în piele și se fixează acolo. Îmi dau jos peruca și în oglindă îmi văd părul meu adevărat, pal și lipsit de strălucire și drept, cât se poate de drept. E chiar frumos... Îmi șterg rujul scump și în sfârșit îmi văd buzele, cele care comunică cu cei care trebuie și care înșiră minciuni continuu și se mlădiază abil ca să fie credibile. Eu nu mai știu să vorbesc. De atât de mult timp gândurile își răspund singure... Mai sunt de dat jos ochelarii și îi ridic de pe nas. Sunt ochii mei, doar ai mei, și pot să văd lumea așa cum e, în toate tonurile mele de gri, fără culori înșelătoare și minciuni pastelate. Oglinda mă arată pe mine... dar totuși nu sunt chiar eu. Pielea mi se albește, părul strălucește, buzele se înroșesc și zâmbesc seducător, doar ochii rămân ai mei... Nu. Nu vreau să fiu o străină. Nu mai vreau niciun rol. Sparg oglinda și plâng. Dar nu mai reușesc să văd decât străina surâzătoare în zeci de alte oglinzi...