agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-24 | |
De ce să fugi? Fuga nu ajută pe nimeni. E inutil. Iar în cazul tău nu are nici o logică. Oricum te prind. Dacă nu azi, mâine. Dar sunt sigur că se va întâmpla azi. Þi se va face foame și te vei întoarce, așa s-a întâmplat întotdeauna. E atât de simplu cu tine! Și încă ți se va face foame destul de repede. Vei veni la mine și îți vei cere iertare, e varianta cea mai simplă cu care să-ți plătești mâncarea. Și nu te voi lăsa să rabzi de foame, n-am făcut-o niciodată și nu voi începe acum. Te voi amenința că te bat, dar, ca de fiecare dată, voi ridica mâna și vei începe să plângi. Nu va mai fi nevoie de bătaie, îți vei fi primit deja lecția. Smiorcăitule. Cea mai mică pălmuță te face să plângi o jumătate de oră. Simpla ridicare a mâinii îți asigură un plâns de câteva minute. Aproape că îmi vine și mie să plâng când te văd, dar nu din aceleași motive ca tine. Plâng de un fel de rușine pe care ar trebui să o simți tu și de fapt o simt eu.
Ești un om norocos. Un copil. Nu știu dacă ține de ursită, nu prea m-a interesat aspectul. Mai mult mamă-ta e cu astea. Pe mine mă interesează faptele. Munca. Asta înseamnă pentru mine faptele. Să muncești în fiecare zi, indiferent de răsplată, dacă vei face un lucru bun răsplata e asigurată, indiferent cine se va folosi de el. Mai presus de toate sunt rezultatele. Dacă ai rezultate ești un om împlinit. Eu am avut destule și vor mai veni și altele. Poate că nu se vede, nu toate sunt așa de ușor de văzut și nu stă nimeni să numere tot ce faci, nici n-ar conta prea mult aspectul ăsta. E doar un detaliu între multe altele. Iar mie nu prea îmi plac detaliile. Poate e un defect, deși nu cred. Îmi plac lucrurile împlinite, cum spuneam mai devreme, îm place să văd ansamblul. Nu sar peste etape, dacă la asta te gândești. Nu ai cum să ajungi la capăt dacă sari peste etape. Ar fi o lașitate. Mă opresc asupra fiecărei etape atât cât merită sau atât cât pot. Da, ai auzit bine, atât cât pot. Unele lucruri au defecte, dar dacă sunt făcute de mine țin mult la ele. Voi încerca să le repar, să le îmbubănătățesc. Sau le voi lăsa așa, dacă vor apărea altele mai importante. Uneori suntem nevoiți să abandonăm pentru a trece mai departe. Asta e... Ce, te-ai plictisit? Poate ți s-o fi făcut foame! Știu ce vrei, aștepți să plec la serviciu, știi că lucrez în schimbul doi azi. Dar dacă s-a schimbat ceva între timp? Poate mă înlocuiește un coleg sau poate am fost dat afară. A, ai tresărit. Păi normal, dacă nu ar mai fi salariul meu… Tu așteaptă acolo și vom vedea dacă m-au dat afară sau nu. Mai sunt două ore până când îți vei da seama de asta. Așa că stai închis acolo și ascultă-mă. Îmi doream demult asta, să te văd stând cuminte și ascultându-mă ore în șir, că mereu fugi, n-am văzut om mai alunecos decât tine. De câte ori m-ai lăsat să termin ce aveam să-ți spun? Găseai de fiecare dată un motiv să o ștergi. Fugeai și vorbele mele îți răsunau în continuare în timpane. Dar acum ce motiv mai găsești? Ești paralizat de frică, nu ai altceva de făcut decât să aștepți. E plăcut, nu-i așa? E și asta ceva, să aștepți. Nu e chiar odihnă, dar seamănă mult. Nu că ai avea nevoie de odihnă, nu văd de ce. Nu ai depus prea mare efort săptămâna asta. Nici treburi în gospodărie, nici teme, ba ai mai și chiulit de la școală. De ce? Nu îți ajunge timpul? Þi se va face foame, nu o spun de dragul de a mă repeta, ci pentru că sunt conștient că asta a fost prima ta frică. Prima oară ai fugit de frică, apoi ai găsit tot felul de alte motive. De exemplu acum dai dovadă de lașitate. Mi-ar fi plăcut să te văd luptând, sa-ți aud vocea tăioasă contrazicându-mă, să te ridici la mine și să spui că sunt prost și că tu le știi pe toate. Sau să ridici mâna, să te văd amenințându-mă și să urmăresc traiectoria mâinii în cădere. Aș vrea să cadă pe lângă corp și să citesc adânc pe fața ta un regret mai semnificativ decât toate faptele tale. Dar aș vrea și să mă lovești, uneori e bine să o faci și e oricum mai interesant decât o cădere naivă care te va obseda toată viața. O nouă obsesie care s-ar alătura miilor care te chinuiesc. Vei trăi tortura. Crezi că o trăiești deja? Te înșeli, asta nu e decât o prevestire. Tortura nu a fost, ea urmează de fiecare dată. Tortura nu e trecut fiule, imbecilule, meschinule. Nu ai cunoscut-o încă, repet. Ce ai cunoscut tu e o frică tipică de mucos. Ea nu e frică, ea e pur și simplu tortură. Þi-aș explica mai mult, fiule, dar nu pot… Râzi? Da, ai dreptate, vorbesc din experiență, vorbeam despre propria mea tortură de parcă ar fi fost a ta. Cine e mai laș, tatăl sau fiul? Cine poate să spună? Ce zici, mă primești în ascunzătoarea aia a ta? Sufăr puțin de singurătate, recunosc, și m-am săturat să aștept, la urma urmei, poate că voi renunța eu la lupta asta absurdă. E inutil și m-am săturat să te văd pierzându-ți vremea cu lucruri inutile. Despre vremea mea, ce să mai spun? Vremea mea va fi în curând ceea ce sunt orele acestea pentru tine, o lungă și teribilă așteptare. Atât de lungă încât orele tale nu vor mai însemna nimic, ca și râsul tău, ca și scâncetul ăsta idiot cu care ai crezut că mă poți impresiona. Voi aștepta mult, și știi care e de fapt marea mea grijă? Că voi aștepta în zadar. Nu plec la lucru, bănuiesc că ți-ai dat seama. M-a înlocuit un coleg, ieri m-am simțit deodată foarte obosit și i-am cerut să mă înlocuiască. Și nu doar lui, ci tuturor colegilor pe care i-am întâlnit. Se uitau lung la mine și nu știau ce să spună, pentru că eu fusesem de fapt înlocuitorul lor, al tuturor. Mi-a fost un pic milă de ei, am defectul ăsta, ce pot face, era cât pe-aci să renunț și de data asta. Dar colegul ăsta de care ți-am zis, primul pe care îl rugasem, m-a bătut pe umăr și mi-a spus: nu mai căuta, te înlocuiesc eu… Și m-a lăsat să plec. Vezi tu, bătaia aia pe umăr a fost una din marile mele fericiri. E ca atunci când te trezești după un lung coșmar și conștientizezi că ești în siguranță, că ești bine, că ești… viu. Râzi? Așa îmi voi aminti de tine, cu răsul ăsta care nu e veselie, râsul ăsta prin care vrei să-mi dai de înțeles că tu le știi pe toate. Dar eu nu mai vreau să-mi dai de înțeles, vreau să-mi spui direct uite, tată, asta, asta și asta, ești în stare să faci așa ceva? Sigur că ești, fiule, să nu crezi că m-am îndoit de tine, nici vorbă. Te pun uneori la încercare, asta-i tot. Ca și tine, am și eu nevoie de unele confirmări, iar câteodată le obțin prin astfel de vorbe. Nu fi trist, vorbe ca astea nu-ți fac nici un rău. Ele nu sunt ca foamea, de exemplu, sau ca frica, sau ca… Þi-e frig cumva? Rabdă și tu, dacă tot m-ai făcut să vorbesc, ascultă până la capăt, am un chef nebun să-ți vorbesc astăzi și să profit de situația în care te afli, pentru că îmi dă certitudinea că nu pierzi nici un cuvânt, că înregistrezi totul cu mintea, cu inima, cu tot ce ești tu. Vorbele mele de azi vor rămâne acolo, ca o certitudine a iubirii tale, cea mai mare dintre toate, pentru că, la urma urmei, asta a fost alegerea ta, dintre toate faptele tale, cea mai reușită a fost să asculți. Te refugiai mereu în camera ta și te prefăceai că ești ocupat cu ceva, dar de fapt nu făceai decât să asculți vocile care se repetau la infinit înăuntrul tău. Și sunt conștient că vei continua să faci asta și după ce… S-a făcut târziu. Dacă vrei, acum poți să ieși, îți promit că te voi lăsa să pleci, și tu știi că fac foarte rar promisiuni. Cred că ai înțeles. Ai făcut-o chiar din primele clipe, nu era nevoie de tot timpul ăsta, dar, vezi tu, confruntarea asta a noastră trebuia să aibă loc. Abia după trecerea ei vei putea să zbori… Ca atunci, călare pe armăsarul ăla cu aripi metalice, când îți imaginai că o aripă este a mea, iar alta a ta, și că fără mine nu vei putea să zbori niciodată. Ce nori lungi erau ăia, albi și interminabili, o altă păcăleală a zborului nostru de atunci. Într-o zi vei fi proprietarul ambelor aripi și nici un nor nu-ți va rezista. Așa va fi într-o bună zi. Știi, mă gândeam la ziua aia, când m-ai vizitat și te-am rugat să mă însoțești la cosit. Voiam doar să fii cu mine, nu aveam nevoie de ajutor… De-aia te-am și învățat să cosești. Sunt un egoist și eu, ca și tine, semănăm mai mult decât crezi, mult mai mult. De fiecare dată când își ceream să mâ însoțești la cosit mă întrebai dacă durează mult. Dar nu durează mult, âți spuneam, de obicei nu… Doar atunci când ne-am speriat amândoi de câmpul acela căruia nu i se zăreau marginile și ne-am zis că vinul nu avea să fie de ajuns, iar setea noastră din ziua aceea nu era de apă. Aceea a fost poate singura noastră spaimă comună, câmpul acela pe care credeam că va trebui să-l cosim până la sfârșitul veacului și ne era rușine amândurora să vorbim despre abandon, atunci, în ziua aceea, în apaima aceea comună ai fost cu mine, brațele noastre lucrau în același ritm, ne unduiam trupurile în aceeași aruncare a coaselor, gândindu-ne că ne va fi în curând foarte sete, că vinul nu va fi de ajuns… Dar am răbdat, am tot amânat amândoi și abia la sfârșit de tot, întorcându-ne, l-am gustat. Și, sigur, a fost de ajuns. Hai, poți să ieși din țarcul ăla, ești liber. Nu trebuie să te ascunzi de mine, asta mă supără mai mult decât toate. Să nu mai faci, fiule, să nu mai faci… Hai, ieși de acolo, nu trebuie nici măcar să-ți ceri iertare, dar să nu mai faci… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate