agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4689 .



-Bocancii- sau -Dumnezeu le știe pe toate-
proză [ ]
povestire fantastică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [templierul ]

2007-10-01  |     | 




Trecuse vara fără umblet, fără cântec.
De la moartea copilului totu-i mersese prost. Plecaseră odată cu el în pământ și umbletul și cântecul. Chiar și picătura de speranță ce-i rămâne omului după faptul unui rău împlinit, rău al vieții lui de câine. Căci așa trăia de șapte ani. Răbdase împreună cu ceilalți toate loviturile de bici și înjurăturile trecute prin toți sfinții. Unde vor duce toate acestea? Oare se vor termina vreodată? Cine poate ști? Dumnezeu le știe pe toate. Doar El ne ține.
-Aurică!
-Da…
-Veni Vetuța, maică?
-Nu veni, paștele mă-sii de proastă! Și nici mâncare nu-mi lăsă…
-Vino, maică, să mănânci la noi cu ăl bătrân.
-Las’ dadă, las’ c-o veni ea, să vezi papară pe curu’ ei. M-oi sătura atunci.
-De ce maică, Doamne iartă-mă, cu ce-ți greși?
-Știu io…cu tot.
-Da’ copilu’…ochișorii lui, fie-i țărâna…de boală se stinse.
-Nici de copil n-avu grijă. Știu io mai bine. L-a lăsat d’am preajba de-ajunsese așa de jigărit, păcatu’ mă-sii de păcat în care l-a făcut! Unde ești tu mumă să vezi ce muiere-mi dedeși, că mai bine o luam p-aia a Mariei, slută, sau p-aia chioară din Ãlei…’tui morții ei!
-Ptiu, ptiu, ptiu, nu mai blestema, maică , că-l de sus vede și judecă totul făr’ de blăstămul tău. Altfel blăstămul s-o-ntoarce și-asupra ta.
-În mă-sa cu toți dumnezeii din cer. Dacă erau p-acolo vedeau tot răul și-l luau asupra lor că-suntem copiii lor doar. Așa lăsară asupra copilului totu’. Că el nu știu nimic, îmi și spuse înainte să dea ortu’ „Taică, unde m-or duce ăștia o fi bine?” Îi văzuse la poartă p-ăia cu coșciugu’, paștele lor! Io-i zisei „E bine, taică”. El „Îi veni și tu p’ormă?”. „Oi veni, Vasilică, cum așa, nu te-oi lăsa singur”…apăi…m-oi duce, dadă…de nu m-oi mai întoarce, poate-a veni și-aia odată că mă-nghiorțăi.
Urcă prispa privind peste umăr, uscat, opintindu-se în bocancii grei de schi pe care-i avea din ’907 de când îl dăduseră afară pe Ghergu’ăl bătrân. Îi găsise într-o cămară plină cu bunătăți. Îi încălțase imediat peste tălpile jupuite. Atât luase el atunci…și ceva bucate pe care le terminase într-o săptămână. Bocancii însă au șapte ani și-ar mai duce-o dacă n-o muri ca alții. Mai toți care luaseră din conac câte ceva își dăduseră duhul. Muriseră cu ceva-ul acela în mână sau sub nas atunci ori mai târziu. Al lui Milanu crăpase chiar în patul lui Ghergu pe care-l cărase cu nevastă-sa în chiar seara aceea. Vasilica lui Gugu muri mai târziu. Căzuse fără simțire în fața ușii de bătăi de inimă. Era îmbrăcată cu rochia cusută cu fir aurit a Pușoalcăi, cucoana lui Ghergu. Măcar știu c-o purtase o sâmbătă sau două. Și ca ei atâția alții de nu-i mai știa.
Aurică era altfel. Nu-i mai păsa de nimeni. Nu greșea niciodată. Se pricepea la orice. Îi știau toți de frică mai ales că era și tare repezit. Și-acum muierea îi plecase dis de dimineață să vândă inelul, „Barosanul” cu care se fălea Pușoalca. O ținuse în viață atâta amar de vreme, nici ea nu mai știa cât timp că avea putere peste toți oamenii. Îl luase femeia lui Aurică tot în dimineața aceea ce se dovedise, atunci ca și mai târziu de groază. Se speriase baba și crăpase pe loc când îi intraseră desculții în casă. Când a văzut-o cu ochii beliți și moartă de-a binelea i-a lut inelul cu tot cu deget pentru că altfel nu-l putuse scoate. Degetul despicat îl îngropase la rădăcina vișinului care în următorul an s-a și uscat și îl scoseseră de nu se mai vedea nici locul acum. Nu știa nici Aurică de el, de „Barosanu’”. Ea nu spusese nimănui… nici lui bărbatu-său. În dimineața aceea spusese doar că se duce până la cumnată-sa în Ãlei. Nu fusese demult și o pocni gândul tocmai acum.
La naiba. Adormise pe prispă. Ațipi întâi cu spatele rezemat de bârnele casei apoi alunecând direct pe scândura cerdacului…
………………………………………………………………………….
-Auricăăă…!? Băi Aurică…or aflat ăia de bocanci…
-Care ăia bă?
-Ãia bre care l-or luat și pe Milanu și pe Vasilica lu’ Guju și pe-al Paveliței și pe ăia toți..
-Și ce paștele lor mai vor, nu le ajunge că i-au luat ? Eu nu am nimic și mi-ajunge…Ce vor? Să ne ia pe toți acu…Las’ să mai steie…Aaaa…văzură că toți îs proști ha ha ha…Păi io nu’s… să-i văz numai că se ating de iei că le crăp capu-n două…poate-așa m-or ține minte…Că unu-i Aurică al Cizmărașului!
-Taci mă, nu fii prost c-au aflat …ce mai… vin. Dacă n-or găsi inelul iau tot și-i iau și pe ei…
-De ce să vină? De ce și unde?
-Nu-i simți? Cum nu? Sunt p-aici pe undeva, așteaptă numai s-adormi și ți-i ia și-odată cu ei și…
-Pe mă-ta, taci odată momâie…uști, uști de-aici…uști…Ce pizda mă-sii vor? Nu văd… că doar nu-s orbi că și-așa nenorocit…Copilu’-mi muri, nevasta dracu’ știe unde-mi mai umblă! Mai bine o-nchideam în casă. Păi de mâine gata! Până la poartă și înapoi…D-apoi ce-or mai vrea. Vor bocancii. Nu-i dau! Nu-i dau de loc! Sunt făcuți din pielea pe care mi-au scos-o ei cu biciul și-atunci n-am zis nimic. Am bocancii, i-or vrea, nu-i dau. Doar pe-ăștia îi mai am. M-oi înțelege acu’ și cu ei. Treacă de la mine. Le-oi munci pe degeaba…Da’ bocancii nu-i dau! ‘s-ai mei! De ce-au venit acum? Puteau să vină acu’ șapte ani, sau șase, sau cinci ca la toți! Aha, mă văzură al dracului…Da’ nu-s. Și io-s om. M-or înțelege, le-oi munci, am să le spun. Da’ bocancii nu-i dau. ‘s-ai mei și pace….cu asta basta. Și ia nu vă mai uitați toți oblu la mine ca la o momâie. Voi aveți uitături de momâi, nu io, ‘tu-vă rasa-n cur, paștele vostru de fantome! Lăsați-mă-n pace. N-am făcut nimic rău nimănui, n-auziți…Vetuțoooooo!!!
…………………………………………………………………………………………..
Vecinii auziră strigătul. Știură însă că Vetuța plecase de dimineață. Se culcară la loc. Și noaptea trecu ca și până atunci, ca și până-n toate nopțile, fără nici un umblet, fără…
…………………………………………………………………………………………..
Pe Vetuța o găsi al lui Graur când să-și scoată fitilele din iaz. O cunoscu după semnul de pe piciorul stâng, dintr-o vară de la seceră când frate-său era să i-l ia cu totul. Jumătatea cu tot cu capul era afundată în mâlul moale, lăsând-o pe cealaltă cu picioarele dezgolite afară și-mpreunate ca la o fată mare. Avea mâna dreaptă îndoită la spate, într-o poziție incomodă, contorsionată, ridicată deasupra apei, cu pumnul strâns. Îi descleștă pumnul cu greu și găsi o groază de bani. Cam din regiunea capului ce nu se mai vedea, fiind afundat cu totul în mâl ieșeau bule de aer la intervale regulate.
O bociră cât o bociră babele ce apăruseră ca din pământ, până când unul mai răsărit o scoase de-acolo și-o așeză pe mal. Câteva minute bune i-a tot ieșit apă din gură, dând impresia că bolborosește ceva. O ridicară cu greu, era umflată de apă, și-o luară pe uliță, cu cioporul de lume în urmă, spre casa lui Aurică. La poartă se opriră și-l strigară. Nu le răspunse nimeni. Deschiseră poarta și intrară în ogradă. O fată scoase un țipăt.
Era el, Aurică al Cizmărașului, îndoit de spate, adus cu capul spre genunchi, cu brațele strângând la piept bocancii ale căror șireturi le mai strângea încă între dinți. Plin de bale la gură, bale albe și uscate, avea un ochi scurs pe scândurile cerdacului în timp ce cu celălalt, ieșit aproape cu totul din orbită, fixa parcă o gaură a bocancilor „Strossard & comp” și mai mult de atât, privea, privea într-o altă lume, neștiută de nimeni, parcă mai curată decât aia în care trăise el până atunci. O fi fost.
Seara, la marginea satului, pe la Bălării, lângă iaz, după ce-i îngropară pe-amândoi, aduseră oamenii ce mai rămăsese. Peste puțin timp flăcări se-nălțau parcă până la nori, pentru iertări, în timp ce babele-și făceau cruci peste cruci…
Degeaba.
Iar ei nu știau.
Sau poate…?
Dar nu…Doar Dumnezeu le știe pe toate.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!