"Nu stiu care este sensul acestor lupte pe care le ducem încontinuu cu ceilalti dar mai ales cu noi insine. Nu ne-ar fi mai usor daca am innebuni si nu am mai tine cont de realitate? Nu ar mai fi decat ciudata lume a propriei noastre minti…"

Intunericul se cobora usor peste tarmurile stancoase. Valurile marii agitate erau incoronate de spuma alba, pe care vantul o imprastia in cele patru zari.
Aerul umed il facea sa tuseasca atat de puternic, incat durerea muschilor incordati il aducea in pragul disperarii. Ar fi vrut sa-si smulga din piept samburele de otrava ce-i rodea trupul si mintea. Cand auzii pentru a doua oara pasii pe coridorul ce dadea spre camera lui, intoarse capul. Observa pentru a nu stiu cata oara, cum prin fereastra murdara, incadrata de perdelele ingalbenite, patrundeau cateva raze plapande de lumina de la felinarul ce strajuia in fata casei.
- Ai nevoie de ceva?
De fiecare data cand statea in fata acelei camere, simtea un fior rece cum ii strabatea intregul corp. Era camera lui. De ani de zile ii interzisese sa mai intre acolo – nici macar pentru a face curat. Aproape ca uitase de ea, insa de fiecare data cand trecea pe acel coridor intunecat, usa neagra o inspaimanta. Nu stia de ce. Nu-si mai amintea, decat faptul ca, din clipa in care usa a fost incuiata, iar el tinea cheia numai asupra lui, ei nu i-a mai fost permis sa patrunda in acea camera. Nu de putine ori, in lunile care urmasera, il surprinsese intrand acolo noaptea. In tot acest timp, relatiile dintre ei se racisera, incat nici nu indraznea sa-i vorbeasca…decat in prezenta altora. Nu a durat mult pana cand si ultima legatura dintre ei a fost distrusa: intr-o seara a anuntat-o, cu o voce taioasa, ca se muta in alta camera. Nu mica i-a fost surprinderea cand a vazut ca el alesese tocmai acea camera. De atunci aproape ca nu il mai vedea – auzea, cateodata, cum in noptiile cu furtuna tusea pana ce adormea cu un oftat prelung. Vroia sa se duca la el si cuprinzandu-l in brate sa-l mangaie usor…dar stia ca o va respinge cu vesnica lui privire de gheata.
De doua saptamani, insa, tusea se inrautatise nelasandu-l sa doarma nopti intregi. De fiecare data cand se apropia de usa si-l intreba daca are nevoie de ceva, ori nu-i raspundea, ori bolborosea ceva inecat de tuse. Incercase sa intre de cateva ori, dar usa era incuiata pe dinauntru.
- Da!
Inima ii tresari, incepand sa-i bata cu putere, aproape sfasaindu-i pieptul. Vocea ragusita si slabita de tuse, dar totusi atat de puternica si poruncitoare, o speriase. Nu se asteptase la un raspuns si in nici un caz unul afirmativ.
- Intra!
Tremurand, apasa pe clanta si usa se deschise scartaind. Ar fi vrut sa o inchida la loc si sa fuga. Era ceva acolo, ce i se parea ca o va inghiti daca va trece pragul usii. Intra, savaitoare, cu privirea in pamant, asteptandu-si parca pedeapsa.
- Hai, vino. Aseazate. Nu acolo! Aici, pe pat, langa mine.
Abia isi mai putea controlo tremuratul, insa ceva din vocea lui parca o hipnotizase. Ascultandu-i ordinul, se aseza pe marginea patului. Desi tulburata, aerul inchis, lancez, o izbise de cand intrase. Cautand un sprijin, atinse patura groasa de lana. Era uda. Vru sa se ridice.
- Nu! Stai jos.
- Dar…patura e …uda. Sa-ti aduc alta.
- Nu! Taci. Am ceva sa-ti spun.

Razele timide, raspandite de felinarul de afara, ii conturau chipul. Era la fel de frumoasa, ca atunci cand o vazuse pentru intaia oara. Palida, cu parul aproape irel de negru, cu privirea pierduta in melancolie…si totusi parea atat de puternica, asemenea unei stanci ce se impotrivea marii furioase parca pentru faptul ca o fiinta atat de fragila indraznea sa o priveasca cu o atata nepasare. A aflat mai tarziu, ca atunci, plimbandu-se de-a lungul tarmului, ei nu ii mai pasa de nimic… Cunoscand-o, a inteles ca tocmai datorita acelei rupturi dintre ea si lume, indiferenta care o invaluia asemenea unei mantii de nepatruns
O facea sa fie atat de nezdruncinat. Facandu-si o ambitia din a sfarama zidul ce o inconjura, se indragostise de ea. S-au casatorit. Desi isi indeplinea indatoririle de sotie, o facea cu raceala, ca si cum sufletul ii parasise de mult trupul, pastrand, indiferent de situatie, un zambet inghetat. Se amagise cu gandul ca ea il iubeste, iar acesta este pur si simplu felul ei de a fi. Ntr-o noapte de toamna, cand marea era mai zbuciumata decat oricand, valulu nalucitor avea sa se ridice. Contactul cu realitatea fusese atat de dur incat, pentru cateva zile, avusese impresia ca mintea i se naruise si ca zacuse intr-o inconstienta totala. Si-a revenit intr-un tarziu, insa acea noapte avea sa ii bantuie gandurile ani in sir, macinandu-i incetul cu incetul sufletul, mintea si trupul. Doar ratiunea ii mai ramasese intacta, ca o pedeapsa…
- Vreau sa-ti spun ceva…ceva important.
Nu stia daca sa se bucure pentru ca i se adresa dupa atata amar de vreme, sau sa se inspaimante pentru ceea ce putea sa urmeze. Linistea care se instalase, ii daduse ocazia sa-si adune gandurile, incercand sa-si dea seama ce vroia el sa-i spuna. Nu stia, insa o gheara ii taia rasuflarea.
- In noaptea aceea…
Il privi nedumerita si tresari… Nu-l mai vazuse niciodata asa – parca era alt om. Fata ca de ceara, in care erau adanciti ochii injectati de oboseala, ii era incadrata de parul ud de transpiratie. Cu capul adancit in perna cenusie o privea atent, scrutand-o. Ii evita ochii si fixa scaunul din fata ei.
- Nepasarea – arma ta veche. Blestemata fie!
Il privi din nou uimita, insa inainte sa apuce sa formuleze vreun cuvant, cu un gest scurt, taios, el o facu sa amuteasca.
- Nu ma contrazice! Sa nu indraznesti!
Cuvintele lui sunasera atat de amenintator, incat, intr-un impuls vru sa se ridice. Cu o miscare fulgeratoare, el ii prinse capul intre palme si o trase spre el. Ii simtea rasuflarea precipitata, iar privirea o durea mai tare decat mainile lui care ii strangeau fata.
- Tu… tu si raceala ta. Nepasarea ta ne-a ucis… pe mine si pe …
Vru sa se-mpotriveasca, insa degetele lui se afundau si mai mult in obrajii ei.
- Cat de cruda ai putut fi. Stateai acolo, in colt, cu zambetul tau infiorator pe buze… N-ai varsat nici macar o lacrima…
Il privea ratacita. Nu stia despre ce si nici despre cine vorbea. Nu se regasea in spusele lui, desi i le adresase ei.
- Dupa doua zile, te comportai ca si cum nu se intamplase nimic, absolut nimic. Parca nici nu ar fi existat vreodata.
Furia inabusita atata timp, rabufnise in cele din urma. Expresia ei de uimire il atata si mai tare. Ar fi vrut sa o striveasca, insa in ultima clipa, ratiunea il impiedica si o elibera din stransoare.
- Ce vrei de la mine?
Cuprinzandu-si obrajii inrositi cu palmele, se ridica si fugi spre usa.
- Si… cand te gandesti ca…te-am iubit…
Se opri si uitandu-se inapoi, il vazu prabusindu-se pe perna.
- Despre ce vorbesti? Ce vrei? Ce ti-am facut?
- Ce mi-ai facut?
Cu un zambet amar isi intoarse privirea spre fereastra, de parca ar fi cautat indelung ceva acolo, afara.
- De ce ma urasti intr-atat?
Desi speriata, vroia sa afle raspunsul la toate intrebarile, care o chinuisera atatia ani. Niciodata insa nu ar fi indraznit sa-i spuna ceea ce simtea cu adevarat. Il iubise si inca il mai iubea, dar avea senzatia ca era ceva ce ii scapa, ce ea nu isi putea aminti.
- De ce ma urasti? De ce m-ai respins? De ce …daca ai stii cat…
- Cat ce? Cat ce?
O fulgera din nou cu privirea. Nu avea voie sa se lase intimidata, trebuia sa-i spuna tot.
- Cat te-am iubit si inca…
Cuvintele ei, sfielnice si totusi clare, il facura sa tresara. Oare sa fi fost adevarat ca ea il iubise? Si ca poate inca il mai iubea? Nu mai stia ce sa creada…mii de ganduri navalira in minte.
- Si pe fiul tau l-ai iubit?
- Ce fi…
- Ce fiu? Ma intrebi ce fiu?
Il privea ingrozita. El izbucnise intr-un ras bolnav, ce-i zguduia intregul corp. Cuvintele lui ii rasunau ca un ecou in minte. Deoadata toata camera se intuneca si se lumina apoi brusc… Imagini clare se succedau cu repeziciune in fata ochilor ei… un copil…marea stravezie…el…un baiat…marea rosiatica…tata si fiu…marea cuprinzand trupul fragil al …fiului ei…
- Nu!
Tipatul ei sfasaie semiintunericul. Se oprise din ras si o privea cum , pierduta se sprijinea de perete. Icnea, frangandu-si mainile la piept.
- In noapte aceea…ne-ai pierdut…pe mine si pe fiul tau. Iar acum te-ai pierdut si pe tine insati…
Isi intoarse incet capul spre fereastra. Era linistit. Acolo, undeva departe, dincolo de felinarul din strada, dincolo de stancile semete ale tarmului, in negrul apei involburate, gasise ceea ce cautase atat…
Vuietul marii zdruncina intreaga incapere. O femeie, cu mintea ratacita, gemea ghemuita langa usa. Acel ceva – amintirea – o inghitise, iar marea isi capatase in sfarsit razbunarea…