durerea părții întâi

Ascuns după trunchiul gros al unui copac, de cealaltă parte a străzii, priveste tăcut gradina unei case. E singura ce nu are un gard înalt și impunător, permițând trecătorului să arunce o privire înăuntru. Teiul imens, despre care ea îi vorbise de atâtea ori în primele scrisori, domnește peste o parte a curții, umbrind aproape jumătate din casă. Și da, aceea trebuie să fie camera ei, umbrită pe deplin de coroana bătrânului copac, și parfumată de florile din grădina ce îți îmbată simțurile.

Încearcă să îsi facă un dram de curaj, să intre în curte, să privească florile albe de regina nopții, închise pe timp de zi. Știe de mult timp că ei îi plac foarte mult. Cu siguranță le-a plantat, ca în fiecare an, cu mama sa. Albul lor e culoarea ei preferata… Mereu se îmbrăca în alb.

Picioarele i se înmoaie si întinde mâna spre trunchiul copacului, când ea iese din casă într-o cămasă roșie. Femeia se îndreaptă înspre țâșnitoare și umple două stropitori de metal. Se duce în grădinița cu flori și toarna apă la fiecare tulpină, grijulie, mângâind unele flori. Poposeste în fața unui trandafir alb, singura tufă de trandafiri albi din gradină, apoi se așează pe băncuță. Se uită gânditoare la floare, zâmbind. Pare ca își aducânduce aminte de ceva. Nu-și poate face curaj să intre și să o salute... Nu vrea să o întrerupă din ritualul ei magic pe care aproape ca-l uitase.

Își vine în fire, însă. Ce să îi spună, daca ar cuteza să înainteze până la ea? Ce ar spune ea?

Alege deznadajduit să o privească mai departe, ascuns după copacul acela de dincolo de stradă. E cu mult mai frumoasă decât în ultimile zile. Părul, mai roșu decât petalele unui trandafir imperial, îi e prins în coadă, la spate, atârnând până în dreptul coapselor; o șuviță rebelă îi atârnă în față. Se întreabă dacă și acum, după atâta timp, ochii îi sunt la fel de albaștri și la fel de strălucitori precum razele soarelui. Nu. Nu poate să apară în fața ei, nu are curajul nici măcar să miște.

Întreaga stradă freamătă mai departe, nestingherită de prezența umbrei ascunse după trunchiul bătrân al singurului stejar din zonă. Aceeași liniște profundă, același timp în repaus și mai ales același soare mereu ascuns după câțiva nori... Femeia care odată îi cunoscuse cele mai adânci simțiri, și-a găsit în sfârșit liniștea departe de lumea lor. Un timp continuu tinde să cuprindă întreaga zonă, nestingherit de perturbațiile generate de prezența sa. Iar el, cerșetorul de după trunchiul de stejar continuă sa privească trupul ei mirific, nestemat, așezat pe băncuța de lângă aleea grădinii.

Își face în sfârșit curaj și începe să traverseze strada cu pași nesiguri și înceți. Privește mai departe chipul femeii pe care o iubise atât, pierdut de restul elementelor din jur. Numai el și ea, într-o lume în care niciodată nu se regăsise, într-o lume pe care putuse doar să o viseze, fără posibilitatea de a-și reîncepe, vreodată, existența în ea. Greșise o data. Iar pentru aceasta i se luase totul. Pedeapsa și-o acceptase, apoi, din plin.

Ajunge pe trotuar și, nescăpând din ochi chipul femeii, se îndreaptă către poartă.

Când ajunge în fața porții, ochii lor se întâlnesc. El îngheață; ea întinde mâna spre a se sprijini de spătarul băncii. Picioarele nu o mai susțin. „Nu! Dorian, nu a greșit nimeni... Chiar nu mai inseamna nimic "Te iubesc"?” Își aduse aminte de ultimele lor cuvinte înainte ca el să plece. Cât de prost fusese atunci și cât de mult pierduse după aceea. Pierduse până și dorința de a trăi.

Scoate de sub pelerina de cerșetor un crin imens, alb; lăsându-l să cadă în interiorul grădinii, iar apoi, cu pașii de plumb se întoarce și își continuă drumul în grabă. Se pierde la coltul străzii.

De-ar fi strigat după el măcar… Măcar un cuvânt.

„Așa e!.. Nu e nici un vinovat. Dar nu te mai pot privi în ochi… Vreau să se termine totul, iar asta inseamna ca unul din noi va trebui sa plece. Plec eu!” Iar când plecase, un crin alb, mare domnea pe măsuța de la intrare.

*

A deschis ochii brusc, întorcând capul către cealaltă jumătate a patului. Era acolo, lângă el. Încă un vis. Deveneau din ce în ce mai dese. Dar a realizat că momentul se apropia.

Se ridică cu pași ușori, să nu o trezească, se târăște până în bucătărie, unde își desface o cutie cu lapte. Își toarnă intr-un pahar și se așează pe întuneric la masă.

„Dorian?”

*
**

gri dorian

Paharul aproape că îi scapă din mâna ce îi tremură îngrozitor. Ce s-a întâmplat cu el? Întoarce privirea spre ușă, distingând trupul ei prin beznă. Se ridică și pornește prin cameră, pășind aproape fără zgomot până lângă ea. O strânge în brațe, apoi o ridică și merg înapoi în dormitor. Raluca se agață de gâtul său, ascunzându-și ochii în umărul lui.

„Ai visat din nou, nu-i așa?”

Dă din cap că nu contează și merge mai departe. O lasă pe pat și o trage în brațe. Raluca își abandonează spatele rezemându-se de el, pieptul ei fiind cuprins de mâinile lui, încrucișate cu palmele in formă de cupa. Se apleacă asupra ei, simțindu-i tremurul și îi sărută gâtul.

O strânge la piept inspirând adânc parfumul părului ei, ce a căpătat o nuanță extrem de închisă, tinzând spre negru. „Probabil din cauza întunericului”, își spune. Închide ochii și inspiră din nou parfumul amețitor. Când îi deschide, părul are aceeași culoare roșiatică. Nu, nu era întunericul, probabil că i se păruse...

O sărută ușor pe gât, desfăcând pe rând, încet, nasturii cămășii de noapte. O indeparteaza, dezvelindu-i umerii, și coborându-și săruturile pe ei. O mușcă cu grijă, făcându-i trupul să se încordeze în brațele sale. O întoarce către el pentru a-i săruta buzele, însă, preț de o clipă, rămâne încurcat în întunecimea culorii ochilor ei. Nu! Nu poate fi întunericul, e cu totul altceva... E într-adevăr Raluca în fața sa? Când o sărută, închid amândoi ochii pentru ca apoi, când îi deschid, să fie lovit din nou de claritatea cerească a ochilor femeii. Cu următorul sărut se lăsă întinși pe pat într-o îmbrățișare caldă, emanând dorință.

Se lasă asupra ei, sărutându-i gâtul, apoi coborând cu sărutările pe piept și pe pântec. Mâinile îi caută mâinile ei… Îi cuprinde mâna dreaptă și, dorind să o sărute, o ridică până în dreptul ochilor; însă în clipa următoare se oprește. Unghiile mâinii continuă să oscileze în mărime, într-o clipă scad, într-alta cresc la loc. Nu înțelege nimic.

Are intentția de a întoarce privirea către femeia ce stătea întinsă pe pat, nedumerită și ea de reacția lui, însă e îndeajuns să îi audă vocea… O voce diferită de a Ralucăi îl întreabă pe un ton mirat: „Dorian, dragule! Ce e cu tine!” Se trezește sărind ca ars din pat… Pentru o clipă zărește, în urma sa, umbra unei alte femei, brunete. Se întoarce si o privește atent: are ochi negri și unghiile scurte. Îi pare că o cunoaște foarte bine, dar nu știe de unde. De când… Femeia îl privește zâmbind, uimită și confuză, neînțelegând reacția lui.

„Iubitule, ce e?”

Vocea Ralucăi îl trezește din nou… Închide ochii, simțind cum începe să se clatine. Nu cade. E încă în picioare. Când îi deschide, o recuoaște în mijlocul patului pe Raluca. Femeia îl privește îngrijorată. Încearcă să își aducă aminte ce căuta acolo, în mijlocul camerei. Nu reușeste! Face un pas către pat, însă amețeala îi revine. Și-a amintit acum. Privirea începe să i se încețoșeze, iar frica îl cuprinde brusc. Știe ce urmează. Trebuie să ajungă la pat cât mai repede, întinde mână către Raluca și înaintează cât poate de alert, dar parcă are bolovani în loc de picioare. Nu știe dacă a ajuns. Nu mai poate simți nimic. Privirea i se întunecă de tot într-o clipă, iar ultimul lucru pe care îl simte înainte ca amețeala să se transforme în inconștiență e o cădere către nicăieri…

„Dorian?”

*
**

rosu aprins

Își ridică ochii încețoșați de somn de pe masă, privind înspre ușa printre razele soarelui de dimineață. Pentru o clipa are impresia ca zărește pe cineva, pentru ca apoi, să realizeze ca sunt doar umbre. Ochii i se umezesc, trezindu-se din vis. Îl lovise din plin, nepregătit fiind pentru un astfel de vis… Nu își putea imagina că ar fi putut avea o asemenea viziune după atâta timp departe de ea. Privește în jur. Totul e neatins. E așa cum l-a lăsat când a plecat din casa aceea, absolut tot! Obsedanta imagine a amintirilor din locul acela îl cutremură. Se întreabă de ce s-a întors. Ce a insemnat visul?

Revine cu gândul la acea casă în care ei doi au locuit. Aproape ca a uitat căldura camerelor. A uitat si căldura cu care îl întâmpina ea atunci când era acasă așteptandu-l cu brațele deschise și sărutari de ciocolată. A uitat până îmbrățișările ei nebunești, din care nu își putea dori să se elibereze - ba ar fi fost fericit să rămână ferecat în lacătul brațelor ei pentru totdeauna.

Apoi perioadele în care erau plecați amândoi cu săptămânile. Perioade în care, singur, îi ducea nebunește dorul și o aștepta până târziu în noapte, conștient că nu va veni. Adormea prin bucătărie, cu capul pe masa, sau îmbrăcat, întins în pat și urmărind programele TV. Pe ea o găsea mereu, adormită pe un colț al patului sau pe șezlongul din sufragerie, cu cine știe ce carte în mână. O trezea din somn cu un sărut ușor și dulce pe gât sau pe buze. O îmbrățișare urma sărutului și până a doua zi dimineață nu puteau fi dezlipiți unul de delălalt.

Se asemănau ca două picături de apă… Erau la fel, dar diferiți. Atunci începuseră visele pe care nu avea să le înțeleagă decît mult mai târziu. A visat de sute de ori același lucru, neștiind ce avea să se întâmple. Niciodată nimic mai mult decât primul vis. Ba chiar mai vagi, mai pline de întrebări decât cele din urmă, il trezeau în miez de noapte și fiindu-i imposibil să mai adoarmă.

*

Nu mai poate sta locului. Nu mai poate suporta ordinea camerei. Liniștea devine prea apăsătoare, simte cum tot ce e în jurul său începe să se concentreze într-o imensă încercare de a râde de el. Paharul, gol de peste noapte, zboară într-o clipă, lovindu-se de perete și se transforma în zeci de cioburi ce cad cu zgomot pe podea.

Iese din bucătărie, trezindu-se în holul imens al casei. „Vrei sa fii soția mea?” Tocmai s-a întors dintr-o călătorie de mai bine de o lună, e hotărât să o ceară în căsătorie. Odată intrat pe ușă, Raluca i se aruncă de gât, radiind de bucurie și sărutându-l la fel pasional ca întotdeauna. Vrea, apoi, să îl atragă spre dormitorul din mansardă, însă, el nemaiavând răbdare, el o oprește acolo în hol, îngenunchind în fața ei, și privind în pământ. „Am să îți spun ceva, Raluca.” „Ce e, dragul meu?” „Te iubesc! Așa… pur și simplu, fără nimic altceva,, doar cu…” Scoate din buzunarul trenciului o cutiuță neagră, de catifea, dezvăluind un inel de argint. „... cu dorința de a te avea alături mereu! Te iubesc... Vrei sa fii soția mea?”

Raluca rămăne inmarmurita în mijlocul holului! Se uită la el cu ochii plini de lacrimi, neschițând nici un alt gest. Așteptă mult până să continue. O privește fix, încercând să citească dincolo de ei. El, actorul desăvârșit, se lovește pentru prima data de privirea ei, de acea privire pe care o putuse citi mereu. „Am înțeles… Nu trebuia să întreb nu-i așa? Îmi pare rău!” Închide cutiuța și o bagă înapoi în buzunar, iar apoi se ridică în picioare, privind în pământ. Raluca ii sare în brațe, izbucnind în plâns... „Da! Da, Dor! Cum să nu! Cum să refuz să îți fiu soție? Te iubesc!”

Nopți de iubire pătimașă, iar apoi nopți de coșmaruri în care o vedea mereu plecată de lângă el, singură, departe și nu înțelegea ce se întâmplase. Nu existase zi in care sa nu se blesteme pentru alegerea sa de mai târziu! De fiecare data când venea din călătoriile sale îi aducea câte un cadou, însă de fiecare dată trebuia să conțină un pic de roșu, dacă nu putea fi roșu complet. Știa că ei îi place albul, însă nu îi putea rezista niciodată îmbrăcată în roșu. Și visul acela…

Trecuse un an de când s-au casatorit.. Se întorcea dintr-o călătorie de afaceri, din afara țării de data aceasta. Descuiase ușa singur, crezând că îi va face o surpriză, pentru că reușise să se întoarcă mai devreme cu două zile, însă imediat ce ușa fusese deschisă rămăsese uimit. Tot holul apartametului era luminat de un șir de lumânări ce urcau până sus în mansardă. O descoperise în genunchi, așezată pe pat, privind-ul cu drag, și citind în ochii ei o bucurie nemaivăzută până atunci. Când se apropiase de ea, înțelesese într-o clipă. În brațe avea un mic tricou pentru copii, iar în jurul ei stăteau pe pat nu mai mult de trei perechi de botoșei. În clipa următoare erau unul în brațele celuilalt, având ochii înlăcrimați. Visul său de a avea un copil se întindea de-a lungul a ani de zile, fascinat și obsedat de dorința ce se înfiripa în natura sa omenească... în dorința sa de a crea. Copil însemna, pentru el, adevărata uniune a cuplului, motivul propriilor lor existente, bogăția supremă.

Dar totul avea sa fie doar o alta iluzie. Ca multe alte lucruri din viata sa, si acesta avea sa fie o altă iluzie. Trecuseră deja câteva luni, sarcina Ralucăi începuse să se facă vizibilă, iar el, soțul, viitorul tată, era în culmea fericirii. Era o zi de Mai. Ziua în care avea să uite de sine, în care toate visele aveau să se naruiască fără nici un ajutor din partea Divinității. „Buna ziua, domnul Matei Dorian? Ne cerem scuze, de la Spitalul Universitar vă deranjăm [...]”

*

Un pumn se oprește în peretele ce desparte bucătăria de holul în care ea îl întâmpinase de atâtea ori, iar lacrimile se opresc la ivirea durerii. De ce? De ce ei? De ce copilul lor? A făcut atunci lucrul pe care îl făcuse toată viata, în clipele în care eșuase! A fugit! „Nu! Nu. Dorian, a greșit nimeni... Chiar nu mai inseamna nimic acest "Te iubesc"?” Ba da! Era numai vina lui. Era vina lui pentru că nu i-a fost alături, pentru că era mereu plecat. Imediat după accidentul stupid ce cauzase pierderea sarcinii s-a instrăinat cu totul până și de sine. Nu a făcut nimic atlceva, decât să se îngroape și mai mult în muncă, lăsând ce îi rămăsese mai scump pe lume și anume dragostea pentru ea, să dispară încetul cu încetul. „Așa e!.. Nu e nici un vinovat. Dar nu te mai pot privi în ochi… Vreau să se termine totul, iar asta inseamna ca unul din noi va trebui sa plece. Plec eu!” Prima floare pe care i-o dăruise fusese un crin. Ultima floare.

*

Iar apoi Lorena. Femeia aceea în care își găsise singurul mod de a-și face amarul să devină și mai greu. Oare i-ar mai fi păsat în vremea aceea? Simtise de mult, în vise, existența ei. Schimbările acelea din coșmarurile sale. Ceva avea să se întâmple, dar niciodată nu crezuse ca avea să fie atât de departe de adevărul pe care îl vedea el. Atât de dureros...

Pe rand toate visele au avut dramul lor de adevar. Toate, intr-un fel sau altul, le-a regăsit in intâmplările de după. Unul după altul cu excepția unuia. Singurul pe care nu l-a vazut niciodată până la capăt și cel cu care a început totul. Gândurile îi joacă feste. De ce după atâta timp, singur fiind în casa care fusese sanctuarul iubirii lor, visul acela a revenit?

Se hotărăște să îl ducă la bun sfârșit. Nu îl mai interesează finalul, dar curiozitatea ce îl ardea interiorul era imensă. Se duce, își ia pelerina, iar apoi urcâ în mansardă, deschide oglinda și iese.

*

Încearcă să fugă, însă pașii nu îl pot duce; picioarele îi sunt de plumb. După colțul străzii căde în genunchi, disperat și cu ochii în lacrimi. E speriat! Durerea l-a copleșit încă o dată, iar motivul e dragostea pentru ființa aceea, pe care a zărit-o acolo, în curtea cu regina noptii si trandafiri. Nu a fost niciodată la casa ei părintească, dar își aduce aminte perfect descrierile făcute de ea în primele lor scrisori. Ar fi dat orice să poată avea curajul să intre pe poartă, să spună „buna ziua”, să o sărute și să o țină în brațe, să vorbească cu părinții ei, să o facă să râdă, să revadă în ochii ei sclipirile de bucurie pe care le văzuse de atâtea ori. Acest lucru ar fi putut sa il faca odată, de mult. Era prea târziu. Nu mai exista nimic să mai aducă înapoi dragostea ce renăscuse în sufletul său într-o clipă, clipa în care ochii lor s-au întâlnit în trecere preț de o clipă...

„Dorian?”