(urmare)


Inhata sufletul potrivit pentru tine! (V)

O singura impuscatura. Lectia lui Aaron




Dacă nu am fi fost cu toții, într-o măsură mai mare sau mai mică, doar niște exilați vagabondând prin istorie, desigur că nu am fi căzut de acord asupra esențialului: afacerea afacerilor, de când e lumea, rămâne înscenarea. Pe de altă parte, noi chiar eram păpușari profesioniști. Adică oameni care trag sforile și o fac din plăcere.
Veșnica problemă, însă, rămânea scena. După care urma scenariul. Apoi regia. Și nu în ultimul rând magia.
Noi, de bine de rău, aveam păpușile. Pungile. Containerele. Cutiile. Craniile lucioase. Cuștile toracice. Cochiliile.
- Dar sufletele? De unde să mai luăm atâtea suflete ? De unde să mai scoatem elixirul, fluidul etern al însuflețirii, după care tânjește fiecare păpușă? , punctă cu solemnitate Bruno, în prima zi mai primăvăratică din acel an.



Întotdeauna serios și visător, Bruno ne privea și de această dată fără să ne vadă. Iar în ochii săi se reflecta, adânc, un ocean de smarald. Peluza de lângă Muzeul Ludwig, proaspăt stropită cu apă, lucea de parcă fiecare fir de iarbă ar fi fost vopsit de un maniac al verdelui exploziv.
- Cum de unde?, sări iritat Aaron. Privește pe acoperișurile caselor. Uită-te la fiecare petală de floare. Scormonește prin crengile carpenilor și fagilor din Parcul Central. E plin de suflare. Coconi noi nouți, plini cu vise și himere, dospesc în așteptare. Nu trebuie decât să întindem mâna și să scotocim. Eu cred ca fiecare suflet nou identificat se află în căutarea unei păpuși. E o chestie de detectiv amator aici.
Am dat cu toții din cap. Da, așa e. În tot orașul, oriunde te-ai întoarce, dai peste tot felul de suflete. Te ciocnești de ele unde nici nu te aștepți. În cutiile vechi de bomboane din epoca interbelică, legate cu funde roz de mătase. În pâlniile patefoanelor. În țevile de eșapament ale mașinilor din pavilionul expozițional. Ascunse în poduri. Sub ramele tablourilor. În cuiburi vechi de lilieci. Sub mansarde. Până și în lulelele păstrate de la bunici sau sub foliile de plastic din clasoarele de timbre. Peste tot, suflete. În pudrierele femeilor. În rucsacurile colorate. Până și pe treptele muzeului, rostogolindu-se la soare ca niște foci sătule.
- Atunci, bâzâiala asta aiuritoare ca un viespar este mult-temuta inflație de suflete?, întrebă candid Bruno, răsucind pe mână rochia unei păpuși-prințesă. Trei straturi de jupoane, dantelă și voal îmbrăcau picioarele ei lungi și delicate.
Păpușa își înclina capul de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. Ritmic. Zburdând zglobie de colo –colo, chicotind, după toanele lui Bruno care o mânuia pasional. La un moment dat, păpușa începu să se unduiască senzual și provocator. Fetița se juca de-a femeiușca, fremătând. Dar imediat după aceea se auzi un urlet. Urmat de un bubuit.
Păpușa se opri brusc din dans. O gaură mare se căsca acum în abdomenul ei, printre faldurile sfâșiate ale rochiței. Fulgi și bucățele de câlți și de plută pluteau de jur împrejur. Fire de sfoară și cabluri mici din plastic ieșeau acum la iveală din anatomia păpușii. Un miros persistent de sânge. Zgmotul aripilor unui fluture uriaș. De fapt, pleoapele păpușii, măturând sacadat pupilele mari, zemoase. O privire inocentă de robot. Farul care amenință. Două surse de anxietate.




Împușcătura plescăi cu un ecou care se sparse în mii de puzzleuri de zidurile Muzeului Ludwig, dar și de pereții catedralei. Timp de câteva secunde am avut senzația că se trăsese din toate părțile. Eram destul de speriați. Sau mai degrabă panicați. O împușcătură ne mai lipsea. În câteva minute, poliția și serviciul de pază al muzeului și al catedralei aveau să fie aici.
Bruno duse la ochi, cu un gest lent, păpușa împușcată și îl privi pe Aaron prin gaura mare din burta acesteia, ca printr-un ochean:
- Dacă nu te-aș fi cunoscut pe tine, Aaron, aș fi ajuns un antisemit convins. Aș fi rămas la gruparea aia nazi până în ziua de azi, și aș fi montat încă multe spectacole cu păpuși care trag sforile împotriva evreilor, a negrilor, a esticilor, a africanilor, a musulmanilor, a americanilor etc., a tot ce poate trezi ură cu metodă și cu tradiție, spuse Bruno.
Se prefăcea a fi inflexibil și relaxat, ca de obicei, dar am observat cu toții cum îi tremura mâna. Făcuse iar referire la gruparea aia nazi. De parcă nu ar fi trecut mai bine de 20 de ani de când fusese externat prima oară. De câte ori venea vorba despre antisemitismul lui Bruno, convertit între timp la întortocheata sforăraie umanitară mondializatoare , chiar dacă sinceră, Aaron își declara neutralitatea:
- Nu mă interesează evreii buni și frumoși. Nici bulgarii sau ungurii grași și rozalii, nici românii deștepți și buimaci. Nici cehii spălăciți și visători sau polonezii afabili. Pe mine mă interesează numai evreii răi și urâți, ca mine, recită Aaron, incitat de jocul iscat după împușcătură. Apoi, păpușa lui țâșni victorioasă din buzunarul adânc al hanoracului negru. Era o meșteșugită păpușă cu chipul din porțelan, foarte originală, o raritate pentru zilele noastre. O față precum o mască venețiană sau japoneză ilumina cumva restul trupului, croit să se muleze pe mâna lui Aaron, ca un veșmânt însuflețit. Aaron avea cele mai lungi mâini pe care le-am văzut la un păpușar. Sau, ca să fiu sinceră, avea cea mai lungă mână dreaptă din lume, pentru că stânga o ținea mereu în buzunar, imobilizată de un fel de eșarfă de culoarea muștarului. Deși mâna stângă, paralizată, nu îl ajuta pentru menținerea echilibrului, Aaron reușea mereu să dea reprezentațiile cele mai acrobatice și expresive. Aveam impresia că inima păpușii lui bate din ce în ce mai tare, înlocuind liniștea din spațiul Muzeului Ludwig cu o muzică astrală, pulsatilă.
Așadar, astăzi se juca un joc dur. Se petrecea, sub ochii noștri de experți, un happening mai original. Păpușile incitând la brainstorming păpușarii. Iar spectacolul era abia la început.
Și, la urma urmelor, de ce ar mai fi trebuit să vină poliția, ca să ne strice noul joc, dacă nu fusese împușcată decât o simplă păpușă?



La Muzeul Ludwig, alarma se declanșă cu întârziere. Și nu se mai oprea. Dar pe noi nu ne mai mira nimic. Alarma lor se declanșa chiar și dacă o bufniță se așeza din greșeală pe senzorii camerelor de luat de vederi. Însă noi aveam toată înțelegerea. Măcar de dragul marii colecții de expresioniști a avocatului Josef Haubrich, și tot merita să ai un sistem de pază atât de diabolic. Clădirea muzeului, semnată de arhitecții Peter Busmann și Godfried Haberer și deschisă în 1986, se plasa exact în centrul poligonului trasat între Dom, cursul Rhinului și Gara Centrală. De altfel, chiar în ziua inaugurării muzeului cel nou, adică exact acum 20 de ani, și în semn de fidelitate față de exodurile și exilurile tuturor păpușarilor din lume, ne-am hotărât și noi să alegem acest loc ca centru de adunare: Păpușarii Anonimi iubesc arta plastică și arta manipulării. Nimic nu se compară cu arta noastră de a întemeia o tradiție a descălecatului păpușii, apoi o legitimare a poveștilor, iar la urmă o istorie mai întâi nescrisă iar mai apoi universală a înscenării și a fascinației.



Alarma se auzea acum atât dinspre catedrală, cât și dinspre Gara Centrală, nu numai dinspre muzeu. Bruno și Aaron își continuau însă joaca. Poate că un nou spectacol de succes avea să se nască din această improvizație. La urma urmelor, așa creeam noi. Cu o uimitoare poftă de adaptare la real, ne simțeam cu toții prinși în vâltoarea unor evenimente extrem de interesante. Poate că aveam să devenim, mâine, eroii de pe prima pagină a jurnalelor Cologniei. Poate că aveam să fim recunoscuți. Adulați. Huliți. Reinventați. Așa cum se întâmplă cu toți eroii evenimentelor ieșite din comun care apar pe prima pagină.
Aaron se cocoțase acum pe fundamentul unei statui decorative din mijlocul scuarului vegetal, iar păpușa lui flutura ca un steag în vântul ce se înăsprise pe neașteptate:
- Nu păpușile poluează din ce în ce mai tare orașele lumii, ci cetățenii-marionete!, strigă Aaron. Dar mai degrabă el cântă această frază extrem de muzicală, care urma alteia, la fel de memorabile și antrenante, dezvoltând un dialog exact ca în duetul pisicilor de Rossini.
La nici cinci metri de scena improvizată, lipiți de pământ și aproape târându-se, Bruno și păpușa lui împușcată îl „urmăreau” pe Aaron, într-un război imaginar:
- Vei plăti scump dinamitarea orașului și a credințelor noastre, a ideilor noastre fixe și a bunul nostru plac, Aaron. Te condamn să îi fascinezi pe vecie pe toți cetățenii localismului creator, pe toți vecinii Europei și pe toți colegii mei de cameră de la Pavilionul 2, conchise marțial Bruno.
În mâna lui, păpușa, rănită de moarte, se înclină, salutând cu onoare publicul, mai privi o dată cerul albastru, și apoi căzu pe spate, dându-și obștescul sfârșit.
La urma urmei, murise o păpușă, chiar dacă împușcarea unei păpuși nu este totuna cu împușcarea unei persoane. Și, desigur, o păpușă este, totuși, cineva, în lumea noastră. A fi victimă este un subiect la ordinea zilei.
O lacrimă o luă la vale pe obrazul meu. Alături de mine, și Carl Gustav, și Emilian, și ceilalți, lăcrimară discret.
Nu era bine să fii văzut sub imperiul emoțiilor. Cu toate acestea, noi ne-am permis luxul de a fi naturali. Oricum eram niște proscriși. Și încă proscriși globalizați, adică din cea mai recentă generație.
Iar polițiștii, făcându-și datoria față de contribuabili, apărură la fața locului și se puseră pe scotocit. Ca și noi, putusem eu să observ, polițiștii căutau zeloși tot un fel de suflete.




*** : Blog Angela Furtuna

(va urma)