agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-02 | |
Lucia Dărămuș
Publicat în Dacia Literară Avatarurile lui Ion Vianu - Dialog între Lucia Dărămuș și Ion Vianu- Ion Vianu este scriitor, eseist și psihiatru. A studiat timp de doi ani Filologia Clasică, apoi, începînd cu 1954, a urmat cursurile Facultății de Medicină din București. Este fiul lui Tudor Vianu. În 1977 Ion Vianu alege calea exilului. Publică în țară și în străinătate tratate de specialitate, eseuri literare sau politice, proză. Introducere în psihiatrie; Stil și persoană reprezintă doar două lucrări din opera lui Ion Vianu, scrise în anii tinereții. În prezent, după o perioadă în care a locuit în Elveția, se află în București. Lucia Dărămuș: Domnule Ion Vianu, în primul rînd vă mulțumesc pentru acest dialog. Aș începe cu frumoasa perioadă a tinereții dumneavoastră, cînd v-ați îndreptat spre studiile clasice. Ați purces în lumea de om matur prin a vă înfrupta din marea cultură clasică (latină-greacă veche). Ce va determinat să pătrundeți de bunăvoie într-o ruptură culturală, să opriți studierea acestor două limbi și să vă reorientați, să priviți spre medicină? E adevărat spre latura ei pur umană, spre psihiatrie. Ion Vianu: Aș vrea să vorbim în primul rînd despre clasicism. Ce m-a orientat pe mine spre clasicism. Trebuie să semnalez prezența extraordinară a tatălui meu. A fost influența tatălui meu, Tudor Vianu. Tata, deși nu era clasicist, considera că nu poți vorbi despre cultură, nu te poți așeza în interiorul acesteia în afara culturii greco-latine. Fără cultura greco-latină, fără să fi trecut măcar prin preajma acesteia, nu vorbești de cultură, ci de pseudocultură, de putere, manipulare. Tatăl meu, așa cum am mai spus, era de părere că nu există cultură fără cultura greco-latină. Iar eu am fost crescut în acest spirit. Cum eu făcusem puțină latină în școală, pentru că, între timp, se suprimase studiul acesteia, m-am gîndit să completez printr-o formație universitară. Așa am intrat la Filologie Clasică, unde am studiat, e adevărat, doar doi ani, ceea ce nu este chiar puțin, dar, dumneavoastră trebuie să știți, nici prea mult – în loc de cinci. Era o perioadă foarte grea, politic vorbind. Acest lucru se întîmpla între ’52 și ’54, cei care vă citesc, sînt aproape sigur de formația lor intelectuală, știu datele istorice din acești ani. Atunci am avut un vis de atemporalitate. Doream să mă refugiez în ceva care nu are nimic cu prezentul acid și distructiv și care să-mi satisfacă valorile intelectuale și morale. Acest ceva nu putea fi decît cultura clasică. Într-o zi, îmi amintesc de parcă s-ar fi petrecut ieri, tata a venit la mine foarte impresionat să-mi spună că vorbise cu poetul A.Toma, care era un poet comunist cu mare influență în partid și care l-a întrebat pe tata: - Ce face băiatul dumneavoastră, ce studiază? Tata, desigur, era mîndru de mine și i-a răspuns pe măsură: -Studiază filologia clasică. Să știți că cei din jur cunosc prea bine ce înseamnă acest lucru, dar se fac că n-ar ști. A.Toma știa și el, replica lui era în ton cu ceea ce eu gîndisem cînd am ales acest drum. – Aha, zice Toma, face filologie clasică fiindcă vrea să fugă de realitatea noastră socialistă, să aibă acces la sămînță, să vadă cum crește! Avea dreptate. Contează și cel care pune sămînța și cel care o udă. Aceștia au acces doar la forma exterioară, care oricum e vizibilă pentru toți. Fericit și nefericit, deopotrivă, este cel care se află în interiorul seminței, o vede din interior spre exterior, poate observa și înțelege creșterea. Aceștia înțeleg foarte multe, dar sînt puțini. Clasiciștii sînt o astfel de specie. Ca să studiezi greaca veche și latina, limba, filosofia ei, istoria, artele, literatura, religia, medicina timpului, să le vezi mai apoi evoluînd, să observi progresul în fiecare domeniu, pentru că peste toate acestea se apleacă studentul la filologie clasică, îți trebuie răbdare, multă răbdare. Cinci ani în care să taci și să asimilezi. Nu mai poți vorbi, chiar dacă vrei, pentru că în fața filologiei clasice, cînd vezi cîmpul cu inteligență, profunzime, cum se desface întreg universul în fire, în mii de fire pe care trebuie să le parcurgi, te apucă o foame enormă …sau …Cei din jur, să nu credeți că nu cunosc implicațiile studierii culturii clasice. Simulează neînțelegerea și încearcă să-l culpabilizeze pe cel care studiază așa ceva. Ceea ce s-a petrecut și cu A.Toma, numai că eu n-am făcut din asta o vină. S-ar putea la început nici să nu-ți dai seama cu ce ai de-a face. Dar pe măsura timpului scurs, ceilalți vor înțelege că au în preajmă o avalanșă culturală, pe care orice ar face nu o pot opri, e de nestăvilit. Clasicistul care pornește pe drumul culturii e ca un uragan. E o metafără. După tăcerea autoimpusă în fața cîmpului nesfîrșit de înțelepciune, filosofie, știință și artă, vine timpul cînd vorbește. Și are ce spune! L.D.: Am înțeles, știu exact despre ce vorbiți… I.V.: Am ales studiile clasice și pentru că voiam să fac ceva greu, extrem de greu. Mi se părea ceva foarte ușor să studiez limba română, engleza sau franceza. Nu vorbesc aici de deschiderile unei limbi, să nu fiu înțeles greșit de cei care studiază o limbă sau alta. Cu orice limbă studiată, asimilezi întreaga cultură a acelei limbi, dar eu doream ceva greu. Ei, și greaca s-a dovedit a fi extrem de grea. Am studiat-o doar doi ani. Nu e puțin, dar nici mult nu e. L.D.: Revin la ceea ce începusem să vă spun. Știu despre ce vorbiți. Sînt clasicistă și rămîn așa pînă voi închide ochii, chiar dacă sună patetic, chiar dacă cei din jur îmi spun în față că sînt ruptă de realitate pentru că nu fac bani, chiar dacă sufăr de-a dreptul fizic atunci cînd parveniții intelectuali, fabricați prin susținere în trupă, mi se așează în cale. Trec, ținînd la dreapta latina și la stînga greaca. Nu cer nimic pentru acum, dar pretind totul pentru mîine. I.V.: Așa și trebuie să faceți. Eu am studiat doar doi ani greaca, pentru că doream ceva greu și care să-mi pună mintea la treabă. Acum de ce nu m-am dus pînă la capăt? Din mai multe motive. În primul rînd am descoperit că nu era lumea închisă pe care o speram. L.D.: În ce sens lume închisă? I.V.: Să nu uităm de perioadă. Erau materii extraordinare, dar prin anii 50 și următorii, facultățile umaniste au fost ideologizate sau unele secții au fost desființate de-a dreptul. Voiam să fug de ideologie și am dat tot peste ea. Cînd un întreg aparat politic de conducere intenționează să manipuleze un popor, atunci distruge tot ce ține de formarea umanistă. Voisem să fug de ideologie, dar nu fugisem pe o distanță prea îndepărtată. L.D.: Textele în limba greacă nu au venit în suplinirea a ceea ce ați găsit la filologie și nu doreați, de fapt? Limba greacă nu era destul de ermetică, cuvintele nu erau provocatoare pentru mintea dumneavoastră, încît să vă acapareze în lumea lor și să vă smulgă de brutalitatea realului, în ultimă instanță să vă protejeze? I.V.: Ba da, textele în limba greacă erau foarte dificile. Þin minte că petreceam seri întregi traducînd 5 versuri din Sophocle sau Pindar. Vă dați seama, 5 versuri! Firea mea foarte nerăbdătoare, eu așa am fost toată viața, a fost pusă la grea încercare. Să stai pe scaun atîtea ore fără să te miști, să scoți cuvintele din dicționare, să le gîndești, să le desfaci, să identifici rădăcinile, apoi să te uiți la final să vezi ce forme au, ce conjugări verbale, ce timpuri, ce moduri, să refaci topica și să cauți înlănțuirea părților de vorbire, să desfaci fraza, să cauți propozițiile secundare să vezi cum se leagă între ele, să alegi sensul cel mai potrivit, pentru că, știți, lexicul grec este extrem de stufos, bogat, specializat, ca în cele din urmă să traduci, după ore de muncă intelectuală asiduă…V-am spus, firea mea nerăbdătoare a fost pusă la grea încercare, dar am simțit în acești ani de filologie clasică, cum se accentuează în mine un filon al gîndirii profunde, al problematizării existenței. Doream să mă înfrupt din această oază de cultură, dar să mă și manifest în același timp în mod practic. Voiam ceva aplicat. Știți, am citit Wilhelm Meister. Atunci mi-am zis că și eu simt ce simte el. O chemare către ceva aplicat, o chemare spre viață. Dintr-o dată dicționarele mi-au părut atît de grele că nu le mai puteam purta, spiritual vorbind, erau îndepărtate de firea mea. Totuși m-am gîndit, înainte de a mă desprinde de filologia clasică, să aleg ceva foarte apropiat de această lume. M-am îndreptat spre medicină, spre psihiatrie. Aveam acea chemare spre viață. Să știți că cele două – clasicele și medicina – sînt extrem de apropiate. L.D.: Da?! Interesant!. Medicii din România, datorită Sistemului Medical Sovietic în conformitate cu care au fost instruiți și după modelul căruia încă îi mai educă pe cei ce vin în urma lor, sînt de altă părere. Au întîietate absolută în orice, veleități pentru orice domeniu, practică o medicină a dezumanizării, nu au chemare pentru viață, iar comunicarea cu pacientul (!!!), care nu mai este om din momentul în care se află în fața halatului alb, este sub demnitatea lor. I.V.: Îmi pare rău pentru viziunea aceasta. Îmi dau seama că vorbiți din experiență. L.D.: Din experiență metaforică. I.V.: Oricum nu sînteți o persoană obișnuită și medicii trebuie să țină cont de ceea ce au în prezența lor. Revenind la dicționarele care începuseră să mi se pară greu de dus, îndepărtate, dezvoltasem și tot felul de suferințe, de boli psihosomatice. Cînd ridicam dicționarele mă durea burta, mă dureau mușchii abdomenului. L.D.: Să nu creadă cumva cititorii că filologia clasică ar fi o carieră de piatră. Și eu simțeam tot felul de dureri la articulațiile mîinilor de la greutatea lor… I.V.: Da, da. Este o carieră de piatră pentru intelect. Þi-l pune serios la treabă. Vorbind cinstit, la 20 și un pic de ani ai mei, pe care-i aveam, dicționarele n-ar fi trebuit să mi se pară atît de grele… L.D.: Nu, desigur. E vorba aici de o altă greutate. De greutatea cuvintelor. Cînd cauți un cuvînt trebuie să fii sigur că vei da peste altele, din aceeași familie, peste trimiterile care se fac, te întorci în timp la etimonul indo-european, te plimbi prin operele celor care l-au întrebuințat cu sensuri particulare, faci cunoștință cu transformările fonetice, lingvistice, prin care au trecut. E un univers vast, umblă prin multe medii literare, istorice, geografice, chiar prin cel medical, dacă ni se aduce sub privire un nume precum Galenus, apoi arhitectural, artistic, etc. E o lume copleșitoare. În aceste condiții dicționarele sînt enorme. Te simți ca Atlas care poartă pe umeri bolta cerească. Mereu mă întreb de ce Atlas nu a încercat să forțeze filosofia, să se sinucidă, sinucidere ca act autentic de filosofie. Desigur, ideea sinuciderii filosofice apare pentru prima dată la Camus în Le mythe de Sisyphe, nu-mi aparține. Totuși cochetez cu ea. I.V.: Cam în aceeași perioadă, același tip de problematizare apare la Emil Ivănescu. În tinerețe aveam un cerc de prieteni, intelectuali de marcă - Matei Călinescu, Mihai Nasta – cu care discutam despre așa ceva. Citeam foarte mult. Casa copilăriei mele era făcută din cărți, toți pereții erau capitonați cu cărți. L.D.: Ce citeați? I.V.: Vorbind de cărțile copilăriei pînă spre adolescență – Moby Dick, Cărțile Junglei, Oscar Wilde, Nopțile de Sînziene, Shakespeare, Dostoievski, multe altele. Cred că prin ’52 am citit L’homme révolté… L.D.: Omul revoltat a lui Camus, o carte a spiritului liber, o carte despre sistemele nihiliste totalitare, o carte despre cum te poți situa Deasupra, deasupra vieții și morții. I.V.: La astfel de discuții visam eu să găsesc la filologie, însă aerul avea un miros puternic de marxism-leninism. Cînd m-am orientat spre medicină, speram să desfac secretele vieții, să fie un mediu rupt de ideologie. Dimpotrivă. Nu a fost așa. Eram tineri, tineri citiți, pornisem cu filologia la drum, ne construisem toți prietenii mei, majoritatea oameni de litere, o lume pe idei liberale, profunde, hrănite din cărți, discuții. Ori lumea în care trăiam, de care ne izbeam zi de zi, nu era astfel cum o gîndisem noi. Cînd am spus că în anii de filologie clasică dicționarele mi se păreau grele, nu erau grele la propriu, ci aveam eu o mică nebunie. Orientarea spre medicină însemna altă căutare, un drum, o lume asemănătoare din perspectivă intelectuală cu filologia clasică, un univers închis. Astfel am ales psihiatria. Speram ca ideologia să nu-și fi făcut casă acolo. N-a fost așa. L.D.: Tragedia antică nu constituie spațiul complex, cu totul închis, dar care are o perspectivă extraordinară spre înafară și care face ca un cunoscător al ei să aibă acces la interiorul uman, la intimitatea lui psihică, psyhe în sens etimologic, grecesc? Tragedia nu va ajutat în acest sens? I.V.: Ba da, sigur. Tragedia antică e spațiul comun dintre filologia clasică și psihiatrie. Din păcate acest lucru l-am descoperit mult mai tîrziu, chiar foarte tîrziu. Poate n-aș fi părăsit filologia dacă aș fi început studiul ei cu tragedia antică. În orice caz, doream să caut viața în celule. Aveam o sete nesfîrșită de viață. Pentru filologie clasică îți trebuie răbdare. L.D.: Nu știu, mie mi se pare că trebuie să te scufunzi în ea cu absolut tot ce însemni iar în momentul în care ai descoperit ceea ce căutai, de pildă sensul unui cuvînt din Platon, după acest travaliu prin labirintul cunoașterii, cînd te întorci la realitatea din care ai plecat, vezi altfel. Ești pe deplin fericit pentru cîteva minute. Soarele strălucește mai puternic, rîzi cu toată ființa, neștiind decît tu bucuria. Păcat că nu ține prea mult. Ironia celor din jur, care nu înțeleg ce se petrece, te determină să pleci în căutarea altui cuvînt. Și toată viața ta e viața unui text, a unui logos. I.V.: Da, asta este. Tragedia antică este un curs complet de psihanaliză. În primul rînd pentru că tragedia antică se referă la istoria unor familii și la genealogia lor. Se vede o crimă inițială, o dramă inițială, care generează o pluralitate de rău. E o dramă în cascadă peste generații. De aici toate angoasele, spihozele din tragedia antică. Personajele, cu patimile, cu personalitățile lor fac față acestei moșteniri mai mult sau mai puțin. Unii aleg suferința în locul luptei și dintr-o dată suferința este valorizată. Să ne gîndim la Atrizi, apoi la Antigona, cu virilitatea ei, cu rolul pe care și-l asumă ca femeie în polisul grec de atunci. Nu în ultimul rînd Xerxes din opera Perșii cu hybris-ul lui generator de nebunie. Tragedia antică este un curs de psihiatrie și este un curs de psihiatrie transgenerațională, ceva foarte modern. Tragedia antică, de fapt limba și cultura greacă ar trebui studiate la medicină. Studiindu-le ești un medic mult mai capabil, ești un psihiatru mai capabil pentru cei din jur și în primul rînd pentru familia ta. Multiplele cercetări epidemiologice care s-au făcut arată că foarte multe maladii mintale se joacă în copilărie, chiar și psihozele. Atunci, tu ca medic, vii în fața unei situații care în mare este jucată. Nu-ți rămîne decît să o desfaci, să o înțelegi. Să bricolezi niște dispozitive care să-ți facă viața posibilă. Acum, făcînd o glumă, este de ajuns să fii român ca să reconstruiești totul, întreaga viață, astfel încît să meargă bine. Noi, care sîntem specialiști în a lipi, în a lega cu sfoară, românii sînt maeștri în arta reparațiilor, putem înțelege acest lucru foarte bine. L.D.: Literatura, sînteți și scriitor pe lîngă psihiatru, ajută? Dezvoltînd acest subiect intrăm pe tărîmul literaturii cu dimensiunea ei katarthică. I.V.: Vorbiți de actul lecturii sau de scris? L.D.: Ambele. I.V.: Să-l cităm pe Blaga, care nu a fost psihiatru, dar a avut mare dreptate cînd a spus “o boală învinsă e în orice carte.” Un alt adevăr îl spune Cioran, care din nou nu este medic, ci scriitor… L.D.: Filosof … I.V.: Acesta spunea că, dacă urăsc pe cineva și iau o foaie de hîrtie și scriu de o sută de ori – urăsc pe x – după ce ai umplut pagina, deja constați că-l urăști mai puțin. E o parafrazere, desigur. Reducînd totul la simplitate, scrisul, exprimarea scrisă duce la o descărcare a tensiunilor. Cred că mecanismul principal în această învingere este că te cunoști pe tine. Literatura, chiar și literatura cea mai incoerentă, este armonie. În scrierile cele mai demențiale există proporționalitate, echilibru, care se situează mai sus în planul organizării decît în inconștientul care a elaborat-o. L.D.: E vorba de acel Logos care valorizează lumile și pune ordine în propria ființă? I.V.: Da. Logos-ul! Logos-ul care leagă. Am fost tentat, e adevărat că teologii au vrut să mă…să mă…în franceză e verbul dissoudre… L.D.: A dizolva, a desființa… I.V.: Așa. Am fost tentat să propun pentru logos-ul de la începutul Evangheliei după Ioan termenul relație. “La început a fost relația și relația era la Dumnezeu și Dumnezeu era relația” Elementele constitutive ale universului existau, dar ca să le aduni într-o structură a trebuit să creeze relația și relația la început era la Dumnezeu și el a venit în lume cu relația. Eu așa cred. L.D.: Adevărul semantic al logos-ului este generos și ceea ce propuneți dumneavoastră reprezintă o fațetă. E bine că vă exprimați. Oricum teologii, în special cei angajați religios, au tendința de a minimaliza – cultural vorbind – de a fi restrictivi, părtinitori, de a ostraciza abuziv gîndirea și cultura, în general. Logos-ul grecesc are o distribuție semantică de-a dreptul fantastică, de necuprins pentru limbile moderne, fiind problematizat de filosofi, filologi clasici, lingviști. În această categorie nu introduc și sutanele negre care rămîn în linia îngustă descrisă mai sus. I.V.: Așa-i, generații întregi de filosofi s-au întrebat ce este logos-ul lui Heraclit, de pildă, care nu-i același cu logos-ul ioanic, deși rădăcina îi unește. E vorba de relație. L.D.: Pentru că logos-ul este caracteristic în primul rînd scriitorului, ce înseamnă a scrie pentru Ion Vianu. I.V.: Am studiat medicina timp de 20 de ani. Am pornit la drum ca filolog, deci citeam mult, și am sfîrșit ca medic, iar lectura am încercat să o păstrez. Există în familia mea o tradiție umanistă pe care cred că n-am dezmințit-o niciodată, pe urmă am simțit nevoia să pun pe hîrtie ceea ce era în mine, să povestesc despre o situație anume. Am scris și atunci cînd am fost privat de dialog. Scriam eseuri literare. Am publicat un volum în 1975. După aceea a scrie a fost pentru mine a lupta, pentru că am plecat în exil, unde mi-am pus cerneala în slujba convingerilor mele politice. Am colaborat cu multe publicații din exil, am scris și-n franțuzește Politichii. Pot să spun că am devenit chiar un ziarist complet. Am continuat după evenimentele din ’89 să scriu în ziarele românești și în reviste articole cu caracter politic. Visul meu era să scriu un roman. Am început de mai multe ori. Mi se părea teribil de greu. Mă întrerupeam, iar începeam…Am scris această carte, care este un prim volum dintr-un ciclu mai mare pe care l-am botezat – Arhiva trădării și a mîniei – fiindcă este constituit din mărturii, din jurnale, fictive desigur, care au aspirația să retraseze epoca istorică pe care am străbătut-o și, mai larg, chiar secolul XX din mărturiile pe care le-am avut, din poveștile pe care le-am auzit și cărora încerc să le dau unitate și o tramă epică în cadrul unei ficțiuni. L.D.: Scriitorul Ion Vianu are obsesii, obsesii literare? I.V.: Obsesia mea este nebunia. Cred că prin asta rămîn psihiatru. Psihiatria m-a marcat definitiv, psihiatria a fost viața mea. Am fost patruzeci de ani psihiatru. În proza mea, Ozias, apare un nebun - Laban. Povestitorul, naratorul, care este un om mai tînăr, care se întoarce din exil, descoperă că acest Laban este tatăl lui și vrea să-l cunoască, să-l înțeleagă. Ca să-l înțeleagă trebuie să descopere multe alte lucruri, de pildă un alt personaj pitoresc pe care Laban sfîrșește prin a-l asasina. Ozias este o conștiință a secolului. În volumul doi, povestitorul ajunge la doctorul lui Laban, și am creat un alt personaj care este psihiatrul lui Laban. Pentru mine nebunia nu este descriptibilă pînă la capăt, ea poate fi descrisă prin ocolișuri succesive pentru a ajunge chiar în centrul ei. L.D.: Întrebarea următoare nu o leg de nici un scriitor, deși mulți mărturisesc în acest sens. Observ la mine, în momentul creației, o alienare, o desprindere de mine și o diseminare a eu-lui în mai mulți “eu”, metaforic vorbind, desigur. O nebunie conștientă. Separînd opera creatorului de om, scriitorul poate deveni un caz psihiatric din perspectiva celor afirmate mai sus? I.V.: Nu, nu! Scriitorul este un caz psihiatric, dar nu în sensul patologic. Ați spus la un moment dat, foarte lucid analizat, nebunie conștientă. Ei, tocmai termenul conștient este limita dintre creator și nebunul autentic. Este clar, scriitorii sînt altfel decît ceilalți, percep lumea prin alți ochi, o simt mai acut. Nebunia aceasta de care vorbeați este chiar necesară, pînă la un punct. Această alienare cred că ar corespunde unei stări de conștiință particulare, pentru că oricît de rațional ai fi în momentul în care scrii, există un fel de înstrăinare de lume, care te face să scrii adevărat. Dar cît timp raționalizezi stările prin care treci, nu e nebunie. Este o dialectică între această stare de conștiință modificată care te face să scrii și o altă stare mai rece care reia tot ce s-a produs în momentul acela al stării de conștiință modificată, moment așa-zis de inspirație. Adică în tine intră acel…. L.D.: Acel daimon. I.V.: Da, acel daimon de care vorbesc anticii. De fapt, cine știe, cine poate explica acest fenomen? Poate este un daimon, dar poate că sîntem chiar noi. L.D.: Revin la studiile clasice. Gîndind lucrurile actuale, toate modificările și mișcările politice externe, care se vor concretizate într-o Europă lărgită, nu pot să nu observ similaritatea cu ceea ce a fost cîndva “Imperiul” Grec ca unitate culturală, pe de o parte, și Imperiul Roman ca forță economică și, sper eu, nu și militară, pentru că, dacă Europa lărgită ar evolua în această direcție, ar fi un dezastru. În acest scenariu de forțe, pe unde ne situăm noi și latinitatea noastră. I.V.: România are încă mult de recuperat pe toate planurile și la toate nivelurile. Intrarea în Uniunea Europeană trebuie să fie un succes nu atît al clasei politice, cît un succes al cetățeanului. În privința latinității există o superficialitate majoră. Construim Europa fără fundament. De curînd am semnat o petiție pe plan European, care cere celor în drept să reintroducă în toate structurile și la toate nivelele studiul clasic. E o catastrofă culturală să vorbești de Europa fără să cunoști universul ei, fără să știi cine au fost părinții. Europa nu vine de nicăieri. De fapt, față de celelalte blocuri politice, America, Asia,… Europa este legată, este o unitate, prin cultură, iar aceasta este cultura greco-latină. Este un lucru extrem de prost și pe planul inteligenței operative. O școală, o cultură în afara culturii clasice nu există. Eu am convingerea că studierea, cunoașterea limbilor clasice în profunzime creează oameni cu o inteligență superioară. Cineva care a învățat greaca și latina, dacă alege calea culturii este de o acribie intelectuală de invidiat, iar dacă urmează drumul afacerilor, atunci va face mai bine afaceri decît cineva care a învățat doar matematici, economie, etc. Domnule, studiile clasice sînt bune pentru cap! Nu oricine are capacitatea de a despica firul în 14 și-a gîndi fiecare problemă ridicată în parte. Eu sînt convins că această atitudine din România, stupid pragmatică, primitiv pragmatică de a renunța la studierea limbilor clasice și a înlocui acest proces umanist cu un fel de vag învățămît umanist, un simulacru, trebuie revizuită. Cum să vorbești despre o Europă tăiată de baza ei!? Închipuiți-vă că India, de pildă, ar spune nu mai recunoaștem Vedele, nu le mai studiem. Nu ne mai interesează Vedele, nu ne mai interesează latina și greaca veche, nu ne mai interesează cultura, dar ne interesează internetul și Coelho, că-i la modă! Latinitatea este bagajul Europei. Cu acesta ne prezentăm lumii. Sau poate vrem o Europă dezrădăcinată și care va avea mari probleme. L.D.: Pentru că subiectul de dezbatere propus de Centrul Cultural Francez Cluj în cadrul Întîlnirilor Europene sună foarte frumos – Frontierele Interioare – mă îndrept în această direcție. Aveți limite? Vă impuneți granițe, există frontiere interioare cu care veniți în conflict? I.V.: Ca tot omul. Limitele mele sînt limitele biologiei mele. Atît timp cît voi putea gîndi, voi gîndi. Atît timp cît voi putea vorbi, voi vorbi. Atît timp cît voi putea să protestez, voi protesta. Cît timp voi putea să mă entuziasmez, mă voi entuziasma. L.D.: E momentul să-i urez scriitorului și psihiatrului Ion Vianu mult succes. Vă mulțumesc pentru acest dialog. I.V.: Plăcerea a fost de partea mea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate