Marea nu e departe. Zvonul ei il simt lovind in glezna dreapta cu atata putere incat ma sperie. E pulsatia mintii oare? A mintii mele pe care mereu o ratacesc pe coridoare intunecate, cu batrani leprosi care imi arata doar moartea. Marea nu e departe cu blestemele ei. Ma autoinvit intr-o sala de bal..unde se valseaza Strauss in flux continuu. Si mi se perinda prin fata ochilor o sumedenie de barbati purtand cravate galbene, barbati care imi cer sa fiu prostituata lor , care au chef de carne proaspata si care put prea mult a alcool ieftin…

Marea nu e departe. Carcelul de la degetul mic e parca o scoica deschisa in noapte, o scoica suculenta, uda, care se pierde aiurea pe nisip. De ce arunca marea scoici?! Sa taiem timpul in doua sau in trei si sa facem din el sireturi pentru pasi clandestini. Am obosit de atata uitat la televizor si copiii pe care nu i-am dorit alearga prin camera rosie. A mai ramas doar pianul pe care pe vremuri imi intindeam trupul gol si clapele lui sunau de atata placere, urlau de-a dreptul si orgasmul meu era muzica lor. Dar azi am imbatranit.Strazile orasului mi s-au pus riduri pe ochi si trecatorii lor sunt acum paduchii parului meu ros'.

Marea nu e departe. O aruncatura de bat intre o cafea bauta rapid si o partida de sex prost la un motel oarecare. Si sortul meu patat cu bulion si fripura… Sunt si barbat si femeie in acelasi timp… Incerc sa infasor calti in jurul robinetelor care curg, in jurul barbatilor care ma strang din cand in cand...calti de multe ori si in jurul cartilor prafuite. Da! Voi indesa cartile in calti si imi voi ucide copiii indopandu-le calti pe gura si pe nari. Am imbatranit. Nu sunt decat un monstru de lut ce se joaca cu calti...
Cu ochii holbati nu fac decat sa ma preumblu pe strazile goale si reci unde, in trecerea mea nestiuta, vad femei cochete cu raset si mi-e scarba de mine...Nu am stiut decat sa cad...sa decad....undeva sub limita umanului...nu inteleg..nu mai sunt capabila sa inteleg unele lucruri... E ca si cum membrele mele care nu se intalnesc oricum niciodata s-ar desparti brusc...ar deveni doua entitati, una mai distincta ca cealalta.

Marea...cu pestii ei lunecosi, fitofagi sau nu, sau carnivori, sau cum or fi ei, inutili...in gandurile mele la ora asta intarziata a noptii in care las sa se prelinga o citire din zori despre nuante. Copiii plang din inertie. Asa credeam pana mai ieri, ca de fapt ei nu au nimic de zis, ca noi adultii suntem atotstiutori, importanti, intelepti...poate...intr-un alt univers...copiii nu plang din inertie! Nici macar nu plang, e doar modul lor liber, neconstrans de exprimare; si pentru ca se exprima atat de bine am sa le astup gura cu calti, ca sa nu ii mai aud vorbind intr-una despre defectele mele, despre faptul ca ma vopsesc roscat, ca nu am stiut sa fac ceva cu frica de oameni si ca l-am lasat sa plece...nu stiu inca la cine se refera... Oricum nu vreau sa ii mai aud; e o nebunie totala sa auzi in loc de strigat tacere, pentru mine e orgasmul deplin atunci cand se tace...

Marea, lingusitoare stradanie a mintii. Imi amintesc cum ma lungeam pe tarmul ei, in dimineti reci, cum imi atingea cu limba ei varful degetelor de la picioare. Citeam Marquez pe atunci si beam suc de anason cu absint...era drogul meu preferat. Toate astea imi dadeau deliciul mintii, al trupului, al sufletului si pasii lasati pe nisipul umed ca o femeie frumoasa erau pasi grei, decolorati, fricosi.Livezile de maslini priveau de pe marginea drumului, prafuite, incantate de solitudinea lor febrila....iar pentru mine erau analgezicul necesar supravietuirii....Ah!!! Caltii astia pe care ii gasesc in toata casa; ma ustura talpile din cauza lor...
In odihna soarelui, cu Marquez pe brate, facand dragoste cu Marquez... Ce tampenii spun, citindu-l pe Marquez si inchipuindu-mi ca fac dragoste cu altcineva...Luxul meu de zi cu zi. Apoi imi faceam unghiile cu oja albastra; prin ea inotau tot felul de ganduri spasmotice despre o copilarie bantuita cu marea coborand in jos spre coapse....
Barcile pescarilor, cu navoadele urate si putind a peste erau incantarea mea de fiecare dimineata, imi suradeau tacuti cu barbile pline de nisip si melci si gust de femeie...Drumurile se alergau inspre marile orase, cu oameni multi si bogate si lumini. Nicaieri noaptea nu e mai frumoasa ca aici. Parca uneori ti-ai dori sa nu mai vina zorile si te inspaimanta in acelasi timp gandul ca ai putea trai o noapte continua infasurat intr-un felinar cu lumina pala pe-un tarm unde poate nici macar Dumnezeu nu ar mai stii de tine... Si nu e vorba despre lumina sau intuneric asa-i? Ci despre spaima ca ai putea fi fericit....atat de fericit incat sa uiti unde te-ai nascut, cine esti,unde mergi si de ce te-ai oprit...mai ales de ce te-ai oprit. Oprirea te sperie asa-i? Paradisul sperie mai rau ca infernul. Parca e mai cert ca infernul exista, cu putoarea lui. In lumea asta parca totul pute...
Nu mi-ai cunoscut inca copiii si casa mea plina de calti... Priveste-ma cum ma strang cu ghidul asta turistic pe genunchi si cum as vrea sa plec in lume.Stii unde as vrea sa ma duc?!... Pe plaja aceea cu anason si maslini. Iti vorbesc intr-una de ea...iarta-ma...iarta aceasta femeie nebuna in convorbirea ei tacita depsre esec. Iart-o caci nu stie ce face... A visa e prea mult, a uri e prea putin, a iubi e insuficient...acum! Asa ca iart-o... E doar o femeie cu noduri, asa ca un copac crescut stramb. E doar o femeie careia ii plac bijuteriile si valsurile vieneze si cartile, si saltelele joase, si barbatii cu plete care ii aduc atat de mult aminte de ea... E doar o femeie care poarta 36 la picior, careia ii place Bosch si iubeste Mediterana. Si ce altceva mai vrei sa stii despre ea?! Nu suporta inghetata de fructe, cantecul ei preferat ii poarta numele la plecare, ii e frica de zborul avioanelor si ii place sa ii priveasca pe cei ce joaca alba-neagra...
Dar nu sunt eu asta... Toti peretii din jurul meu se misca si ma strang, ma strange capul atat de tare de parca in launtrul lui s-ar lupta o armata pentru a cuceri pamanturi noi si fertile... Peretii scorojiti dinspre strada continua sa cada, continua sa-si accelereze caderea in mine. Se darama lumi in mine si eu nu fac decat sa curat praful, noroiul lasat de caderea lor. Se rup ganduri in mine, pe care odinioara dadeam bani grei ca acum sa le vand cu asa mare usurinta.
Priveste-ma asa goala si stinghera, si franta neavand nici macar o vaga idee despre viata si oameni. Priveste-ma asa despuiata de tot, in satul acela de langa mare. Nu mai am nici rugaciuni, nici lumini, nici convalescente. Si mi-e prea frica pentru a ma sinucide...mi-e frica pentru ca inca nu am apucat sa povestesc nici macar o parte din ce am de spus despre mine... Si Doamne!!! Sunt atat de multe lucruri de spus despre mine incat ma infior. Si tot ceea ce ramane este ideea, ideea mea, drumul meu neajutorat, scalciat si uscat prin fata ferestrei tale, prin fata magazinului lor, prin fata casei mele. Eu sunt doar o trecere cu umbra, o tranzitie vie a lungului drum al vietii catre moarte....da...asa ca filmul...
Iti mai amintesti rasul meu, si numele meu? Eu nu...oricat asa incerca recompunerea...esuez...