agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-19 | |
La pescuit cu domn’ profesor
Merg pe strada Mare a orașului încălțat cu cizme înalte de cauciuc, cu talpă groasă, ce seamănă cu niște bocanci militari și înveșmântat într-un combinezon kaki, uniformă casată a unui prieten din armată. La brâu, o curea lată, aproape ca un chimir, adăpostește cuțitașe, forfecuțe, cleștișori, bucățele de plumb, colăcei de sârme de diferite mărimi, ghemulețe de frânghie și fire textile... Fără îndoială, dacă m-ar vedea, costumația mea cazonă i-ar trezi invidia și celebrului Rambo. Dacă centrul Piteștiului ar fi fost scena unora din inundațiile ce au avut loc frecvent în ultimii ani prin țară, probabil că ținuta mea ar fi fost una firească. Așa, în ziua toridă de vară, când până și soarele s-a oprit la toneta din colț să mănânce o înghețată, când oamenii nu știu cum să se îmbrace mai sumar, sunt o silueta ce, oricât mi-aș dori, cu greu se poate strecura neobservată. Tot ceea ce pot să sper este că pălăria cu boruri generoase, pe care am lăsat-o mult pe ochi, mă poate feri de priviri indiscrete și cunoscute.... Se pare însă că tactica pe care am adoptat-o este similară cu băgarea capului în nisip a struțului. Eu nu prea mai văd bine cine trece pe stradă, dar Costin, prietenul meu, tânăr profesor, mă recunoaște direct, se îndreaptă hotărât spre mine și mă oprește din drumul meu ezitant: - Salut! Ce costumație ai! Unde te duci îmbracat așa? Voi, poeții, vreți câteodată să ieșiți în evidență cu orice preț... Cât nonconformism! Te felicit maestre! Sincer, mi-aș dori și eu asemenea ieșiri din tipare, dar ști, poziția mea, mă rog, profesiunea de dascăl are anumite rigori.... Cerul parcă a căzut cu un colț în capul meu! Deși mă obișnuisem și rezistasem cu stoicism la temperatura la care și asfaltul se topește, acum, brusc, în mine s-a aprins un vulcan si sunt plin tot de râulețe de sudoare... Capul a început să mă doară, o venă îmi joacă samba pe frunte, ochiul stâng a început să mi se bată nestăpânit, semn că se va întâmpla ceva rău. Mai rău decât să mă întâlnesc cu Costin, care va umple târgul cu povestea întâlnirii noastre, hiperbolizând la maxim ținuta mea, nu știu ce mi se poate întâmpla. Totuși, dintr-un gest reflex, ascult învățăturile bunicii, spun Tatăl Noastru în gând, și-mi fac rapid trei cruci peste ploapa ce se încăpățânează să bată rău prevestitor... Cu greu, reușesc să-l lămuresc pe domn’ profesor că nu e vorba de niciun nonconformism, de nicio sfidare a regulilor vestimentare ci, pur și simplu, de faptul că am rămas fără momeli, eu crezând că le va cumpăra prietenul meu, el bănuind că eu făcusem de mult pregătirile necesare... Și, astfel, a trebuit să ne întoarcem din drumul spre baltă, să parcăm mașina la jumătatea distanței dintre cele două magazine cu articole de pescuit, să fugim către ele și să ne rugăm că vom mai găsi măcar unul deschis... Când aude de pescuit, ochii domnului profesor încep să sclipească precum cei ai unei bufnițe într-un colț de noapte. Se întoarce din drum și mă însoțește spre magazinul cu articole de pescuit, interesându-se pe ce lac mergem, ce specie de pește vrem să pescuim, ce mărime are acul, cu fir de cât dăm, ce momeală folosim... Între timp, își aduce aminte cu nostalgie de anii copilăriei, când avea și el timp să meargă la pescuit și, ochii lui duri, obișnuiți să domine elevii indisciplinați, i se împăienjenesc ușor, plecând undeva, departe, să vizioneze un film cu niște copii ce pescuiesc cărășei cu undițe improvizate... Pe strada Mare a orașului suntem o pereche insolită, eu îmbrăcat ca și cum aș fi pe malul bălții, domn’ profesor îmbrăcat elegant, cu un costum cu croială perfectă, cu cămașă și cravată perfect asortate, cărând elegant diplomatul în care, îmi mărturisește, sunt lucrările studenților de anul întâi și doi, pe care până mâine dimineață trebuie să le corecteze... Ajungem în sfârșit la magazinul cu articole de pescuit care, din fericire, este deschis și plin cu alți întârziați ca mine... De data aceasta, cel care face notă discordantă este domnul profesor, îmbrăcat în costum, testând cucerit o undiță telescopică, ba minunându-se de un senzor, ori admirând un ac strălucitor, sau o montură deosebită... Încerc de câteva ori să plec din magazin, dar domnul profesor m-a confiscat, ținându-mă strâns de mână, nereușind să se îndepărteze de rafturile pline de undițe, plute, ace, fire de pescuit, precum un copil ce nu se lasă convins de părinte să plece din raionul de jucării al magazinului... Telefonul a început să sune nebunește. Amicul meu de pescuit, care a găsit și el momeli la celălat magazin, a ajuns de mult la mașină și nu înțelege unde sunt. Încerc să îi dau de înțeles că s-a întâmplat ceva, că m-am întâlnit cu cineva de care nu mă pot despărți foarte ușor, dar nu pot fi foarte explicit, fiindcă profesorul e lipit de mine ca timbrul de un plic plecat să colinde țara în căutarea destinatarului... Într-un târziu, profesorul înțelege că mă reține din drum, dar insistă să mai stau cu el cât să-și cumpere și el o undiță și să o echipeze cu tot ce trebuie pentru o partidă de pescuit... După încă o jumătate de oră, în care se gândește cu ce trening se va duce la pescuit, ca să-i poată asorta culoarea undiței, după ce se decide dacă acul să fie argintiu, negru sau auriu, după ce găsește o plută care să nu aibă culori prea țipătoare, noul meu prieten de pescuit privește cu ochi de estet proaspăta sa achiziție și declară mulțumit: „Perfect. Absolut perfect!”. Plecăm spre baltă. Spun plecăm fiindcă domnul profesor vine și el cu noi, să-și probeze undița cumpărată. Nu mai contează că am așteptat peste o oră până să se decidă cu ce să se îmbrace, ce șapcă să ia și ce ceas să asorteze la o asemenea ținută. Nu mai contează că se apropie cu pași repezi ora prânzului. Tot ce contează e că, în sfârșit, plecăm spre baltă și nu se mai poate întâmpla nimic să ne întoarcă din drum... În mașina ce gonește în căutarea timpului pierdut domnul profesor stă extrem de gânditor. Pe fața sa se poate citi ușor o concentrarea peste limitele firescului. Din când în când scutură într-un gest nervos brățara puțin cam largă, apoi trece ușor mâna prin aer, de parcă ar vrea sa strecoare timpul ce se scurge din ceasul ce-i tronează pe mâna stângă. Din respect pentru puterea de concentrare a domnului profesor, care, face abstracție de zgomotul motorului, de țiuitul casetofonului obosit ce nu mai redă exact conținutul benzii, de mediul nu tocmai propice pentru niște introspecții atât de adânci, din respect pentru toate astea tăcem mâlc, deși aveam atâtea să ne spunem... - Prieteni, sparge tăcerea domnul profesor, credeți că mi se potrivește ceasul acesta cu ținuta sportivă? M-am liniștit. În ciuda aparențelor domnul profesor este la fel de teluric ca și noi. Bobo, care până la îndepărtarea acestei perdele conducea concentrat, fără să scoată nicio vorbă, de parcă ar fi fost un școlar în timpul extemporalului, a prins curaj: - Ceasul se potrivește domn’ profesor, dar diplomatul….. Ha ha, de ce ați venit cu diplomatul la pescuit?? Domnul profesor se înroșește ușor, ca o domișoară de pension, ne recunoaște că e conștient că diplomatul nu cadrează cu ținuta sa, dar acolo are lucrările pe care, în pauzele de pescuit trebuie neapărat să le corecteze... Încet, încet, ascultând explicațiile pe care domnul profesor ni le dă ferm, metodic, de parcă ar preda un curs la Universitate, ajungem. Întâlnirea cu balta îi produce domnului profesor emoțiile revederii cu o cunoștiință veche. Îi simt privirea pierduta în zare, mângâind suav amintirea unei partide de pescuit din copilărie, în care, între scosul din apă a doi cărășei, se gândea dacă, într-adevăr, tricoul se potrivește cu pantalonii scurți.... Natura pare că s-a molispsit și ea de la domnul profesor. Cerul își schimba din când în când culoarea, încercând să se asorteze cu albastrul mohorât al apei, câțiva brotaci ce sar prin iarbă îmi par nasturii unei imense haine verzui. Ca un imens deodorant, crescuți în apropierea bălții dintr-un capriciu al vântului ce s-a jucat cu sămânța, câțiva tei trimt din când în când spre noi miresme liniștitoare. Începem să pescuim. Proverbul cu norocul începătorului se pare că nu este o vorbă aruncată în vânt, fiindcă domnul profesor prinde pește după pește. Elegant, de parcă ar fi într-un salon de scrimă, domnul profesor face un pas înapoi, o mică fandare și scoate peștele din apă cu o mișcare egală, mereu aceași, de parcă ar fi fost exersată de mii și mii de ori... Soarele se prelinge încet pe parbrizul mașinii, îl îmbrîțișază, îl încinge, aproape că îl face să se topească de dorul lui. Este ora la care peștii nu mai trag, la care păsărelele uită să cânte și căldura, ca o mantie nevăzută, îmbracă totul... Domnul profesor profită de mica pauză, deschide diplomatul și începe să corecteze lucrările studenților. Din când în când mai aruncă un ochi spre găletușa plină cu cărășei și șoptește către un pește mai mare: „Frumosule! Frumosul meu!”. Apoi, în timp ce trece pe lucrare notele, cu un scris îngrijit, rotund, ca al unui școlar din clasele primare, vorbește ca și cum studentul i-ar fi în față: „Popescule, nepregătit ca de obicei! Uită-te, nu ai tratat niciun subiect! Dai a cinci-a oară examenul ăsta și nu ai fost în stare să rezolvi nicio problemă! Sincer, nici nu știu de ce îți dau cinci! Ar trebui să nu te trec anul. Ce noroc ai tu Popescule că m-a binedispus domnul scriitor cu pescuitul ăsta!”. Din când în când domnul profesor se mai ridică, bagă mâna în găletușa cu pești, îi gădilă ușor, bucurându-se de ei ca un copil ce admiră peștii dintr-un acvariu. Apoi se șterge metodic pe mâini, mai promovează un student la fel de slab pregătit, și-mi șoptește: „Am să le spun la toți cărora le-am dat nota cinci fără să știe nimic să îți cumpere cărțile! E un miracol cât de relaxat și binedispus sunt datorită locului unde m-ai adus!”. Reîncepem să pescuim. Între mici pauze de două-trei minute, domnul profesor mai corectează câte o lucrare. Cărășeii se înghesuie să cumpere bilet la piscina pe care am amenajat-o în găletușa domnului profesor. La un moment dat, cred că de oferta noastră a aflat și bunicul lor! Undița domnului profesor se îndoie, pârâie ușor, de parcă s-ar rupe. Domnul profesor uită de eleganța din mișcări și începe haotic să se lupte cu monstrul de la capătul undiței. Este probabil primul pește mare care îi trage fiindcă e clar că nu știe să îl aducă pe mal. Încearcă cu o mișcare de forță, să îl tragă prin aer, ca pe cărășeii de o palmă dinainte... Undița, supusă unei presiuni fantastice cedează, vârful se rupe cu un zgomot ușor, și, făcând câteva valuri, parcă să ne arate ce mare era, peștele dispare în adâncuri trăgând după el firul, pluta și ciotul de undiță... Nimeni nu mai poate să intre în grațiile domnului profesor. Nici studenții care au rezolvat aproape toate problemele... Profesorul le înroșește lucrările, le găsește greșeli inexistente și le trece cu satisfacție un patru, mare, vizibil și din avion, scrâșnind printre dinți „Ai scăpat! Îți arăt eu data viitoare! Firai tu să fi de pește! Și mi-ai rupt și undița! Offff! Uite un patru! Deși trei, da trei trebuia să-ți dau!”. Pe drumul de întoarcere domnul profesor, a insistat să mă prezinte studenților, așa că mi-am luat costumul de ginere și m-am prezentat plin de emoție în sala de curs... La catedra prietenul meu pare alt om. Degajă o forță impresionantă, pare cu câțiva centimetrii mai înalt decât de obicei, mă intimidează și îmi vinbe să îi vorbesc cu dumneavoastră chiar dacă suntem doar noi doi... Nevenindu-le să creadă, studenții care nu au scris aproape nimic și au primit cinci îi strâng cu efuziune mâna domnului profesor și îl potopesc cu mulțumiri. Unul, cu ochelari cu lentilă groasă, probabil un elev eminent, privește nedumerit nota patru din carnet. Realizez că face parte din cei ale căror lucrări au fost corectate după ce prietenul meu a pierdut peștele ce mare. Tânărul, care nu știe însă cauza notei sale, bânguie timid: - Domnul profesor, știți, eu.... Nu cred că am greșit așa mult.... mă așteptam la un nouă, hai fie opt.... dar patru?! Vă rog să vă uitați, să nu fie o confuzie... Domnul profesor știe însă că de la înalțimea catedrei nu poate greși: - Ce confuzie? Nicio confuzie! Am dat note după cum a tras peștele! Ce să îți fac, dacă ai avut ghinion să-mi scape ăla mare... Dar stai liniștit, lucrările din restanță le corectez în Deltă, unde toată lumea prinde pește! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate