agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-05 | |
RÃÞUȘCA
De cum am prins a înțelege lucrurile din jurul meu, am fost obișnuit ca, pe lângă mine să mișune tot felul de păsări și animale de curte. Așa este în orice gospodărie țărănească: vaca cu vițelul, scroafa cu purceii, oile cu mieluții, găinile cu puii, pisicile cu pisoii și multe alte viețuitoare domesticite de om. Acestea trăiesc pe lângă casă, într-o mai mare sau mai mică înțelegere, fiecare cu folosul ei în curte, cu modul ei de manifestare și de trai. Este adevărat, toate acestea sunt foarte obișnuite la sat și nimeni, dintre săteni, nu se miră de nimic. Toate au locul lor în ogradă(1) , felul lor de a mânca, de a se juca, de a se chema. Uneori se ivesc, însă,și întâmplări mai deosebite. O asemenea întâmplare s-a petrecut și la noi în gospodărie, când eram copil. Printre rațele ce măcăiau toată ziua, încolo și încoace, prin curte sau pe apa râmnicului, erau și câteva, negre – vineții, cu pene albastre la aripi, ca și cele sălbatice. Obișnuit cu rațele albe, aceste rațe, parcă venite din stufărișul bălților,mi s-au părut, de la început, deosebite. Asta n-ar fi fost nimic dacă, într-o primăvară, una din rațele cele negre, n-ar fi dispărut. De fapt, nu dispăruse, ci avea un comportament ciudat: lipsea aproape toată ziua din curte și venea, doar seara,la mâncare. Înghițea cu lăcomie boabele de porumb ce i le arunca, cu dărnicie, bunica mea. Această ciudățenie trebuia neapărat dezvăluită. Urmărită, s-a descoperit că rața se retrăgea sub acoperișul prăbușit al unui beci vechi. Bunicul meu îl construise, cu mulți ani în urmă, într-un colț al curții. Beciul era, de fapt, una din ruinele ce rămăsese din vechea și înfloritoarea gospodărie de odinioară. Ruinele mărturiseau, peste ani, urgia ce se-ntâmplase în timpul refugiului familiei noastre, din fața înaintării frontului ocupanților bolșevici, în anul 1944. Nu se putea pătrunde în aceste cotloane(2) întortochiate decât cu mare greutate. Într-un întuneric deplin, sub stratul gros de stuf, rața se comporta ca o dihanie(3) sălbatică, sâsâind și ciupind. Am înțeles cu toții că se petrecuse un lucru rar: rața se ouase în acel cuibar și acum își clocea ouăle, asemeni suratelor ei sălbatice din baltă. După câteva săptămâni, rața, temătoare, a ieșit din ascunziș urmată de o singură rățușcă, neagră și mică ca un ghemotoc(4) . Foc de gălăgioasă! Nu se comporta la fel ca celelalte. Era ca și una sălbatică. Fugea mereu pe lângă mama ei, rostogolindu-se printre bulgări. Cu greu reușeam s-o hrănim ca și pe celelalte. Acest fel de a fi al rățuștii celei mici și negre, ne-a făcut s-o îndrăgim foarte mult. Totuși, ea continua să ne privească ca pe niște dușmani neîmblânziți. Zilele au trecut și rățușca cea mică, însoțită de mama ei, stătea cât e ziua de mare la râmnic. Aici, printre ochiurile de apă, creștea și o adevărată pădure de stuf , înconjurată de răchiți și sălcii pletoase. Dar, într-una din zile, pe rățușca cea mică și sălbatică am auzit-o țipând într-un mod neobișnuit. Tot păsăretul de la râmnic, într-o larmă cumplită, cotcodăcea, măcăia, cârâia. Am alergat cu toții într-acolo. Am presupus că în stufăriș trebuie să fie dihorul(5) . Se întâmpla des ca dihorii să-și ia prada și din curtea noastră. Am început să strigăm, să aruncăm cu bulgări în stuf, în încercrea de a salva mica rățușcă. Am adus câinii, am chemat vecinii și-am înconjurat stufărișul, înarmându-ne cu bețe și bulgări de pământ. Într-un târziu, sora mea - avea, probabil, pe atunci șapte-opt ani - a anunțat pe mama că, pe lângă ea, a trecut o „pisică”neagră. Fusese dihorul. Scăpase nepedepsit. Parcă știuse punctul slab al încercuirii. A trebuit să plecăm spre casă. Rățușca cea neagră și sălbatică fusese răpusă de acea jivină(6) feroce. Rața mamă a măcăit multe zile în șir, parcă chemându-și rățușca. Ne-a mâhnit mult această întamplare. În zilele următoare, descoperind vizuina dihorului în malul râpei(7) din spatele grajdului, am organizat, cu oameni și câini, vânătoarea de dihori. Am distrus cuibarul și dihorii prinși înăuntru. Era pedeapsa oamenilor pentru moartea rățuștii celei negre și sălbatice. (1)ogradă - curte. (2)cotlon - loc ascuns, neumblat. (3)dihanie - animal sălbatic, înfricoșător. (4)ghemotoc - corp mototolit ca un ghem. (5)dihor - animal carnivor cu blană neagră - cenușie, de mărimea pisicii. (6)jivină - animal sălbatic, dihanie. (7)râpă - surpătură de pământ făcută de șuvoaie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate