Atunci când i-am întins taximetristului bancnota de 1000 de denari mi-am dat seama după expresia lui că nu aveam să-mi primesc restul în curând. Eram în mijlocul pustietății, la kilometri buni de micul oraș Bitola, lângă Heraclea, situl roman împânzit de coloane și mozaicuri. Fără să-mi dau seama exact cum, am reușit să mă înțeleg cu el să revină după o oră; ploaia era măruntă și deasă, aveam nevoie de o mașină care să mă ducă înapoi în oraș. A revenit cu o punctualitate exemplară. “Vreau să merg pe Sirok Sokak”. Doar că Sirok Sokak are două capete și conformându-se probabilisticii pesimiste a lui Murphy, taximetristul s-a gândit la “celălalt” capăt. “Nu, nu, stop”. Confuz, s-a oprit pe marginea drumului. “Eu vreau să merg la muzeu”. “Aaa, muzeu!” și fața i s-a luminat a înțelegere. “Da, da”… Și acest “da” pe care îl evit în occident pentru că îmi conferă o pseudo-identitate slavofonă, acest “da” identic în macedoneană și română a constituit liantul neașteptat și subtil, atât de necesar. “Deci vreți să mergeți la muzeu, credeam că la bazar. Știți, acesta e la celălalt capăt”. “Da, da…Mi-am dat seama că la asta v-ați gândit, dar eu vreau acum să merg la muzeu”. Omul vorbea cu căldură și încrederea lui ușor naivă și candidă ca îl înțeleg a atras insolitul, instalându-l în zona miracolului.
Cuvintele macedonene, până atunci neinteligibile pentru urecheam mea neantrenată, capată treptat sens, prinzând formă și viață. Peisajul de toamnă timpurie, bântuit de un frig care ți se strecoară sub piele, atmosfera provincială ușor dezolantă dau dialogului o notă aparte, personală și tulburătoare tocmai prin imperfecțiunea sa ; lipsurile se estompează, compensate de imaginație. Ultimele zile petrecute în această țară cu pământ aspru și oameni blânzi se topesc în conversație, care devine încet transfigurată de expresivitatea conlocutorului meu și se transformă într-un fel de comuniune ; nu mai caut înțelesul cuvintelor ci mesajul amplificat de vocea care îl trasmite.
Dialogul nu mai implică simpla mimică a gurii și vibrația corzilor vocale, e o manifestare a ființei. Câteva puncte de reper : minunatul, universalul balcanic “da ”, “camii”, “museum” și apoi lucrurile se leagă de la sine, universul e pus în mișcare avându-le ca puncte de sprijin. Vocea, gestica, mișcarea corporală, aerul dinamizat mai degrabă de emoție decât de unde sonore, sunt dublate de amalgamul de impresii adunate recent și cantr-un puzzle completează o imagine construită în timp, întregind-o. Ne înțelegeam… pentru un timp scurt, barierele dintre macedoneană și română au fost suspendate, macedoneana a devenit română și româna macedoneană, contopite prin bunăvoință și dorința pură de comunicare. “Ar trebui să mergeți și la vechiul bazar. O luați înainte pe Shirok Sokak și o să dați de el la celălalt capăt. E frumos, merită să-l vedeți.” “Da, da .voi merge...blagodaram...mulțumesc”.
Ne-am despărțit cu zâmbetul pe buze…ne lega o ciudată și neașteptată complicitate…