agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-04 | | Circul teribil prin intestinele orasului, pe fata cu un ranjet stupid si decadent pentru ca asa trebuie… Nu mai cunosc nici macar o notiune care sa aduca cat de cat cu cea de om si nu de vierme sfredelitor. Pe treptele catedralei am incetat sa visez…atat de multa liniste, intr-un loc in care aparent nu se petrece nimic…nemiscarea, culoarea, bataia aripilor acum imi e straina. Piata orasului se scurge o data cu umbrele. Judec. Fara de voie oameni si timpuri pe care nu-i cunosc, in care nu am trait, dar care m-au nascut fara sa vreau… Si iata-ma aici rascolind si invartind lumea in fel si chip, fara de ajutor, fara de speranta redemptiunii, umila redemptiune tanjita si ravnita de carne si suflet… Magazinele sunt inchise… De ce imi place noaptea?! Pentru ca nu ma vad…ma ascund asa de bine de mine insumi incat ziua imi e teama sa imi port trupul pe strada, daca il mai gasesc. Rezonantele noptii sunt altele, aici, pe treptele catedralei unde nici macar un inger nu se desprinde din locul lui de sus sa stea la taclale cu mine, pacatosul si desfranatul, culegatorul de iluzii si devoratorul de moarte. Ce sa fac cu mainile mele?! Au scris, au iubit, au mangaiat, au lovit, au urat…au distrus…sa le tai?! Sa le ard?! Nu pot…asa cum nu-mi pot vinde nici sufletul celui dintai negutator din bazar, cum nu-mi pot scoate nici ochii cu care am pangarit culoarea lumii. Nu pot atinge nici raiul si nici iadul, nu mai pot dansa cum o faceam odinioara sub luna, ca un vampir letargic, plictisit de sange si zboruri, nu mai pot plange si striga nebunia din mine… Nici picioarele nu ma mai asculta, gonesc aiurea departe, fara de mine, rupand incaltari si pasi molcomi de tristete si boala, strivind frunze, frangand zvonuri si ecouri grele, metalice, ude… Catedrala isi bate cu forta clopotele, orasul se scurge pe talpile mele, se cauta, se pierde…iar eu nici macar nu-l stapanesc. Portocalii raspandesc miros pe strazi pustii si negre ce se pleaca-nspre mare. In involburarea de ganduri parasesc pamantul meu alergand spre alte taramuri cu alte limite. Nedumerit imi rod frustrarile, cina mea satioasa si tacuta la margine de lumi care ma impresoara aritmic cu cojile unei existente tarzii… Marea…o las sa ma cutreiere precum o idee concava cu iz de albastru peste care tipa ascutit pescarusi cu aripi cazande…si in care se ineaca vapoare cu mirodenii indepartate. Suflete mor sau alearga inaintea propriilor trupuri sfartecate. Rascrucile imi intretaie venele si cutitul luceste jos langa genunchii mei plecati. Am sa sfarsesc murind ca toti ceilalti si eu nu vreau asta. Dar nu vreau nici sa traiesc. Nu vreau nimic de fapt. Nu stiu de fapt nimic. Nu recunosc nimic. Nu spun nimic. Las cerul sa cada peste oameni, apocaliptic si greu. Truda mea, unica de altfel sunt oasele mele. Pe ele le mai port cu mandrie ca-s tina si huma… Am sa las testament dintii care cu nesat au muscat din deziluzii, din ravne, din bucuriile care nu vor fi niciodata fericiri pentru ca nu vreau eu sa fie… Am omorat soarele si luna, si stelele si becurile, si lampile si ziua si noaptea. Doamne ce bine e sa omori, sa minti, sa distrugi, sa furi…iata-ma! Eu sunt rezultatul tuturor acestor pacate tardive si tari care s-au raspandit aiurea prin lume. Eu sunt progenitura cu chip de demon si suflet de bruta haituita pe care ai crucificat-o o data cu Iisus. El a inviat, eu am coborat cu rana si sange de pe cruce. Si umblu….ca un pustnic…prin oameni… Toti ma alunga ca pe un apostol fals, sau ca pe-un pagan. De ce m-ai aruncat de la sanul Tau, din Raiul cu gust de mar si de Eva…si mi-ai lasat doar orasul acesta si marea?! Sunt un prizonier liber, ciung si schiop, si orb si surd de prea multa vietuire in moarte .Nu vreau sa mor, mie nu imi sta bine sa mor..nu am murit nici pe cruce, nici cand m-am sinucis, nici cand m-a ucis dragostea nelegiuita si croncanitoare a unei femei care mi-a promis totul si nu mi-a dat nimic. De ce acum? Inca nu mi-am incetat periplul nocturn, in noaptea mea, cu coordonatele mele. Cartea am lasat-o deschisa la nasterea mea pentru ca de atunci mor in continuu fara de moarte… Marea… Batranii stau asezati la terasele de pe tarm si beau vin rosu si tare in vase de ceramica, prafuite si rastalmacesc drumurile. Marea mea sau marea noastra in care ne inecam cuminti in fiecare seara… Trupul tau se odihnea gol pe balansoar...adulmecand zeama podgoriilor. Uite Doamne ca mi-am permis o clipa de dragoste de unul singur, cu haine cazute si culori, cu extravagante minore si tempo-uri mentale… Pianul…note vetuste intr-o mansarda cu miros de brad si paine calda… Marea, mansarda, locuintele mele ratacitoare, desprinse de pamant, prinse in aer, rupte de Cer, ancorate in el…Un infinit intr-o piatra lovita cu sila de glezna…cand intr-o noapte tarziu am invatat sa fac dragoste cu mainile…sa astept calatori ce nu se mai intorc niciodata. Nu am plans vreodat’ din cauza mea, doar pentru altii cu cuvinte bine ticluite…ca sa nu se simta, sa nu se auda, sa nu se inteleaga… Si atunci de ce?! Ca sa pot astfel plange si pentru mine. Bagajele stau facute in podul casei. Astept sa ma catar intr-o noapte la Rai. Stiu ca am sa plec nestiut…si pentru ca acum, aici, pe treptele catedralei, cu orasul si marea la picioare sunt eu…vagabondand in idei si zeflemele despre lumea de maine, traiesc de prea multa moarte. Sirena din port, femeia cu urlet, prostituata ieftina a barcagiilor ingenuncheaza…si iata Doamne o clipa de placere pe treptele Tale. Nu-ti cer sa ma ierti, nici eu n-o pot face, nici sa ma asculti pentru ca Tie iti place mai mult cand tac… Foarte des nu Te aud nici eu…doar cand Te razbuni…. De ce eu…martir fara de voie…in gradina Ta cu animale salbatice si cobai sfiosi… Am sa ajung o zi in care am sa Te cutreier precum vantul si nu am sa-ti dau pace. Atat cat pot caci inca esti Absolutul meu…. Te iert, caci mi-ai lasat orasul si marea…. Valuri albe cu spuma ciudata isi cauta victima…treptele catedralei se zbuciuma…imi vine si mie sfarsitul…multumesc Doamne!!! Noaptea trece senina…penitenta e gata…in cimitirul de pe deal barcagiii pornesc un tipat trist. Cuminte imi ridic trupul si plec..iata ca nici azi n-am murit!!!!! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate