Ploua de o săptămână. Ieșise din casă doar când nu mai avusese încotro. Abia își mai târa picioarele și să mai care și umbrela aia mare, neagră, bărbătească era un adevărat chin. Piticii din grădină erau uzi, vopseaua proastă începuse să se ia. Acum, sub biciul ploii ăsteia bicisnice, aratau jalnic. Pisica, udă și ea, se pitise sub cel mai mare dintre ei, printre buruienile crescute peste măsură. Se încăpățâna să rămână afară, deși o tot momise cu una cu alta. Nici nu mai mâncase practic de vreo două zile.
Dar acum femeia avea altă grijă. Primise un plic oficial, mare, alb, destul de consistent. Abia i-l adusese poștașul. Scrisoare recomandată. Semnase de primire. Plicul zăcea pe masa mare din sufragerie, o pată luminoasă în clar-obscurul obișnuit al încăperii din alte vremuri. Se tot învârtea pe lângă el cu teamă și curiozitate, amânând momentul deschiderii. Își căutase ochelarii prin toată casa. Nu dădea de ei. Și doar abia îi folosise, când cu venirea poștașului. Parcă îi înghițise pământul. Se așeză obosită pe fotoliul din dreptul ferestrei, să-și tragă oleacă sufletul.
Ei da, ochelarii erau la locul lor, pe nas. Zâmbi ușor amuzată. Și-i scoase și-i așeză pe măsuța din fața ei, lângă cartea pe care o citea când sosise scrisoarea. Mai avea momente din astea de rătăcire, nu prea grave, firești la vârsta ei. Medicul de familie îi spusese că nu e motiv de panică, nici măcar nu-i dăduse trimitere la specialist. Când s-or opri ploile astea interminabile o să mai treacă pe la cabinet să-și înnoiască rețeta compensată pentru medicamentele curente. Drăguț doctorul. Tinerel. Să tot fi avut vreo treizeci și cinci de ani. Politicos, amabil.
Pisica i se freca de picior, cu blănița moale și udă. Se aplecă ușor și o mângâie pe cap. Animalul mieună de plăcere și încercă să-i sară în brațe, dar rată saltul, agățându-se cu ghearele de rochia ei și sfâșiind-o pe o porțiune de vreo zece centimetri. Nu conta. Rochia era veche, n-o mai purta decât în casă. O s-o coase și gata. Mai târziu. Acum era prea obosită. Și visa așa de frumos. Era la băi, era vară, era cu Pierre, erau amândoi îmbrăcați în alb. Ea cu o pălărie cu boruri mari, pusă ușor oblic pe cap, el cu lavaliera lui mereu albă, ținându-și canotiera în mâna stângă. Erau într-un tablou impresionist, plimbându-se alene pe aleea ce ducea la hotel. Clădirea albă, ușor pierdută în ceață, părea că se depărtează, cu toate că înaintau spre ea. Se țineau de mână și săreau peste pietrele de râu ce răsăriseră nu se știe de unde în calea lor. Săreau acum din piatră în piatră, atenți la șuvoiul de sub ei, tot mai învolburat. Brusc îi fu frică. Pierre făcu un salt, smucind-o, antrenând-o în căderea lui. Cădeau în gol, ținându-se de mână, lin, tot mai lin, o plutire.
Când se trezi, afară începuse deja să se întunece. Nu mai ploua. Aprinse lumina, își luă ochelarii și se apropie de masa mare unde lăsase scrisoarea. Nu era acolo. Nu era niciun plic pe masă. O fi visat. Nu era nici pisica. Iesi în fața casei și o strigă. Ghemotocul de blaniță sură în lumina tulbure de crepuscul abia se mai zărea din ierburile ude. Se apropie de pitic și se aplecă cu greu să ia animalul în brațe, să-l ducă în casă. Va trebui să o ducă la veterinar. Ceva nu era în regulă nici cu ea. Bătrână, surdă, fără apetit.
Se întoarse în cameră. Puse pisica pe perna din dreptul șemineului și dădu să se așeze la locul ei de la fereastră. Pe fotoliu o pată albă. Uite unde era plicul. Îl ridică, hotărâtă să-l deschidă. Rămase pe gânduri, uitându-se absentă la canotiera pe care o ținea în mână.