Din când în când mă dor ochii. De atâta lumină. Lumea e albă, învăluită într-un abur umed. Apele sunt lăptoase, cerul se acoperă cu perne de puf, păpădiile se subțiază adolescentin, talia lor e mai suplă, pălăriile galbene se schimbă cu o boare albicioasă, pălării de dantelă ce stau să zboare la cea mai vagă flurutare de vânt.

Acum stau în fața ferestrei, cu coatele pe pervaz și cu capul sprijinit în pumni, incomod, anume incomod, să-mi potolesc neastâmprul, zvâcnetul din tâmple, fâlfâitul din piept. Și mă dor ochii de atâta alb. Văd zidul din față, mult prea aproape. Imi acoperă o parte de zare, mi se lasă pe ochi ca o cataractă ce-mi tulbură vederea la mare. Aștept sosirea vaporului. O să apară la colțul din dreapta al casei din față. Intotdeauna acolo apare. Și tot crește, până ajunge cât casa și se așează lângă ea, pe pământ. Simplă iluzie optică. Dacă ar fi liniște, aș auzi clipocitul apei lovindu-se de carena vasului poposit în radă. Dar nu e. Aud pescărușii deasupra capului. Se aude și larma orașului, un zumzet surd, îndepărtat. Tu n-ai să vii. Tu nu vii niciodată când te aștept.

Cântă în mine un flaut trist. Iși picură notele albe, translucide, una după alta, înșirate mărgele pe firul de mătase. Se înserează. Vaporul a sosit de mult. Stau la masă, cu albumul de anul trecut în față. Tu. Și iar tu. Zeci de fotografii. Toate făcute de mine. Pe unele le am doar pe retină. Tu, în ziua când mi s-a rupt bareta de la sanda. Râzi. Iar eu șchiopătez. Tandru, zici tu. Râd și eu. Tu, împovărat de un rucsac imens, urcând spre cabană. Parcă duci tot pământul în spinare. Fotografie din spate. Intorci capul peste umăr. Ai o figură disperată. Te prefaci. Și iar râdem. Tu, cartea și ochelarii. Ai lui papa. Ii ții caraghios pe vârful nasului. Cad într-o rână. Sunt prea mari. Papa are capul mai mare decât al tău. Evident, s-a bosumflat că i-ai luat. M-a bombănit toată după amiaza aia. Zicea ceva de tinerii ăștia care nu respectă nimic. Ai jucat apoi o partidă de șah cu el și l-ai lăsat, generos, să câștige, după o luptă îndârjită. Și te-a iertat. Cum putea să nu te ierte? Pe tine te iartă toată lumea. Pe tine nu se poate supăra nimeni cu adevărat.

A venit C. Mi-a adus un buchet de flori de câmp. Maci, albăstrele, câteva spice de grâu, câteva fire de pipirig. Macii au pălit. Păcat să-i rupi. Sunt atât de frumosi acolo, la locul lor, în lan. Pun florile într-o ulcică de lut. C. tace. Mă privește alb, cu ochii lui mari, întrebători. Ce-aș putea să-i spun ? Tace și mă privește. Intorc capul, involuntar. Intr-un târziu îi fac semn să se așeze. Se depune pe o margine de canapea, cu frică parcă să nu deranjeze ceva, o cuvertură imaginară. Mă scoate din sărite. Ii zâmbesc, ce să fac ? Ii pun în față o cafea. Nu se atinge de ea. Și tace. Sună telefonul. Vorbesc tare, repede, cuvintele se bulucesc. Prelungesc convorbirea nefiresc de mult.

Primăvară târzie. Jucăm tenis. Pe un teren aproape de plajă. Marea se simte în aer. Suntem îmbrăcați în alb din cap până în picioare. Nu suporți invențiile alea colorate, ireverențioase, zici, față de noblețea sportului ăstuia.

Papa. Bate discret la ușa camerei mele. Ii spun să intre. Ne așezăm amândoi la măsuța de la fereastră. Ca în fiecare seară. E momentul bilanțului zilnic. Doamne, cât o să-mi lipsească, atunci când n-o să mai fie. Alung gândul ăsta trist, care revine tot mai des. Poate pentru că îl văd ușor schimbat, ezitant, sublimat cumva. Doar mâinile alea frumoase, nefiresc de albe, fine, prelungi, rasate sunt așa cum mi le amintesc din copilărie. Ai văzut norii astăzi ? zice. Te-ai uitat la cer ? Am avut un tête-à-tête de vreo două ore cu Marcel. Paginile alea minunate despre Gilberte. Les aubépines, les églantines... Papa și cuvintele lui fermecate. Sună altfel cel mai banal cuvânt pe care îl rostește. Il pune, nu știu cum, într-o lumină specială. Ii face un loc al lui...

Mă pregătesc de culcare. Metafizic. Imi așez asimptotic aspirațiile cu neîmplinirile zilei, lăsate pe seama condiției precare de femeie. Asta în timp ce mă spăl metodic pe dinți. Aștept efecte cosmice, dumnezeiri, străluminări, de la poziția orizontală, care mă ademenește cu așternuturi albe, apretate, impecabile.

Ieri mi s-a întâmplat ceva ciudat. M-am ciocnit pe stradă, din neatenție, cu un domn mai în vârstă. Mi-am cerut scuze. Nu mi-a răspuns. Când m-am uitat mai bine, am văzut că nu era un domn în vârstă, ci un băiat cu o aliură bătrânicioasă. Purta un baston alb. Ochii lui stinși mă aținteau cu reproș, undeva la nivelul pieptului. O părere. Brusc m-am îmbujorat. Era ceva arzător în neprivirea aia.

Nisip alb în clepsidra minusculă așezată pe tava cu trei cafele. Eu și ea. Nu i se vede fața, e abia un contur. Vorbește, gesticulează. Nu înțeleg ce spune, deși mă concentrez. Dacă i-aș putea vedea buzele. Să i le citesc. E cenușie. Și mă întristez, de parcă mi-ar lua lumina. Mă ridic, alunec pe deasupra parchetului. Sunt ușoară, mă țin de un scaun să nu mă înalț prea mult. Văd totuși cum se apropie tavanul, cum se scorojește vopseaua care-l acoperă, cum începe să ningă peste încăperea asta cunoscută și totuși diferită. Ce bine. O s-o îngrop în omăt, să n-o mai văd, să n-o mai aud. Aud niște bătăi în geam. Nu le bag în seamă. Doar visez...Ea nu se mai vede. Să fi plecat fără să observ ? Doamne, ce insistă. Va trebui să cobor de acolo de sus, să văd cine e...Bate iar. Mă ridic brusc dintre perne. Chiar bate. Trag pe mine halatul, îmi vâr picioarele în papuci. Aprind lumina. Arunc o privire în oglindă. Nu mă grăbesc. Doar inima a luat-o la galop nebun...