Asfaltul frigea îngrozitor sub tălpile subțiri ale sandalelor și avea senzația sumbră că toată căldura aia călătorește vijelios prin corp până sus la cap. Mergea mai mult din inerție, dar nu mai știa cu siguranță unde anume trebuia să ajungă. Dar avea, totuși, o idee foarte vagă. Se opri și își trecu mâna peste frunte. Broboane de sudoare și o fierbânțeală periculoasă îi scuturară mâna și o făcură să tresară speriată... Probabil făcuse insolație... Totul se învârtea de jur-împrejur, gura îi era uscată, ochii îi ardeau în orbite și simțea că are temperatură... Simți cum gura i se destinde într-un zâmbet sarcastic și, tot atunci, mintea i se blocă, vederea i se înnegură și i se păru că începe să cadă...

O lăcustă enervantă scotea zgomotele alea, de undeva de aproape, că se auzea de parcă îi săpa în creier. Spatele o frigea îngrozitor, iar nisipul îi intrase în gură și în nas. Se ridică pe jumătate tușind de mama focului. Gâtul îi era uscat și aproape că nu mai putea să respire. Deschise ochii și privi în jur. Nu era decât nisip. Dune de nisip auriu, agitate de un vânt fierbinte. Pietre, câteva plante și, bineînțeles, lăcusta aia... Ce naiba făcea în pustietatea aia? Nu că ar fi avut ceva de ronțăit, în afară de cele câteva fire de iarbă uscată... Pentru Dumnezeu!... Lăcusta nu se mai auzi... Nici nu mai era sigură că asta fusese... Ce glumă morbidă e asta?! Se surprinse râzând aproape isteric, pentru că tocmai își dăduse seama că nici nu avea ce să caute aici, în mijlocul pustietății... Acum câteva clipe, abia i se făcuse rău în mijlocul orașului... Mintea îi era atât de fierbinte încât nu îi permise să intre în panică... Pur și simplu o sculă în picioare, făcând-o să se uite în jur, de parcă nimic nu era adevărat... Dar era vântul ăla nenorocit care bătea și îi arunca fire de nisip în ochi! Blestemăție! Se clătină pe picioare... O ardea gâtul și spatele de îi venea să plângă! Se târâ anevoie până pe coama dunei și se uită mai departe...Se ridică iar în picioare și același râs idiot o scutură din nou! Asta, cu siguranță era o glumă de prost gust! Nicăieri în jur nu vedeai altceva decât nisip, nisip, și iar, nisip! Unde nimerise?!
Vântul părea să se întețească, izbind-o din ce în ce mai violent peste față cu fire de nisip... În depărtare, dunele păreau a se agita într-un mod inexplicabil... parcă o luaseră la goană... sau așa ceva... Încercă să înțeleagă ce se întâmplă când, pe neașteptate, un braț o apucă violent de mijloc și, înainte să poată reacționa în vreun fel, se trezi ridicată în aer pe un fel de platformă metalică care prinse a se deplasa cu o viteză incredibilă deasupra nisipului... Se trezi căzând grămadă pe podeaua rece, iar contactul violent între corpul ei înfierbântat și metalul de sub ea, o făcu să-și piardă cunoștiința.

O mână răcoroasă îi trecea o cârpă cu parfum de mentă peste fruntea caldă. Era o senzație tare plăcută și n-ar fi vrut să deschidă ochii, dar amintirea celor petrecute o forță.
În fața ei, așezată pe un scăunel, stătea o femeie destul de în vârstă, cu părul alb ca neaua, cu ochii mari albaștrii, plini de căldură și de bunătate. Era îmbrăcată în haine lungi, albe, vaporoase, care o acopereau aproape de tot și păreau a fi prinse cu o singură broșă aurie cu rubin, pe umărul stâng. Avea cercei lungi, bogat împodobiți, iar părul alb îi era prins cu fire aurii, într-un coc complicat, dar foarte elegant. Femeia zâmbi spre ea și îi întinse o cupă aurie, plină cu un lichid alb, ce părea a fi lapte. Neîncrezătoare în bunătatea femeii, se ridică pe jumătate în patul mare, atât de comod și de moale și încercă să articuleze un cuvânt, dar nu reuși. Femeia insistă cu blândețe și se văzu nevoită să guste din lichidul albicios. Nu era rău la gust. Nu era lapte, dar era dulce și foarte răcoritor. Îi zâmbi, mulțumindu-i din priviri și femeia, foarte supusă, se retrase discret, în spatele unor perdele albe, vaporoase.
Rămasă singură, își dădu seama că toată slăbiciunea ei dispăruse aproape de tot, așa că se dădu jos din pat și se îndreptă spre fereastra ce dădea spre un balcon, încărcat cu felurite plante și flori. Dăcu perdeaua la o parte și întreaga perspectivă a lumii pe care o știa de copil se schimbă dramatic. În fața ei, pe kilometrii întregi de jur-împrejur se desfășura un oraș atât de curat, frumos și strălucitor că-ți lua respirația... Toate clădirile erau construite din metal, un metal lucios, argintiu, care parcă absorbea căldura și degaja în schimb răcoare și liniște. Albii de râuri agitate cu cascade miniaturiale, străbăteau încolo și încoace orașul de argint, iar plantele și copacii, creșteau cățărându-se pe zidurile de metal, dându-le culoare și viață. Oameni de toate vârstele și felurile, îmbrăcați în haine deschise la culoare, se plimbau încolo și încoace pe străzile pavate cu piatră albă de calcar. De undeva, se auzea o muzică suavă, liniștitoare, care-ți îmbăta simțurile și te făcea să zâmbești, fără a avea vreun motiv întemeiat. Deasupra tuturor, cerul azuriu era străbătut de dungi rozalii, albăstrui, verzulii și gălbui, de parcă aurora boreală ținea cu tot dinadinsul să se vadă și aici, în plină zi, la sute de kilometrii de cercul polar. Fără să vrea, privind toate astea, un sentiment de liniște și de fericire o cuprinse cu totul, făcând-o să se înmoaie și să suspină de atâta frumusețe.
- E ceva incredibil, nu-i așa? se auzi o voce bărăbătească din spatele ei. Se întoarse spre cel care vorbise. Era un bărbat zvelt, negricios, cu trăsături foarte frumoase, mândru și autoritar. E uimitor ce poate face tehnologia în ziua de azi! continuă el, venind lângă ea, pe balcon.
Îl privi fără să înțeleagă. Într-adevăr, clădirile erau o adevărată operă de artă, așa cum nicăieri în lume nu exista, dar și restul... plantele, copacii, râurile, cerul și toate celelalte... parcă...
- Și, totuși, așa e, zise bărbatul. Orașul a fost special conceput să poată să adăpostească zece milioane de locuitori, iar asta a însemnat o muncă enormă. Nimic nu a fost lăsat la voia sorții. Totul înseamnă inginerie și matematică! Totul! De la cea mai mică ființă vie, până la cerul minunat pe care-l vezi deasupra noastră! Doar așa puteam să supraviețuim!
- Să supraviețuim? Întrebă ea, deodată îngrozită.
- Întocmai, spuse omul, cu o privire mai sumbră ca niciodată. Cerul pe care-l vezi deasupra noastră este de fapt scutul protector, împotriva radiațiilor gamma și ultraviolete! E ceva creat de mâna omului! Sincer să fiu, nu știu cum ai rezistat atât în deșert! Ar fi trebuit să mori demult!
- Nu înțeleg...
- Nu e nimic de înțeles. Planeta este condamnată. A fost demult condamnată, încă de acum zece generații, doar că nimeni nu a văzut, sau nu a vrut să creadă! Înainte să fie prea târziu, câțiva vizionari au creat aceste orașe! Există puțin peste 100 pe întreaga planetă!
- Adică, puțin peste un miliard de locuitori...
- Într-adevăr, încuviință bărbatul. Este cifra optimă pe care încercăm să o păstrăm. Dacă nu reușim, punem totul în pericol!
- Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Asta e Terra?
- Ce a mai rămas din ea. Acum patru sute de ani, un meteorit a lovit Pacificul din plin. A căzut pe marginea gropii Marianelor, iar de acolo, direct spre miezul Pământului! Desigur, a fost doar ceva, relativ, de suprafață, dar impactul a generat schimbări catastrofale! Tot atunci, în aceeași perioadă, Soarele nostru a suferit o serie de explozii de suprafață, mult mai intense ca cele înregistrate până la acea dată! Așa că totul s-a combinat periculos! Din fericire, pentru rasa umană, proiectul Eden fusese finalizat în proporție de 90% și astfel, am reușit să salvăm tot ce era mai important de salvat din omenire! Iar acum, patru sute de ani, mai târziu, suntem din nou gata să pășim mai departe de granița atmosferei, pentru a găsi o nouă planetă pe care să ne ducem copii și nepoții! Una infinit mai bună!
Tot ceea ce spunea răsuna înfricoșător și de necrezut. Dar nu asta era cel mai șocant, ci faptul că sărise în timp, atâția ani... Cu cât oare?... Nu se știa nimic de niciun meteorit... Să fie toate astea adevărate? Se întoarse spre orașul care îi fremăta la picioare. Nimic nu indica tragediile care îi fuseseră înșirate: oamenii erau veseli, normali, fericiți... O societate perfectă...
Își aduse aminte de vorbele bărbatului despre rezistența ei din deșert. Se hotărî să-l întrebe la ce se referea.
- Toată suprafața solidă a Pământului e, ori deșert, ori gheață. În ambele locuri sunt temperaturi extreme și condiții vitrege. Întreg Pământul e bombardat în fiecare secundă de cantități uriașe de radiații, de multe feluri. Corpul uman nu ar rezista mai mult de câteva minute, înainte de a ceda în fața lor. E o moarte, nu foarte ușoară și cumplită.
- Și, totuși, în afară de mine, mai a fost cineva, care m-a salvat...
- Avem mașini speciale care ne ajută să ne deplasăm, așa că suntem tot timpul protejați. Tu nu mai aveai mult, dar din fericire, dispunem de tehnologia necesară pentru a diminua efectul radiațiilor! Așa că ai fost salvată la timp!
Făcu o pauză și, privind-o, spuse bănuitor:
- Dar n-am reușit să aflăm de unde vii. Fiecare dintre noi e înregistrat într-o bază genetică, iar tu nu figurezi nicăieri! Mai mult, genele tale prezintă unele aspecte care la noi nu se mai întâlnesc de cel puțin patru sute de ani...
- Dacă aș știi, ți-aș spune! Dar nu știu cum am ajuns aici, nici măcar nu sunt sigură că nu visez...
Bărbatul își îndreptă umerii lați și privi în gol, iar vocea îi sună goală:
- O distorsiune în timp și spațiu... Ar fi foarte posibil, mai ales că s-a detectat o anomalie magnetică destul de puternică... Avem senzori care scanează în timp real toată suprafața pământului pentru orice fel de evenimente, de orice natură, dar mai ales cele legate de activitatea seismică... Acelea sunt cele mai periculoase pentru noi...
- Probabil că ai dreptate, îi răspunse ea cu o umbră de îndoială. Nu sunt om de știință, așa că nu am o explicație și să fiu sinceră accept orice, numai să fie în stare să explice și minții mele adevărul...
Între cei doi se lăsă liniștea. Privind la cerul multicolor, nu se putu abține să nu se gândească că se află într-unul din romanele acele SF despre posibilele sfârșituri ale glorioasei omeniri și se întrebă zâmbind cum ajunsese acolo... Poate, totuși, visa...
- Dacă te-ai întremat suficient, aș putea să-ți arăt împrejurimile, se oferă bărbatul din preajma ei.
- Mi-ar place, zise ea după o clipă de ezitare. Aș vrea să știu mai multe despre toate astea și despre trecutul vostru, mai spuse ea, luându-l de braț.
Împreună ieșiră din clădire, la același pas, împăcați cu ei înșiși și fericiți, cu toată ciudățenia situației. Pentru ea, locul acesta, oricât de ciudat părea, aducea a Paradis...

- Gheață! Am nevoie de gheață! Se auzi vocea dură a unui bărbat. Trebuie să-i coborâm urgent temperatura! D-ră! Mă auziți?
Simți o înțepătură în deget și se schimonosi.
- Răspunde la stimuli, concluzionă aceeași voce. Unde-i gheața? Am nevoie de gheață!

Ochii îi erau grei și uzi pe dinafară. Se forță mult până reuși să-i deschidă. Când o făcu, văzu o lumină albă de neon ce venea de undeva de deasupra ei. Își răsuci puțin capul și descoperi un geam murdar, pe care răzbătea soarele dogoritor, un ventilator uriaș, agățat de tavan, care stătea înțepenit de când nu mai funcționase, în timp ce aparatul de aer condiționat huruia monstruos luptând să aducă o briză rece până la ea.
- Hei! Ia te uită! Se pare că la urma urmei îți revii! Se auzi vocea bărbătească de mai înainte. Se întoarse într-acolo. Un bărbat nădușit, în halat alb, tânăr, cu ochelari rotunzi ca de chimist, o privea, zâmbind răvășit, de oboseală.
- Mare prostie să ieși pe vremea asta fără o pălărie și apă! Pun pariu că ai umblat așa toată ziua! Mă mir că ai rezistat! Cu 43°C la umbră, mă mir că nu ai murit după atâta soare! Erai atât de deshidratată că aproape de uscaseși! Totuși, sunt mândru să te anunț că ești încă vie și cu toate funcțiile creierului în aparentă ordine! zicând toate astea, îi ascultă inima cu stetoscopul cald. Să-ți fie învățătură de minte data viitoare când mai ieși așa din casă! O să mai stai și mâine sub observație și trebuie să bei șase litri de lichide: trei azi, trei mâine! Altfel, mai stai o zi în spital! Pe diseară și încearcă să zâmbești că ai scăpat de D-na cu Coasa ca prin minune!
Capul o durea îngrozitor. Undeva, într-un colț, un televizor zumzăia nebăgat în seamă. Era setat pe un program de știri, iar crainica, foarte drăguță de altfel, nu părea să sufere de căldură. Vocea ei anunța o știre aparent fără importanță:
- Într-o știre dată publicității de MediaFax, o echipă de cercetători de la Institutul European de Cercetare a Spațiului a anunțat demararea unui proiect de avengură în privința conservării vieții într-un mediu 100% artificial. Proiectul este menit a susține viața pe termen nelimitat, în condiții deosebit de vitrege și poate fi aplicabil și în zonele mai puțin prietenoase ale Pământului. Întreaga cercetare, finanțată din bani publici, poartă denumirea de Proiectul Eden...