Adevărat, adevărat vă scriu : sunt amintiri care nu numai că dor, dar îți dau o senzație de neliniște, de parcă atunci trăiești acea amintire demult uitată. Cât doare, cât dor amintirile ce credeai că sunt demult uitate... Cât sunt de grele clipele-n care retrăiești emoții, cât ai cere "cerului" să nu le fi avut niciodată...

E groaznică clipa în care-l conduci pe cel iubit la gară, dar cum pare sau apare când îl vei conduce pe acel drag la groapă? Nu cred că vei dori să retrăiești acele clipe; mai mult, emoția despărțirii va durea și mai tare.

Cum ți se pare o reîntâlnire cu un "amic" ? De mult ai uitat ce era groaznic în relația voastră. Vine o zi când reîntâlnești “amicul”, e bine și falnic, îți râde în față.
Tu știi că o vorbă spusă în dodii îl poate arunca la pământ, dar lași ca totul să treacă de la sine. “Amicul” pleacă. Trăiești acele clipe amare - sunt ca fierea - lași timpul să șteargă amintirea lor. După o vreme reîntâlești “amicul”; la fel îți râde în față; atunci, cum te simți când nesimțirea lui devine durerea ta, iar el îți este piaza cea rea.

Cu câtă grijă îi spui unui cardiac că-i vine pe lume un nepot, dar el cum simte acea amitire a celor ce nu mai sunt... Groaznică clipă, dar la fel ca oricine și cardiacul trebuie să moară.

Da, sunt amintiri care mai și dor, adevărat vă spun că viața în sine este făcută în majoritate dintr-o astfel de amintire. Așezată inconfundabil între real și ireal, amintirea îți dă putere și aripi să poți să zbori. Amintirea este puntea de legătură între trecut și prezent, ea reprezită unica legătura între noi și cei ce nu mai sunt.

Undeva în Tibet, un ascet avea un ucenic. Nerăbdător, ucenicul dorea să ajungă mai repede în comuniune cu Creatorul; în nerăbdarea sa, îl întrebă pe călugăr cum poate să ajungă mai degrabă în Nirvana. Bătrânul ascet i-a spus: “- în primul rând uită-ți amintirile, apoi uită de tine și în ultimul rând, dar nu în cel din urmă, renunță la viață.” Tânărul ucenic a încercat și cu timpul a putut să renunțe la amintiri; după o lungă perioadă a renunțat și la sine; bătrân fiind a murit de-abia atunci renunțând și la viață. Sufletul lui urcandu-se la judecată a întâlnit sufletul bătrânului dascal, iar acesta l-a întrebat:“-Mă mai cunoști? Eu sunt cel ce te-a învățat.” Tânărul ascet i-a răspuns: “-Nu îmi amintesc de nimeni, nu tu m-ai învățat să îmi sterg amintirile?”

Amintirea este oglinda în care se răsfrânge tot ce am făcut. Iar unele dor și ar fi bine ca măcar pe acelea să le putem uita. Noapte; cineva în noapte veghează ca și paznicul din turnul Londrei ce strigă: ”- dormiți liniștiți, cineva vă veghează”. Iar pe străzi se comit oribile fapte. În timpurile noastre, cel ce veghează se numește “trecutul”. Trecut ce poate fi identificat cu o piatră, o piatră aruncată într-un lac. Cel ce aruncă, chiar eu sunt, iar undele lacului devin tot mai puternice, se apropie de mal, iar piatra (trecutul piatră) cu toate că ajunsă-i la fund,reverberează în undele ajunse la mal. Noapte; “cineva în noapte veghează.”

Trecutul care se întoarce pe căi nebănuite la mine, amintire sau faptă, vis neîndoielnic, realitate. Se poate ca piatra din lac să sară, să ajungă pe celălalt mal ... atunci nu numai unda, dar și piatra vor aduce consecințele trecutului. Trecutul este acel prezent al zilei de ieri, trăite în așa fel încât să nu-ți fie greu sau rușine s-o rememorezi, să nu poți fi niciodată judecat de nimeni pentru acel prezent.

Început și sfârșit devine trecutul, când sfârșit este totul, nimic nu mai poți face, dar fă așa încât să nu regreți nimic. Adevărul îmi este crez în viață. Nu ai voie să-l poți uita.

Amintire – trecut, trecut – amintire.