O poveste de Crăciun
Într-una din ferestrele mari și reci ce dau spre strada plină de gropi înghețate, Loredana își ivește la 8:15 fața deranjată de somn. Porțiunea de geam fără flori de gheață, prin care se poate vedea afară, e redusă la o margine doi trei centimetri, în rest trecătorii sunt umbre înalte cenușii, iar câinii, evident umbre lungi – cam cum ar distinge corpurile un om aproape orb. O dată ce nu poate vedea afară, i s-a ascuțit auzul. Biciuștile, clopotele mari, tobele băieților cu Bună dimineața la moș Ajun le auzise din pat pe când colindătorii erau departe, probabil prin dreptul secției de poliție. Colindătorii ăștia parcă au trezit tot satul – pardon, orașul, că suntem în plin centrul Bucureștiului, deși strada lor e o oază de liniște. De la ea de acasă până la „pomul cel mai înalt din Europa” e drum de vrun sfert de oră în pas de plimbare. Tot cam atât e și până la patinoarul de la piața Unirii, unde o îmbiau colegele, disperate că vor trebui să nu se mai vadă atâta amar de vreme, două săptămâni!!
Loredana patina de la cinci ani, nici mai bine nici mai rău decât fetele celelalte – probabil era chiar mult mai bună decât Grăsuța, care și când stătea în picioare părea că dă cu curul de gheață – hihi, ce rea ești! Dar fără partener n-are nici un haz, fără un băiat care, după vreo oră de zbânțuit pe gheață, s-o ducă în barăcile acelea colorate care împrejmuie arena, să-i ofere un ceai fierbinte, să-i scoată patinele de pe gleznele umflate, haina umflată și ea de apă...
În alți ani a mai mers și fără partener. Acum împlinise și ea șaisprezece ani, de mai puțin de o lună, o vârstă la care, dacă recunoști că n-ai avut de-a face cu un băiat, toate mătușile sar cu gura că ele cunosc – nu un băiat potrivit ci un ginecolog bun, care să vadă ce-i cu tine!

Crăciunul e pentru Lori plin de amintiri de la bunicii din Brașov. Înainte să meargă la școală a fost Crăciunul acela cu părinții și soră-sa mai mare veniți din Capitală. Bunicul se ocupa de vin și de preparatele cu carne, și venind de la afumătoare cu cârnații a căzut pe gheață, și-a spart capul, seara de ajun a fost nemaipomenită, cu bunica și părinții la spital, ea în casă păzită de sor-sa căreia nu-i făcea nici o plăcere.
Alt Crăciun l-au făcut cu bunicul de la Brașov bolnav de cancer – în cameră se amestecau mirosurile de stătut, fecale necontrolate, vărsătură, carne putrezită de la escarele bolnavului, care trebuia să stea numai cu fața-n sus- ea nici n-a fost la Brașov de Crăciunul acela, a fost numai maică-sa, fiica bătrânului, pe ea probabil n-au dus-o ca să nu-l vadă pe tataie în starea aceea – ea a fost la înmormântare într-un ianuarie strașnic (el răposase pe 31 decembrie seara), pe o zăpadă de peste un metru pentru care nu era echipată, și nici cu mașina mică nu putea merge la cimitirul din Dârste, fiindcă erau prea mulți bătrâni cunoscuți de-ai bunicului îndreptățiți să meargă cu mașina – așa că a urcat cu taică-su și cu sora într-un troleibuz care i-a dus prin nămeți exact ca într-un tur de oraș – mergeau zece metri stăteau două minute, însoțitorul se dădea jos să ia nămeții din drum cu lopata, iar zece minute pe drum iar...Lore, care adora să vadă Brașovul, străzile lui pe care nu mai ajunsese niciodată, nici n-a simțit frigul în troleu, doar când au ajuns la gară și de-acolo peste linia ferată cu șinele și cablurile îngropate în zăpadă, pe care trebuia să le dibui cu piciorul, să te mai împiedici în ele – pe urmă pe strada lungă a cimitirului, cu un lunecuș pe care toți trecătorii dădeau din gard în gard.

În schimb, când a murit tovarășul Nicolae Ceaușescu Lore era deja fetiță mare, de opt ani împliniți. Ca să nu doarmă singură în camera de la stradă (tot asta unde stă și acum ca o păpușă de turtă dulce pândind colindătorii, numai că pe atunci se trăgea prin dreptul geamurilor ei, și dinspre Universitate și dinspre piața Unirii) se mutase cu culcușul în sufragerie, unde tata aștepta din oră-n oră știrile – Ceaușescu și Elena capturați la Giurgiu, în timp ce încercau să facă autostopul – judecați, condamnați la moarte și executați chiar în prima zi de Crăciun – ce aștepta tata era caseta cu înregistrarea procesului, care nu mai ajungea la Televiziune, prin filtre, mașini schimbate, ocoluri menite să evite un atac al teroriștilor...A ajuns și caseta, hăt după unu noaptea – alt Crăciun din cele cincisprezece ale Lorei s-a asociat cu o moarte. Nu cu una singură, cu moartea – nimeni nu mai spune câți oameni au murit în zilele de după revoluție.
Taică-su a murit într-un sfârșit de vară, în septembrie, dar anul acela ea cu mama au petrecut Crăciunul în casa fratelui tatii de la Iași, unde Lore nu mai fusese dintr-o vreme în care era prea micuță ca să-și poată aduce aminte. Și pentru unchiul din Moldova acela a fost ultimul Crăciun – a murit tot în iarna aceea, căzut pe stradă. Atac de cord. Pe stradă nu era prea multă lume la o oră de lucru, când a venit în sfârșit salvarea n-a mai putut decât să constate decesul.

Acum rămăsese cu maică-sa, căreia sănătatea îi juca renghiuri taman de Crăciun și Anul nou. În primul an când maică-sa s-a refugiat în camera închisă, suferind parcă și de o fotofobie ca o replică depărtată a spondilozei, fata a rămas trează până spre dimineață, cu somnul speriat de pocnitori de câte ori reușea să ațipească – la un moment dat chiar maică-sa a venit peste ea în cameră, cu trupul adus din șale într-un unghi aproape drept, să-i spună Fă ceva cu copiii ăștia să nu mai dea cu pocnitori!! Asta era distracția bucureșteanului, nu putea nimeni să-i facă să renunțe. Dacă nu se putea dormi, Lore a scris până dimineața vreo zece poezii, care erau nucleul și structura primului ei volum, apărut chiar în anul următor acelui Crăciun, pe o hârtie reciclabilă la tipografia studenților de la Litere – măcar cu atât se alesese și ea după vreun an de prietenie cu Tudor. La lansare el a adunat toată lumea bună a Bucureștiului literar, cred că a fost una din ultimele dăți când Lore a văzut-o pe maică-sa strălucitoare ca o divă. Într-o blană pe care nu i-o mai văzuse niciodată, cu părul strâns sub o tocă neagră (era tot iarnă) stătea rece ca o statuie prin primele rânduri de fotolii ale sălii cu oglinzi de la Uniune. Privea fix înainte spre masa de prezentare, ca și când autoarea ar fi fost chiar acolo – autoarea era cât pe ce să nu ajungă, oprită la poartă de administratorul Uniunii – cine dumnezeu putea să creadă că la paisprezece ani, mică și fără forme, ea avea un volum de versuri? Doamnei trebuie să-i fi plăcut și aerul vechi pe care îl respirau fotoliile, canapelele, candelabrele, firidele, podelele lustruite cu un miros tare de benzină, în sfârșit în spatele mesei vorbitorilor pianul Steilman, la care o femeie din alt secol a cântat aproape tot timpul reprezentației. Pe urmă tot Tudor, prietenul ei filolog a făcut pe recitatorul, motiv pentru care a trebuit să-i fie recunoscătoare și, la câteva săptămâni de la lansare, să-l lase să-și vadă de viața lui, că doar nu era corupător de minore...

Un zgomot apropiat o aduce pe Loredana hic et nunc, în lumea reală. Mezina familiei, Suzy se urcase pe lada de studio de la capul patului ei nestrâns (după formele opulente ale plăpumii nu se înțelegea bine dacă nu se mai afla cineva în pat), de-aici își căuta cu vârful botului, cu trupul felin, o breșă printre draperii pe pervazul ferestrei în dreptul căreia sta pierdută stăpâna. De când nu mai era bărbat la casă femeile se procopsiseră cu două pisici. Mama încă nu-și părăsise cuibul – doar e Crăciunul, perioada ei de bolire. Exact cu o zi în urmă mama se lăsase dusă de fii-sa cea mare și de ginere la Urgență, pentru o viroză respiratorie cu toate complicațiile posibile, infecție urinară, leșinuri, oscilație de tensiune, tulburări de vedere. A sunat-o pe fiică după zece seara, și aproape de miezul nopții au dat la urgență de un medic care părea că trebuie să-și revină după o beție de whiskey – în sfârșit a consultat-o, ne-a spus scurt că o pregătește pentru operație într-o oră, dacă nu dă în peritonită. Sora a dat indicațiile și a lăsat-o singură pe culoarul pustiu, unde sufla vântul ca afară. În mai puțin de zece minute locul s-a umplut de o lume colorată zgomotoasă – tot la Urgență ajunseseră doi băieți, victime ale unei bătăi în Tei, tăiați sau împușcați – bine că mama Loredanei era deja intrată în pregătirile de operație, altfel probabil țiganii tari în gură i-ar fi luat fața. În preajma sărbătorilor, normal că toți erau costumați de carnaval, femeile cu stârlici în burice, ciorapi cu dungă de beteală, ei cu pantalon cu lampas, ghete bătute cu cristale...Plină de tensiunile unei zile concentrate într-o oră și ceva, Lore a adormit cu capul între genunchi, în zgomotul vorbei lor repezite, bilingvă, împănată cu rugăciuni la Guladelo, la dumnezeul lor...
Când s-a trezit parcă se luminase, în orice caz frigul devenise țeapăn. O asistentă cu părul roșu i-a luat capul dintre genunchi și i l-a pus la loc, i-a lipit și spatele pe spătar. Șatra lăsase în urmă un fel de liniște mistică pe tot coridorul lung, luminat de niște neoane tocmai din capătul opus celui în care se oprise ea. Lore a pornit spre ușile înghețate probabil încă dormind. Aproape se lovise în ele când a auzit în spate un glas cu timbrul confidențial: Sigur știi să ajungi acasă? Asistenta era în spatele ei, cu părul roșu prins într-o coadă de cal îngrijită, cu unul din acele inele din burete nepretențioase foarte la modă. Mama ta mi-a vorbit toată noaptea despre tine, că ești o fetiță mai deosebită. Poate vrei să mănânci ceva la mine? Privirea ei obosită avea destul de puține posibilități de expresie, fiindcă domnișoara aceea a urmat-o, neobservată, până în curte unde frigul aspru de dimineață a trezit-o de tot. Nu trebuie să fii speriată, mama o să mai stea câteva zile în spital, dar e bine – poți să-i spui și sorei tale. Zici că nu vrei să mănânci ceva la mine, ești sigură?
Casa era îngrozitor de pustie, s-a oprit de parcă se aștepta să găsească altceva. Chiar dacă și atunci când mama se afla aici dormea mai tot timpul, acum când a intrat și s-a oprit în vestibul, liniștea avea ceva în plus față de alte zile. Îți dai seama ce surpriză a fost s-o descopere în geam pe Suzy urmărind-o cu priviri de jude necruțător. De aproape zece ore mâței nu-i mai deschisese nimeni accesul spre bucătărie și loggia, unde își făcea nevoile. Am tot timpul să-i strâng căcărezele după ce o să dorm puțin, și-a zis Loredana înaintând orbește în cameră.
Până să numere la o sută a și căzut din pod într-un somn greu de adult, din care s-a trezit cu spaima că, în spatele ușilor acelea închise, era mama care nu mai ieșise din cameră de câteva zile. În hol o lumină aprinsă – a durat atât de puțin încât putea să fie și o iluzie. Cu un curaj pe care nu și-l bănuia, Lore pornește singură prin casă în căutarea unui intrus. N-a ajuns mai departe de hol, unde toate membrele au lăsat-o și a căzut ca o balegă pe podea - în fața lui taică-su. În septembrie anul trecut îl înmormântaseră cu mare pompă la Bellu, se pare că Loredana, fata lui preferată și-a revenit cel mai greu din șoc. A trebuit să plec pentru un an la muncă în Italia, începe să explice tata nonșalant. Din zeci și sute de întrebări pe care i le punea când vorbea în gând cu taică-su, acum nu-i vine în minte decât o tâmpenie: Și se câștigă bine? Binișor, dar nu acum – știi că pe ai noștri au început să-i expulzeze. (Ea știa că decretul de expulzare era deja retras de guvernul italian)
- Bine, dar tu ai plecat în septembrie, de ce zici că ai fost plecat un an?
- M-am întors tot în septembrie, dar am mai stat puțin departe, să aud numai de la distanță cum vă descurcați.
- Și locul de la cimitir, unde se duce mama să pună flori?
- E locul meu, acolo o să mă duc odată...Doar n-o să trăiesc cât lumea.
Tata miroase de la distanță a noroi și băltoace. Niște bocanci pe care ea nu și-i amintește (tata umbla totdeauna încălțat cu niște pantofi eleganți), scâlciați și lăbărțați, cu limba atârnând, lasă la fiecare pas o urmă de apă murdară pe parchet.
- Și de ce nu ne-ai anunțat că vii?
- Am crezut că o să fiu cadoul de Crăciun, să mă vedeți acasă...Dar unde-i mămica?
- Nu s-a simțit prea bine, probabil n-a dormit noaptea și acum recuperează (Loredanei îi reveniseră toate întâmplările zilei trecute, cu spitalul, dar e prea complicat să-i explice în două vorbe)
- Ei asta-i! Chiar nimic nu s-a schimbat...Nu cumva o durea capul?
- Ba da, și capul, și tusea, și o infecție urinară...
-Nțțț...Îmi pare rău să aud asta. Bătrânul se lasă greu pe un scaun în hol, își lărgește șireturile de la ghete, smucind câte un picior le leapădă în mijlocul camerei. Se întoarce spre ea cu pasul știut al bărbatului ocupat, care nu vroia noaptea târziu să le trezească pe fete cu umblatul lui prin camere. Începe să surâdă când îi surprinde privirea pe gaura dintr-un ciorap, prin care îi ieșea unghia înverzită a degetului mare de la picior. Da, acolo nu prea avea cine să mă îngrijească, zice. Am avut pe cineva, dar avea mai multă grijă de toaleta ei.
Și puloverul pe gât al tatii e destul de uzat. El venise pe frigul ăsta (în București temperaturile nu crescuseră de vreo săptămână peste șase grade cu minus) cine știe de unde, în ploverul ăla sărăcuț și cu ce-o mai fi avut pe deasupra – unde o fi locuit în lunile astea de când s-a întors? Lore realizează cu neplăcere că începuse să gândească cu voce tare, când bătrânul îi răspunde fix la întrebarea pe care ar fi vrut să și-o pună în gând. Ceva am mai adunat și eu, surâde tata așezându-se pe marginea patului. Destul cât să-mi cumpăr un apartament mișto în Cotroceni. Poate o să vii odată pe la mine, eu mă gândeam chiar de Crăciun...Eu știu? Vezi și tu cum e mama acuma, cu beteșuguri...Eu ziceam să vii tu! Tu și cu băiatul tău, să mi-l prezinți. N-am pe nimeni tată!! (n-ar fi vrut să sune așa de jalnic, așa că repetă imediat încercând să ia un ton rece) N-am pe nimeni. Ei pe dracu! La șaișpe ani n-ai pe nimeni – doar n-o să te duci la mânăstire! Acuma sper că n-o să începi și tu ca babele, să-mi spui de ginecolog. Nu-i nevoie de nici un doctor, nu te speria. Tata sare în picioare ca un tinerel, își trage peste cap puloverul, își desface și pantalonii din curea, îi decapsează cu pocnete distincte la intervale regulate – Eu trebuia să-ți vorbesc despre asta, vorbește gâfâit, în timp ce își lasă pantalonii soldățești jegoși să cadă pe podea, lovind sonor lemnul cu capsele, cu cureaua. Sper că o să mă lași să îndrept asta...Cu amândouă mâinile pe umerii ei îi trage bluza. Fata mea frumoasă (un sărut pe clavicula pulsantă, cu un miros nu prea agreabil de gură neîngrijită) n-are nevoie de nici un ginecolog...Aceleași mâini cu căușuri cuprinzătoare i-apasă umerii goi – apăsarea bărbătească ajunge aproape numaidecât în încheieturile genunchilor făcându-le să se îndoaie și s-o aducă în șezut. Mâinile aspre de lucrător al pământului (și tata fusese toată viața lui „cu condeiul”, redactor la televiziune) îi iau de pe podea picioarele, pe care ea nu și le mai simte, și le urcă în pat. Lore se rostogolește pe locul de la perete ca să-i facă loc la margine lui. Mama...mai geme o dată Loredana, pe când mâinile lui își fac loc între coapsele slăbănoage, de ale căror forme fata s-a cam rușinat până acum. Las-o, dacă doarme! șoptește bărbatul, punându-i un lanț de sărutări pe gâtul cu un lănțișor de argint de la bunica, dăruit la nu mai știu ce aniversare. În loc s-o înconjoare lanțul de sărutări coboară între sâni, în depresiunea stâncoasă a burții, în păduricea de jos...Ceva a început să tresalte repede înăuntrul ei, ca pârâul primăvara, de vreo zece ori care ei i s-au părut nenumărate.
După sex tata se scoală repede ca în vremurile bune (și doar era și el de-acum un bărbat trecut de șaizeci de ani) și începe să scruteze prin apartament, cu aerul că ar fi căutat-o pe mama – firește că dinspre camera cu ușile închise nu venea nici o mișcare. Tata poate să se ducă și el la baie. Pășind pe urmele lui crăcănat, ca să nu-și transmită umezeala de pe o coapsă pe alta, Lore l-a ajuns exact la timp ca să-l audă înjurând înăbușit, când în baie nu găsește sculele de bărbierit.