Accident la vânătoare
Motto:
S-a-ntâmplat un accident:
Musca pe ciment!

Cred că a sosit moment să fac niște dezvăluiri spectaculoase. Nu mai vreau să țin ascuns adevărul asupra accidentului petrecut la acea vestită partidă de vânătoare, la care au participat o mulțime de vipuri.
Mai țineti minte ? Cum să uiți așa un atentat la integritatea clasei financiar-dominante din patria noastră ?
Vă reamintesc știrea oficială, așa cum a publicat-o și ziarul nostru:
“Accident sau atac terorist ?
Incredibil eveniment petrecut ieri pe un domeniu de vănătoare al cunoscutului om de afaceri Nae Niculescu. În timp ce majoritatea invitaților se aflau la locurile lor din standuri, s-a produs un accident care ar fi putut pune în pericol viața gazdei. Din fericire, personalul de pază a reacționat promt, astfel încât nu s-au înregistrat victime. Vom reveni cu amănunte.”
Ca de obicei, amănuntele au întârziat să apară. Și ar mai putea întârzia, pentru că, așa cum se obișnuiește, astfel de evenimente sunt mușamalizate, pentru a evita compromiterea celor implicați. Noroc că mai exist și eu pe tărâmul ăsta, eu, care sunt un om integru și nu mă tem de consecințe. Sau … mă tem eu un pic, dar nu așa ca alții.
Să o luăm metodic. Întâi să explic de unde sunt la curent cu întâmpările.
Într-o vineri, redactorul-șef m-a luat încă de la ușă :
- Băi, ia fii antenă, mâine e mare vânătoare mare la Zidurile ! Te duci ! Că se duc toți mahării de la guvern și de la parlament.
Eram obișnuit să mi se pună în cârcă toate belelele de la Zidurile, așa că nu m-am mirat. Nu prea pricepeam eu ce legătură are satul acela din inima câmpiei cu guvernul și cu parlamentul, nu-mi dădeam seama nici cum devenisem eu, peste noapte, mondenist, dar ce rost avea să-mi pun întrebări ? Sunt jurnalist cu experiență, nu puteam să nu dezleg, la fața locului, toare misterele.
Dacia mea cea galbenă mă aștepta, credincioasă, în parcarea blocului, pentru că de când cu reabilitările astea de bulevarde făceam economie de benzină. Pivoții încă erau buni, că nu mai fusesem la Zidurile de câteva luni.
Nu mi-a fost greu să găsesc fondul de vânătoare. Dacă Dacia mea n-ar fi avut volan, tot ar fi intrat in pădurea cu pricina, pentru că din două sute în două sute de metri mă aștepta câte un polițist, gata să-mi ceară toate actele, acreditarea în ultimul rând. Mare mi-a fost bucuria când, chiar lângă cauciucul de tractor cu inscripția « Ocol silvic privat. Proprietar Nae Niculescu & cie » mă aștepta însuși domnul agent principal șef Þepeluș, cu mâna întinsă (după acte) și cu întrebarea :
- Ce, bă, nu știi să citești ? Nu vezi că scrie ocol ?
Vedeam, cum să nu văd, dar nu-mi venea să cred că asta însemna că trebuie să ocolesc … Pe unde ?
- Cum pe unde, bă redactore ! Pe … acolo. Ce, doar nu ești prost !
Pe cuvânt dacă mă așteptam la un astfel de compliment de la dușmanul meu intim. Așa că am început ocolul. Adică m-am dus … unde ducea drumul, fiind singura opțiune. Iar drumul, pardon, poteca de pădure, m-a dus până când … nu m-a mai dus mașina. Nu vă faceți păreri greșite, benzină aveam. Cauciuc în stânga-spate nu mai aveam, datorită unul mic ciot ascuns de noroi. Și nu aveam nici punct de sprijin, pentru că noroiul era prea moale pentru un cric cinstit. Norocul meu a fost că pădurea conținea și multe lemne, din care, până la urmă, am reușit să concep un fel de pod pentru utilajele de intervenție (cric plus coarbă) și, după lupte grele cu greutățile vieții și ale Daciei, am reușit să schimb roata.
Nu numai cu prezoanele ruginite a trebuit să lupt, ci și cu spiritul meu de conservare. Încă din momentul când coborâsem de la volam spre a evalua pagubele am auzit, ca la doi pași, focuri dfe armă. Semn bun, mi-am spus, înseamnă că vânătorii nu sunt prea departe. Nu erau. Ca dovadă, le păstrez și acum, câteva rămurele rupte de alice. Și punctul negru de pe portiera din sparte, provocat tot de o alică. Ei, galben / negru, e o combinație valabilă.
Când Dacia a dovedit (a câta oară) că este cea mai bună mașină din lume, ieșind din noroi, am avut dovada (deși nu mai era nevoie) că nimerisem unde trebuia. Poiana pe care o găsisem era parchetată cu iepuri și fazani, cam țepeni, cred eu, deși bucătarii din jurul proțapului m-au asigurat că sunt de abia împușcați. Tot așa de recent trecut la cele drepte era și mistrețul care făcea gimnatiscă pe rotisor.
- Păi ce să facem, domne, trebuie să avem bucate vânătorești ! Să așteptăm să ne aprovizioneze domnii șefi ?
Aveau dreptate, numai că eu nu eram acolo pentru a nota rețete, ci pentru interviuri și cancanuri. Părăsind, cu un oarecare regret, (nu mai mancasem nimic din seara prcedenta) poiana-sufragerie și mirosurile de friptură, am pornit pe un alt drumegel, parcă și mai sccidentat decât cel dinainte. Dar acum aveam o certitudine, întărită și de îngrijitorii de frigări : mă îndreptam chiar spre locul cu cea mmai mare concentrație de locuitori (importanți) din țară standul vânătorilor. Unde puteam să îmi arăt legitimația de ziarist și, cu ajutorul ei, urma să fac cel mai citit reportaj din ziarele de a doua zi.
Dar, mă gândeam eu, cu condiția ca Dacia mea să reziste la repetatele atingeri de pământ. Zgomotul de frecare era înfricoșător. Aproape la fel de înfricoșător ca și bâzâitul care umplu la un moment dat habitaclul.
Acum știu sigur : zborul de nestăpânit al alicelor (or fi fost și gloanțe brenek ?) retezaseră un cuib de viespi. Până atunci credeam că nu există nimic mai periculos decât o viespe. Mă înșelam : mai periculos decât o viespe e un roi de viespi. Mai ales dacă sunt supărate. Iar cele care au intrat pe geamul (întredeschis) al Daciei mele erau extrem de supărate.
Supus unui tir încrucișat al acelor de viespe, am uitat complet că sunt conducător auto. Mișcările mele dezordonate de mâini și picioare mi-au mânat nebunește mașina până la primul obstacol. La început am crezut că m-am lovit de o stâncă. Dar, după ce s-a lăsat praful, m-am liniștit. Nu era decât un tanc. Apoi s-a disipat și aburul scăpat din radiator și m-am neliniștit. Nu era tanc, ci un Hummer. Cu bare nichelate și enjoliveurs de titan cromat. Și avea pe portiere sigla firmei celui mai puternic om al județului.
În următoarele minute am scăpat de viespi. S-au speriat și ele, săracele, de namilele de bodyguarzi veniți în fuga cea mai mare să salveze viața bietului Hummer. Îi ajuta, desigur, și namila de șofer. Iar pe mine nu mă mai putea ajuta nimeni și nimic. Nici măcar legitimația de jurnalist în slujba adevărului. Și nici polița RCA, pentru că poteca din pădure nu era drum public ...
………………………………………………………………………….
Între timp am ieșit din spital. Urmele dialogului cu bodyguarzii aproape că s-au șters.
Directorul ziarului, după ce mi-a ascultat povestea, a acceptat să mă angajeze din nou. De probă. Redactorul-șef, după ce am făcut cunoștință (m-a recunoscut cu greu, nu-mi dau seama de ce) mi-a promis tot sprijinul pentru a recupera Dacia galbenă din pădure.
Colegii m-au primit cu drag în mijlocul lor, dar m-au trimis, imediat, după țigări. Cică așa se învață meserie.
Singurul om de care nu am auzit nimic în timpul ăsta a fost proprietarul fondului de vânătoare și al Hummer-ului. Mă tot întreb : oare a observat ceva ? Pentru că, în timp ce eram transportat în mare viteză de la locul faptei, mi s-a părut că aud pe cineva spunând :
- Ia uite bă, fir-ar mă-sa a naibii, s-a zgâriat cârligul de remorcă !