agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1704 .



Mătușa Casandra
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Bãluºanu ]

2008-01-11  |     | 




„ – Lasă-l în pace Profiră, c-așa-s băieții, mai șotioși, și-apoi, pe la mine n-are ce strica...”
„ – Ei, leliță(1) Casandră, dacă l-aș lăsa, s-ar sui și pe casă.”
De multe ori, când mergeam pe la mătușa Casandra, urechile mele auzeau asemenea vorbe.
Profira era bunica mea, iar băiatul, bineînțeles, eu. Mătușa Casandra era una din surorile bunicii mele. Era cu vreo șase ani mai mare decât bunica mea, dar, întotdeauna, bunica mea îi spunea „leliță”, semn de respect pentru vârstă. Așa se cădea! Așa fuseseră învățați toți frații și surorile bunicii mele: să respecte, să fie cuviincioși cu oamenii mai în vârstă, chiar dacă sunt din aceeași familie, chiar dacă sunt frați.
În casa străbunicului meu – tatăl lui se stabilise în satul Bălușeni, fiind emigrant din Bucovina, satul Arbore, în vremea când Bucovina, încă, era stăpânită de austrieci – au văzut lumina zilei o droaie(2) de copii, dar au trăit doar opt: cinci fete și trei feciori.
Deși străbunicul meu n-a avut pământ, decât foarte puțin, fiind mare meșter în ale vânătorii, pescuitului si albinăritului, a crescut toți acești copii fără prea mari lipsuri. Ba încă, i-a așezat pe toți la casele lor, ca oameni gospodari, unul și unul.
Dar dintre toți copiii, mătușa Casandra a avut o soartă mai nefericită. Bărbatul și feciorul cel mare i-au murit pe front, între Nistru și Prut(3), și a rămas cu doar trei copii de crescut – o fată și doi băieți. Și totuși, așa singură cum a fost, a reușit să-i crească și să-i vadă la casele lor și, încă, pe unul să-l învețe la școli mai înalte.
Avea un suflet tare bun această mătușă a mea, și o mare dragoste de natură. Avea evlavia specifică acelor oameni curați din acele vremuri. Poate de aceea, dintre toți moșii și mătușile mele, ea mi-a rămas cea mai luminoasă figură a copilăriei, deși, despre toți am amintiri frumoase.
De multe ori mergem pe la dânsa. Adesea venea, și dânsa, pe la noi. Fiind singură, îi era urât, cum spunea ea și, când nu te-așteptai, mătușa Casandra apărea la noi în prag. În coșarca ei, mai întotdeauna, avea furca de tors sau gheme pentru împletit. De atâta tors, degetul mare de la mâna dreaptă îi era îndoit înspre palmă și nu-l mai putea îndrepta...
Ce de lânețuri(4) colorate avea ea! Ce de cămăși înflorate cosea! Avea un suflet mare și asta se vedea și din ceea ce ieșea din mâna ei. În casa ei, mai tot timpul anului, stativele(5) de țesut erau puse pentru lucru. Și câte lucruri minunate se găseau la mătușa Casandra!...
În acestă lume, plină de frumuseți, eu eram asemenea descoperitorilor de tărâmuri necunoscute. Podul casei ei avea, în fiecare cotlon, fel de fel de lucruri uitate acolo și împăienjenite. Cotrobăiam(6) peste tot și, mai întotdeauna, găseam ceva nemaiîntâlnit. Erau acolo nasturi din sticlă colorată, de pe la vechile ei cațaveici(7), linguri de lemn, fuse pentru tors de tot felul, suveici(8), pahare din lemn în formă de cupă, clondire(9) de forme și culori diferite și câte și mai câte...
Aveam în suflet bucuria căutătorilor de comori. Mătușa Casandra, cu blândețea ei obișnuită, nu mă certa și dădea aprobator din cap ori de câte ori urcam și coboram scara de la pod, întrebând-o de fiecare dată, dacă cutare sau cutare lucru îi trebuie și dacă ... cumva, aș putea să-l iau acasă.
Dar, mătușa Casandra mai avea o minune la casă ei: un cireș uriaș, mai mare decât oricare din cireșii din grădina noastră. Făcea cireșe negre și amărui, foarte bune pentru dulceață. Pentru dulceață, dacă le-aș fi cules. Eu, însă, mâncam cireșele direct în copac. Pentru asta nu trebuia mare lucru. Ramurile cireșului porneau aproape de lângă pământ și, din câteva mișcări, eram urcat în copac. Apoi, din creangă în creangă, urcam până sus, aproape de vârf.
„- Ia uite-l unde s-a cocoțat!Dă-te jos de acolo!”, spunea bunica mea când, într-un târziu, mă descoperea printre crengile copacului.
„ – Lasă-l Profiră, e copil și pe el îl țin crengile.”
Sora mea, Adriana, mă urmărea îndeaproape, neavând însă curajul să se urce chiar până unde mă ridicam eu. Ea era și mai mică...
Cireșe pentru dulceață tot matușa Casandra culegea. Uneori, când venea la noi, avea coșul plin cu cireșe negre, alături de vișine coapte. Roșul purpuriu al vișinelor și negrul violaceu al cireșelor amare ne îmbătau privirile dar ne făceau și robii unei pofte de nestăvilit. De multe ori, ea mai punea în coș și păstăi de mazăre – pentru noi, păstăile verzi de mazăre erau un deliciu.
La vederea acestor bunătăți, repede ne așezam pe jos, lângă coș. Mătușa Casandra ridica încet ștergarul(10) ce acoperea coșul cu miraculoasele fructe. Totdeauna ștergarul era frumos înflorat și alb ca zăpada...
„ – Vai, vai, ce copii neastâmpărați! Mai duceți-vă afară la joacă!”, ne spunea bunica, mustrându-ne pentru lipsa noastră de răbdare.
„- Lasă-i Profiră, doar știi vorba: par mai bune poamele din grădina vecinului... ”
Și, într-adevăr, cireșele și vișinele de la mătușa Casandra mi se păreau mai bune...
Și cunoștea mătușa asta a mea, tot felul de flori și buruieni. Le culegea, de primăvara până toamna; de pe șesuri, de pe haturi(11), de la marginile drumurilor sau din poienile pădurilor.
Era și o mare amatoare de drumeții pe la mânăstiri. O auzeam vorbind de mânăstirile și schiturile(12) pe unde trecuse în viața ei, bineînțeles mergând pe jos, cu cugetul curățit prin post și rugăciune. Fusese pe la Cozancea, Vorona, Sihăstrie, Agafon și chiar unele mai depărtate. Ne însoțea uneori până la Schitul Zosin, ascuns într-un pâlc de pădure de la marginea satului nostru. De multe ori mergeam cu toții în pădurea de pe dealul Lunca. Ajunși aici, ea ne arăta și explica fiecare floare. Așa am cunoscut numele și însușirile multor flori- piciorul cocoșului, lăcrămioarele, umbra iepurelui, ciuboțica cucului și câte altele...
Noi creșteam din ce în ce mai mari. Eram, de acum, în clasele gimnaziale. Mătușa Casandra se plângea, tot mai mult, de boală. Era încă în putera vârstei dar greutățile îi săpase urme adânci pe obrajii ei veștejiți. Degetele de la mâini aveau vârfurile lustruite de asprimea firelor toarse. Viața plină de greutăți o ofilise înainte de vreme.
Într-o frumoasă duminică de vară, am mers cu toții, ca de atâtea ori, în pădurea de pe dealul Luncii [pădurea Poienița, cum i se mai spune]. Acolo, într-o poiană, așezați pe ierburile înflorite, mătușa Casandra povestea întâmplări din viața ei zbuciumată. Fiecare cuvânt al ei, plin de blândețe, parcă îmi mângâia sufletul. Mi-amintesc că, la sfârșit, cu bunăcuviința ei obișnuită, ne-a mulțumit că am luat-o cu noi în excursie.
„ – Cine știe dacă la anul o să mai ajung să văd iar pădurea,” a spus mătușa Casandra.
A spus așa și, ca în totdeauna, a avut dreptate...


(1)lele, leliță - termen de adresare respectuoasă față de o femeie mai în vârstă, în limbajul popular.
(2)droaie - o mulțime, o ceată mare.
(3)Nistru și Prut - râuri ce mărginesc provincia românească Basarabia, ocupată de armatele sovietice în 28 iunie 1940 și pentru eliberarea căreia, armatele române au participat la al II-lea Război Mondial, începând cu 22 iunie 1941.
(4)lânețuri - fire toarse din lână și vopsite în diverse culori, folosite pentru împletituri de covoare, haine.
(5)stative - război de țesut, instalație a tehnicii populare, realizată din lemn și prin care se pot țese covoare sau stofă din lână.
(6)cotrobăi - a scotoci, a căuta răvășind lucrurile.
(7)cațaveică - haină țărănească scurtă și îmblănită, purtată de femei.
(8)suveică - piesă (organ) al războiului de țesut, în care se fixează țeava (mosorul) cu firul de țesut.
(9)clondir - vas din sticlă colorată de formă specială (de ploscă) pentru păstrarea băuturilor.
(10)ștergar - prosop din pânză albă cu flori cusute și cu franjuri.
(11)hat - limită dintre două ogoare vecine, zonă sub formă de fâșie de teren care nu se ară și în care cresc plante din flora spontană, perenă.
(12)schit - mică mănăstire izolată.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!