Gata, m-am hotărât și am și acționat. Fără prea multe cuvinte, n-am întrebat pe nimeni și nici nu aveam de ce să întreb, îmi ard cizmele. Da, cizmele mele, cele cu care mă încalț acum, în anotimpul rece, le-am dat foc. Să ardă cu totul! Să rămână numai cenușa gri și informă!

Cum se ard cizmele? Nu e chiar așa de ușor. Cum sunt din piele veritabilă, nu din cine știe ce imitație, piele care ia foc mai greu, nu se prinde flacăra destul de repede și de bine de un colț, așa că trebuie ajutată. Căputușeala din interior, dintr-un material inflamabil din câte am observat, trebuie puțin stropită și apoi adăugată ceva hârtie. Ce tip? Păi carnetul de note, pașaportul, certificatul de naștere, toate diplomele și distincțiile primite, toate ziarele în care există numele meu, toate pozele și jurnalele, inclusiv buletinul, deși fiind din plastic arde mai greu. Apoi se parinde o bucățică de hârtie cu un chibrit și se lasă așa. Flacăra ia proporții, limbile ei roșiatice se cațără rapid pe maldăr și ajung repede în vârf, și, victorioasă, explodează într-un nimb de scântei luminoase care fac zăpada asta albă să strălucească halucinant.

Au început să ardă toate acele documente și identități care nu mai sunt eu, refuz să mă recunosc pe mine acolo, în foițele netede care au fost cusute din pielea mea cojită cu atenție în timp ce urlam că nu vreau. Dar cine mă asculta? Degeaba mă puteam mișca, fugeam, hăituită de vocile lor profunde, zguduind pământul la fiecare chemare a numelui meu, degetele lor lungi se întindeau și luau formă exact de-asupra mea, din aerul vâscos, și agățau încă o celulă din epiderm și trăgeau, rămâneau pe loc și trăgeau, iar eu urlam și mai tare și fugeam și mai tare, lăsând în urmă zeci de filamente de piele cu picături fine de sânge scurgându-se în zăpada albă, peste urmele întunecate lăsate de cizmele cu care eram încălțată, desenând căile complicate ale vieții mele. Pe ei nu-i interesa unde ajungeam sau de unde porneam, doar să vadă drumul acela fantastic desprins din mine, marcat cu sângele meu... Așa că aveau grijă să alerg destul, să nu fie firele prea scurte...

Dar nu. Acum spun NU. M-au etichetat la naștere, mi-au dat un număr și un nume, o adresă ca să mă poată găsi mai ușor când mai aveau nevoie de mine și m-au plasat între alte ființe ca mine, sclave cu impresia de libertate, mulțumite de existența lor umilă, momentele în care erau luate și exploatate de ei fiind tratate ca niște coșmaruri, „ducă-se cu noaptea” cum spun toți bătrânii. Realitatea rea cea frumoasă și liniștită, cea cu serviciu – casă – mâncare - somn, serviciu – casă – mâncare – somn și tot așa, tot timpul, tot cerul, tot pământul, toată gândirea.

Nu mai știu când mi-am dat seama ce se întâmpla cu mine și cu ceilalți. Am tâșnit din patul meu, în care mă așezaseră cu grijă ca atunci când adormisem după ce mă chinuiseră în laboratorul lor întunecat, și le-am spus celor din jur ce s-a întâmplat, ce am pățit. S-au uitat la mine serios și apoi au izbuncit într-un râs imens, la unison, ca și când toate gurile lor și dinții izbindu-se violent unii de alții, s-ar fi unit într-un râs imens și isteric. M-au apăsat, m-au împins înapoi în mine, m-au micșorat și mi-au șuierat că a fost doar un vis stupid de-al meu, de copil, și să nu mai vorbesc niciodată așa. Nu le port pică. Doar mi-e milă de ei... Toți au buzele cusute cu ațele lor invizibile, să fie siguri că nu se află adevărul. Dar pe mine nu mă pot opri. Eu știu.

N-am dormit nopți întregi, încercând să-i surpind, am văzut când veneau să ia ființele din aceeași casă cu mine, dar eram paralizată, nu puteam face nimic și mi-era îngrozitor de frică. Nici măcar ei nu știau că eu știu... Aveam nevoie de un plan bun, dar de unde? Eram doar una, singură. Și reușeau uneori să mă readucă în laboratoarele lor și să deseneze din nou și din nou drumuri cu sângele meu. Ceea ce era ciudat era că nu se vedea nicio urmă pe pielea mea dimineața. Era uluitor. Îmi aminteam cum îmi era smulsă pielea, cum terminațiile nervoase rămâneau fluturând în aer, mă dureau toate și îmi înțepau creierul, mușchii se profilau superb în lumina violetă, se vedeau pe sub stratul subțire de grăsime transparentă cum se mișcau și pulsau în alergarea mea nebună, iar picăturile de sânge se adunau pe locul capilarelor rupte și apoi se prelingeau prin aer până aterizau frumos și se adăugau dârei. Nicio urmă dimineața. Nimic.

Până mi-am dat seama de ceva. Niciodată nu mă luau fără cizme. Eram complet goală, dar aveam cizmele în picioare, de parcă nu tălpile mele ar fi profanat zăpada și aș fi făcut-o inutlizabilă. Așa că am așteptat un moment oportun să ies de pe scenă. M-am îndepărtat de toate ființele care mă cunoșteau, m-am izolat cât mai mult posibil și m-am asigurat că sunt uitată. Am început să strâng tot ceea ce avea vreo legătură cu mine, cu identitatea ce mi-a fost dată, ziarele, certificatul de naștere, diplomele, pașaportul, pozele, jurnalele, buletinul, hârtiile pe care mă semnasem, absolut tot. Mi-am donat toate hainele și posesiunile, în afară de cizme, și m-am pregătit psihic. Nu m-am uitat în oglindă, doar am stat, meditând, trei zile.

În a treia zi, am așteptat să se lase noaptea, am privit ultimul apus ca ființă supusă lor, mi-am întipărit razele acelea roșiatice pe retină și am preluat răceala lor. Am strâns toate hârtiuțe oribile și le-am pus peste cizme și în ele și le-am dat foc. Să ardă. Deja a început să iasă fum negru din ele, înnecăcios, mă învăluie și mă protejează de ochi străini, de orice fel. Deja am început să mă pierd de mine. E semn că pielea a cedat, și-a început drumul ei către cenușă, dispariție totală. Mai am puțin și eu.... stau până ard complet cizmele mele și apoi dispar.