agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2118 .



A Paris (1)
proză [ ]
A Paris

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alsacia ]

2008-01-25  |     | 



Bonjour, Paris! Am ajuns cu bine, fără aventuri, fără emoții. Nimic deosebit de raportat – n-am întâlnit iubirea vieții mele în avion, cum poate un colț de minte proiectase cu ceva vreme înainte. Colțul ăla care refuză controlul meu conștient. Căci, eu, de fel, resping dulcegăriile și baloanele de săpun…

De la aeroport am luat un taxi alb – minunat – condus de un șofer negru – posac. Mașina curată, un Peugeot nou îmi pare mie, alunecă cu viteză constantă pe șoselele late de la marginea Parisului. Privesc ceafa grizonată din fața mea și scotocesc în adâncurile memoriei formule simple și sigure de conversație banală. Monosilabele și sprânceana nedumerită din oglinda șoferului m-au convins că franceza mea rămăsese acasă în caietele de liceu și în amintirile dintr-o altă viață.
- Merci. C`a va. Pas d` probleme…
Am fluturat mâna a renunțare amabilă și am zâmbit păgubaș.

Privesc periferia cu blocuri înalte, ferestre dezordonate și pereți cenușii care îmi amintesc de București. Sunt puține, ce-i drept, dar există. Primele bulevarde pe care rulăm au magazine la parter, trotuare înghesuite și terase care înghit jumătate din lățimea lor. Am sentimentul de déjà vu și nu-l înțeleg. C`est ma premier fois a Paris! Îmi plesnesc însă fruntea revelator: Magheru! desigur… Șoferul mă verifică suspect în âoglindă, cu aceeași sprânceană suspendată în nedumerire. Zâmbesc poliglot și liniștitor, apoi îmi construiesc o expresie de intelectual frământat pe dinăuntru.

Asta e! Seamănă cu Bd Magheru al nostru, seamănă bine, sunt sigură. Prăvălii cu vitrine înghesuite, țuguiate pe verticală într-un etaj cu mansardă și lucarne; apoi magazine largi și foarte luminate – progres ostentativ – sau supermarketuri fără noimă estetică, dar cu belșug îndestulător. Oameni puțini, e duminică după amiază. Un cenușiu de noiembrie care nu îți poate induce starea exaltată de vacanță, de care, în fond, nu am nevoie.

Rulourile trase peste ferestrele de la stradă, mâzgălite în graffitti, îmi alungă din minte Parisul romantic pe care am venit să-l aflu. Rar, dar real, zboară din loc în loc câte o hârtiuță colorată sau câte o pungă goală, înfoiate de vreo adiere plictisită… Înțeleg de ce era Bucureștiul un Mic Paris înainte vreme și mă afund în bancheta mașinii.
- Ici, Madame.
“Mademoiselle, musiu!...” Mă uit pe fereastră și văd un gang înfundat. Hotel Aston e în capăt, flancat de alte hoteluri înguste, înalte și lipite unul de celălalt. Ferestrele au jardiniere cu floricele mici și roșii – toate ferestrele! E primul aspect care îmi place la Paris.
- Madame? L`Hotel Aston.
- Oui. Merci.

Hm. Nu-i cine știe ce de capul lui, hotelul ăsta. Pe ușa de intrare sunt lipite niste scuze, fațada e în lucru, iar turiștii sunt rugați să fie înțelegători. Mă rog, o să fim… Îmi trag valiza spre treptele murdare de tencuiala căzută și în drum ocolesc cu grijă și naturalețe niște resturi de digestie canină. Sentimentul de deja-vu sau de “acasă” se combină armonios și liniștitor. Mă bucur să găsesc în fața recepției un alt turist care se cazează. Sper să îmi adun cât mai aproape de limbă vocabularul care mă enerva în ghidurile turistice din care încercam să-mi fac compunerile școlare. Atunci însă nu era cazul să spui că ai făcut rezervare prin Internet și nici că plata în euro o faci cu cardul…

Doar că în fața mea turistul nu se cazează în franceză.
- Thank you, I will. Room 207. Ok.
- Breakfast between 8 – 11 a.m. Have a nice holiday, sir!
Recepționerul blond, cu ochelari de Hugh Grant, zâmbește și întinde o cheie-cartelă de care e agățat un ciucur roșu enorm. Îmi amintește de ciucurii din decorul baroc de la Opera, deși nu sunt sigură dacă nu am visat vreodată așa ceva…

Când turistul cu accent british își trage bagajul spre lift, smucește și valiza mea, care-și agățase o rotiță de bretelele-mâner ale dumnealui. Geanta de mână, așezată deasupra, se răstoarnă și într-o secundă îmi văd înșirate pe jos toate măruntaiele.
- Excuse-moi, mademoiselle! Je suis tres desole pour avoir …avoir..err…
- Oh, it`s alright, sir. Don`t worry. It`s ok.
Îi zâmbesc în engleză, îi liniștesc regretul în engleză, îi adresez gesturi de reassuring în engleză. Înot ca un peștișor fericit într-un pond englezesc.
- It`s my fault. I`m sorry. I can manage…

Mă aplec să culeg de pe mochetă rujul, pixul, portofelul, cheile, aspirina, colebilul, servețelele, mp3-playerul și scot de sub fotoliu un pachet de biscuiți. Constat că nu era al meu și il plasez discret pe măsuța de cafea de alături. Domnul îmi întinde amabil cărticica cu “Persuation”, superbă ediție miniaturală de lux din seria Jane Austen. Mă felicit că am ales-o în ultima clipă, în locul unei broșuri pariziene cu care voiam să-mi trec vremea în avion. O cuprind cu degetele și simt în palmă, sub coperta inferioară, plasticul subțire al absorbantului de 3mm, “good night”. Pulsul îmi bate în urechi, obrajii mă frig și mâinile caută tremurânde fermoarul genții căscate.
Peste un timp pe care nu l-am putut măsura, m-am trezit în camera 208.

Fără să fiu claustrofobică, mă întreb dacă metrii cubi de aer cuprinși în acest spațiu sunt suficienți pentru o bună oxigenare a creierului pe parcursul întregii nopți. Fereastra-ușă de la balcon îmi arată priveliștea gangului cu jardiniere suspendate. Balconul îți dă libertate de mișcare preț de un pas, indiferent de direcția în care-ți propui să te deplasezi. La fel și baia, dacă nu socotești cada, unde ai avea loc să te plimbi preț de doi pași.

După ce mi-am atârnat în cuierul-dulăpior câteva haine la al căror aspect țin mai mult, mi-am astupat cu un strat proaspăt de concealer niște bubulițe bucureștene, am înșfăcat ciucurelul roșu de la capătul cartelei și am trântit ușa în urma mea – altfel nu se închide cum trebuie.
Paris, iată-mă! Ușoară, îmi vine să țopăi ca la șotron și să fredonez ceva… Patricia Kaas, Celine Dion… quelque chose acolo… Mă învârt pe câteva străzi, mă zgâiesc la firmele luminoase, citesc meniurile stradale ale restaurantelor închise și mă trezesc iar în fața gangului. Ceva nu e-n regulă, dar nu mă chinui să aflu ce. O să-mi iau harta cu mine , data viitoare. Acum scanăm doar vecinătatea, nu?

În sfârșit, totul e închis duminica seara. Mi-e foame, mi-e sete și mă dor picioarele. Magia pariziană se lasă greu dezvăluită… Mă prefac că citesc oferta unui bar-cafenea în timp ce gândul că proiectul meu de aventurieră singură și descurcăreață se cam năruie. Geamul dincolo de care se văd în clar-obscur mese mici luminate individual de lămpi portocalii îmi întoarce imaginea unei tinere ciufulite, cu umerii căzuți. Sunt pe Grandes Boulevardes , lângă o stație de metrou din care iese bâzâitul aerului ventilat dinăuntru în afară. O mașină cochetă, coupe, habar n-am ce marcă, parchează lângă trotuar, făcându-și loc cu grijă: împinge în bară mașina din față, apoi dă înapoi și atinge bara celei din spate. Revine între ele și motorul se oprește. Apar două doamne mignone, subțirele – cum altfel? – foarte în vârstă aș aprecia, elegante, vopsite, cocoțate pe tocuri și cu țigările aprinse. Vorbesc într-un zumzet continuu, gesticulează cu licuriciul chiștocului prin aer și trec pe lângă mine.

Cred că sunt cam obosită și, pentru prima dată, înțeleg că o să fie cam chinuitor efortul meu de a trece drept sigură pe mine și bine-merci fără însoțitor… Intru pe ușa rotativă și înot prin fumul de țigară până la o măsuță dintr-un colț, lângă fereastră. Duduia pe a cărei bluză scria “Florence” mi-a adus un zâmbet obosit și el, alături de oferta cartonată cu sandwichuri și băuturi. O așez pe Jane Austen alături de farfuria cu pernuțe verzi (am descoperit dezamăgită că ceea ce comandasem eu se traducea printr-un fel de ravioli vopsit într-un smac verde și usturoiat), sperând astfel că mesajul meu “nu caut companie” e înțeles la nivel internațional.

Observ cum înghesuiala poate crea un fals grad de familiaritate… și mă irita faptul că celorlalți nu le pasă de tusea mea, alergică la tutun… Mă despart de câteva monede și ies în stradă iar, încă destul de flămândă. S-a întunecat de-a binelea, așa că fac drum întors spre gangul cu hoteluri. Ciudat, e destul de pustiu, față de furnicarul pe care credeam eu că o să-l găsesc pe străzile pariziene. Am marea șansă să întâlnesc o rulotă luminată din care mă agață un miros suav de clătite. Wow! Cât de mare este!... dulceața de fragi mă frige, așa că încep să o ling cu răbdarea unei mâțe cu mustăți roz.

Buna dispoziție îmi revine, invers proporțional cu dimensiunea clătitei gigant. Așadar, odată cina fini, încep să adulmec o senzație de “home-alone”, doar că la nivel macro: chiar sunt singură, absolut de capul meu, la Paris! Mă pot duce unde vreau, pot face ce vreau, îmi cumpăr ce vreau (mă rog, între niște limite bine definite, din păcate)… Și, să nu uit, a venit nesperatul moment în care o să trec dincolo de imaginile din cărți și o să ating, o să mă plimb, o să văd cu propriii ochi Luvrul, Versailles-ul, Champ Elysee-ul, Turnul Eiffel… Moi meme!...

La recepție Hugh Grant cel blond îmi întinde amabil ciucurelul și îmi urează “bonne soire”, detectând probabil urme roz în zâmbetul meu larg de răspuns franțuzesc.
- Ah! Mademoiselle… Excuse-moi… je crois que c`est votre…, n`est pas?
Mă întorc liniștită, îmi recuperez penseta și-i flutur ciucurelul a “noapte bună” în drum spre lift.

O să mă scufund în cadă, fredonând “Salut, c`est encore moi, Comment c`a va…” al lui Joe Dassin; o să-mi notez în jurnal “Premier jour a Paris” și o să-mi fac planuri pentru vacanța care de-abia începe… Și o să scot limba patului, în direcția jumătății goale: “nu am nevoie de tine, oricine ai fi!”…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!