Părea că niște porumbei ciuguleau firimituri de pe pervaz… Zgomotul ciocurilor era ritmic și liniștitor, dar treptat a devenit agitat și rapid, până un fluierat de porumbel–șef le-a poruncit să înceteze. Am deschis ochii și am aflat că turna cu găleata. Porumbelul-șef ieșise din telefonul meu mobil, care m-a trezit pentru micul dejun.

Fac câțiva pași în șosete până la balcon (nu dorm niciodată desculță, spre deliciul misoginilor, autori de comedii televizate despre fete nemăritate). Plouă în gangul cu flori ca în arca lui Noe. Porumbelul-șef fluieră iar, să-i confirm că m-am trezit… Entuziasmul noului început de zi s-a fleșcăit sub umiditatea pariziană. Tai din agendă vizita la Tour Eiffel. Scriu deasupra: “shopping”. Hm, nu sună așa de rău, până la urmă.

Pentru că în liftul hotelului nu există absolut nicio șansă să încapă mai mult decât omul și valiza lui, într-o apropiere foarte intimă, am renunțat să mă contopesc cu vreun alt turist în coborâre spre micul dejun de la subsol. Așadar mă risc pe scările care au marele merit că există – sigur ating limita funcționalității. Mai mic nu se poate, mai spiralat-îmbârligat nu există! Îmi frec coatele de tapetul pereților și privesc mocheta roșie, concentrată să nu mușc din ea.

- Bonjour, Mademoiselle.
- Bonjour… Mă văd zâmbind într-o oglindă, ciufulită (cu stil) și cu urme de cearșaf pe obrazul stâng.
Micul dejun franțuzesc e așa cum trebuie să fie: mic și ușor. Croissant, baghete, cașcaval în porții delicate (la a treia servire te jenezi deja), fructe, ceai și iaurt. Și cafea subțire, desigur. Îmi înghesui mai de toate pe o farfurie, nici ea prea mare, și caut cu privirea un loc potrivit dezmorțirii treptate. O familie numeroasă ocupase trei măsuțe- se pare că francezii trăiesc numai la scară mică, peste tot mesele sunt de o suprafață minusculă. Doi bătrânei se privesc liniștiti cu cafeaua între ei, colțurile sunt și ele ocupate… O masă nedebarasată, plasată lângă calorifer, e singura disponibilă.

Eram la al doilea strat de care mă dezbrăcam, când un domn a întrebat politicos dacă se poate așeza la aceeași masă, fiind singurul scaun liber. Aprob înainte să-mi dau seama că e englezul de ieri. După ce mi-am stins zâmbetul politicos (am hotărât eu încă de acasă că zâmbetul te poate ține la distanță de multe neînțelegeri; doar să nu fie în exces) mi-am reluat expresia vag preocupată de realitatea din farfurie. “ah! Uite ce figuri îmi face bucățica asta de unt…” plimb de colo-colo o așchie alb-galbuie care nu vrea să urce pe felia de pâine. Renunț și îmi bag nasul în cana cu ceai.

- So… How is Miss Elliot?
Îl privesc într-o uimire vecină cu prostia.
- I beg your pardon?...
- Miss Anne Elliot, “Persuation”…
- Ah! Of course. I suppose she`s just fine. Recovering after a bad night`s sleep.
S-a zis cu marele meu mic dejun. Când cineva mă caută de conversație nu pot înghiți decât cu noduri. Așa că trec repede la cafea, împingând la marginea farfuriei bunătățile.

Companionul meu începe însă să înfulece cu toată seriozitatea și nu pare să-și riște digestia cu conversații între îmbucături. Mare parte din el e de un șaten deschis. Părul cam smucit, barba și mustața destul de îngrijite. Are un pulover alb parcă de schi și mâinile curate. Privește în farfurie. Eu mă văd într-o altă oglindă – sunt suficiente în beciul ăsta cu tavan jos, rotund. Par cam țeapănă și jumulită. Deodată îmi propun să mă relaxez. Nu contează ce impresii fac, sunt în vacanța, mai ales în ceea ce privește formalitățile și obligațiile. Aș fi în stare să cobor la micul dejun în papuci, numai să-mi demonstrez mie că am renunțat la grija imaginii… Mă cocoșez subit, de parcă mi-a smuls cineva un suport de sub bărbie. Îmi sprijin obrazul în palmă și privesc absentă cafeua.

- Niciodată nu e bună. Cafeaua de la hoteluri. Nu-i așa?
Și-a împachetat șervețelul folosit și a împins farfuria într-o parte. Șervețelele mele trecuseră prin grele încercări și răsăreau ca niște trandafiri scuturați de furtună.
Zâmbesc fără să răspund – nu că nu aș fi fost de acord cu el, doar că varianta de răspuns care-mi venise mie în minte solicita un subjonctiv la a cărui formă corectă am renunțat să mă gândesc.

- Prima dată la Paris?
Dau din cap; iar m-a prins cu nasul în ceașcă.
- Tu?
- Prima dată în vacanță. Am mai fost de câteva ori, dar cu afaceri și foarte pe fugă.
Mă gândesc dacă se face sau nu să-l întreb despre natura afacerilor. N-apuc să mă hotărăsc.
- Julian.
Se ridicase în picioare și-mi întinsese mâna peste masă.
- Cristina.
Mă reașez și-mi văd firimiturile din poală, de pe fusta neagră. “Fată bătrână, asta sunt și-o să rămân”. E mai ușor când hotărârea iți aparține, nu? O alegere în cunoștință de cauză.

- Ne mai vedem. Să ai o zi plăcută.
- Mda… O să-i povestesc lui Miss Elliot cum plouă la Paris.
A zâmbit, înclinându-și barba spre pulover și a ieșit.
Cafeaua chiar nu pare bună de nimic. Julian nici nu o încercase. Anyway, acum mă pot întoarce la untul rebel. Doar că garcon apare și mă întreabă dacă poate debarasa. Desigur.
- C`a va bien?
- Tres bien. Merci. Au revoir.
- Au revior, mademoiselle.

Toarnă cu o găleată fără fund, sau ca un duș cu un fund enorm. În București aș fi putut dezvolta o frumusețe de depresie, cum puțini au darul de a perfecționa. Aici, însă, trebuie să descopăr sentimente, să experimentez senzații care îi exaltaseră sau dărâmaseră și pe înainte mergătorii noștri. Mozart nu o fi mers și el prin ploaie în Paris? Sau Eminescu, săracul, câte rime nu a înfiripat pe piatra asta cubică, de pe bulevardele vechi?...
Deschid umbrela și mă arunc în istoria umedă a zilei de azi.

Văzusem pe hartă că mă aflu în arondismentul 9, Cite Bergere, cartier Montmartre. Am creat un perimetru în care să pot rătăci: Bd des Italiens, Rue La Fayette si Bd Haussman. Daca ies din acest cadru trebuie să scot antenele de avarie, lucru care mă costă multă energie cenușie.

Constat cu ușurare că rigolele funcționează ireproșabil, astfel încât apa se duce acolo unde e de presupus că trebuie să o facă. Vitrinele sunt elegante, trecătorii la fel, turiștii mai puțin. În ciuda vremii, văd o mulțime de scutere care în loc să facă slalom printre automobile, stau cuminți în rând, la semafor. La noi acasă ar fi ieșit un balamuc pe cinste… De câteva minute bune merg de-a lungul trotuarului de lângă Galeriile Lafayette și încă nu zăresc intrarea. Ah, în sfârșit! Îmi strâng umbrela și o bag într-o punguță anume luată cu mine.

Oh, incredibil… Mă simt ca un șoricel care a intrat sub o enormă pălărie de aur. Ridic capul, gura îmi rămâne căscată în urma gestului, număr cinci etaje cu balcoane ample, aurii și privirea se oprește sus de tot, într-o cupolă de model bizantin, cu sticlă albastră și panglici verticale vitrate… Citisem despre un dom înalt de 33 de metri, despre balustradele împodobite cu frunze aurii, dar nu mă așteptam să văd așa ceva. De mai bine de o sută de ani acest bazar îndrăzneț atrage atenția și banii întregii Europe. Îmi revin puțin din uluire și am sentimentul copleșitor că imaginea de basm e la limita grotescului arhitectural sau al modernului conservator. Din mijlocul bazei se ridică într-o simetrie conică perfectă un brad împodobit deja pentru Crăciun. Vârful pare ca atinge aproape centrul cupolei… E fabulos, dar se pierde cumva în decorul fastuos și foarte luminat din jur.


Încep să fac pași timizi și să mă minunez de textilele colorate așezate oarecum liber prin lojele de la diverse etaje. Buticurile nu sunt îngrădite de pereți de niciun fel, nici măcar de sticlă. Treci pe nesimțite de la un magazin la altul, de la o marcă la alta… Nume sonore care descurajează inițiativa de a afla prețul vreunei eșarfe sau al unui portofel de carpă. Înțeleg foarte clar că rezonanța etichetelor o găsesc și la Bucrești în malluri, poate aceeași formă de cutiuță sau sticluță, același parfum sau nuanță cosmetică. Dar… dar nu pricep în ce constă diferența, care e cheia impresiei generale de copleșitoare senzație a unui eden comercial.

En fin, după ce mă învârt jumătate de zi în simplă recunoaștere, redeschid umbrela și aș umfla barca pneumatică, daca aș avea-o. Am o prețioasă sacoșică – o avere ea însăși – cu doi colanți fițoși, de ultim trend. Mă rog, nu făcea bine la moral să ies cu mâna goală tocmai de aici.

În umbra, de fapt, adăpostul generos al aceleași streșini nesfârșite, reușesc să mărunțesc delicat un sandviș de jumătate de metru. Baghetele astea sunt ca nicăieri aici – o pâine cu gust. Îmi propun să ajung să văd și ”Printemps”, alt gigant comercial. Sunt destul de apropiate, deci nu mă pierd. Fiind însă în pragul unei indigestii – atât gastro/entero/cumva, cât și comercială – simt că apreciez mai puțin acest templu nu la fel de spectaculos ca primul. Simt cu certitudine că nu îmi trebuie nimic. Mă învârt vreo două ore și îmi doresc să mă așez și să asimilez experiența zilei de azi.

“La Vieille Ferme” se dovedește un vin roșu pe cinste. Zâmbesc paharului cu picior ca unei amintiri dragi. Taverna asta are canapele comode, grupate în separeuri, lucru pe care credeam că nu o să-l văd în Paris. Masa e mică, dar totul e atât de prietenos încât mă angajez fără rezerve într-o conversație cu chelnerul italian. Mi-a dat un loc bun, într-un colț căptușit cu rafturi pline de cărți vechi – chiar vechi, dar fără o valoare certă. Lângă ele, din loc în loc, e așezată câte o vechitură de metal: râșniță, ibric turcesc, piuliță etc…

Friptura de pui cu orez indian e tot ce putea fi mai nimerit în seara asta. Îmi ling degetele sub zâmbetul italienesc care înțelege că nu mai e cazul să mă întrebe dacă totul e în regulă… Băiatul parcă e scos din filmele despre Bronx. Slăbuț, brunet, nu prea înalt și cu ochi vii puși pe rezolvat probleme. Știe câte ceva despre România, auzise de la alți turiști români și bune și rele.
- Deci prietenii tăi s-au rătăcit?
- Nu chiar; ne-am pierdut unii de alții prin magazine.

Sunt roșie în obraji oricum, de la vin sau de la căldură. Un motiv în plus nu face nicio diferență. Datoria îl împiedică să se lungească prea mult la povești cu mine. După desert aș mai comanda un pahar, dar nu îndrăznesc… De afară intră alți clienți care-și strâng umbrelele și agață în cuier pelerine ude. Doamne însoțite care își etalează noile toalete sau parfumuri, domni cu eșarfe în jurul gâtului, bătrâni demni care privesc cu ochi critic vremurile de acum… Fumul, zumzetul vorbelor împletit cu muzica de fond (oh, da, nu asurzește pe nimeni), separeul în care aș adormi instantaneu… totul mă înmoaie și îmi scoate din fundul sufletului un regret pe care degeaba vreau eu să-l înec. Privesc în dreapta mea și încerc să imaginez un dialog cu soțul meu, probabil nenăscut încă…

- Altceva, mademoiselle?...
Mda, sunt singură și trag mâța de coadă într-un spațiu care trebuie valorificat la ora asta de vârf. Amabil, tânărul Ricardo îmi ține haina să mă îmbrac și apreciază bacșișul cu recunoștință – îmi precizase că în Paris ‘tout e compris’ la restaurante, dar cred că mă înduioșase o vorbă amicală în mijlocul necunoscutului…

Îmi cumpăr un ziar de azi dimineață, de care nimeni nu mai e interesat, intru într-un market și-mi cumpăr apă, chifle cu cașcaval și alte mărunțișuri… Apoi o iau spre hotel. Nu mai scot umbrela, oricum am mâinile ocupate și nici nu mai plouă așa de tare. Acum străzile sunt chiar animate. Se pare că viața începe de la cinci după amiaza și ține până târziu, după cum aud eu din cameră ecoul străzii. Duminica seara se pregătesc de o nouă săptămână - francezii. Iar turiștii probabil că predau ștafeta de la un sejur la altul. Mi-e ciudă că eu mă duc la culcare, ca o școlăriță cuminte… Câțiva stropi mi-au căzut pe gene și pe obraji. Cred că e ploaia… Nu le îndepărtez, nu mă bagă nimeni în seamă oricum. Aș vrea însă o mânecă liberă să-mi pot șterge nasul.

Trec pragul hotelului cu ochii închiși, într-un strănut asurzitor.
- Bless you!
Îmi trec repede mâneca pe sub nas, ridicând sacoșa până la frunte, apoi înregistrez că Julian servea un aperitv lichid la barul de lângă recepție. Zâmbea cald și relaxat în același pulover alb de schi.
- Thank you.

Am neapărată nevoie de o batistă, așa că las bagajele jos și mă caut în geantă. Îmi imaginez că arăt mult sub potențialul meu, dar mă bucur să recunosc pe cineva care mă salută, după ce mă auzisem doar în gând toată ziulica. Mi-am înroșit bine nasul și îmi trag expresia luminoasă de revedere a cuiva drag.

- How are you? Drinking time away?...
- And you? Shopping rain away?
Îmi privește eleganta punguță ștampilată auriu și reflectă malițios:
- Mereu m-am gândit că o femeie singură nu se plicitisește niciodată când plouă, câtă vreme are un bănuț pus de-o parte. Un bărbat însă…
Oftează teatral și resemnat.
- Ploaia e al doilea rău care i se poate întâmpla unui bărbat singur.
- Primul fiind…?
- Eventualitatea că nu ar avea bani de numărat.

Am impresia că mă metamorfozez din găină plouată în lebădă cu colanți trendy. Nevrând să plusez în această direcție, mă aplec și-mi adun sacoșelele. Mă rotesc jumătate de pas în direcția liftului, căutând un rămas bun cu perspectivă de viitor apropiat.
- Tired? Are you hungry?
Îmi mușc un zâmbet în direcția opusă lui și-i precizez că da, am mâncat, de fapt.
- Atunci poate ai chef de un pahar?
Hm… Oare am chef? Ridic o sprânceană și fac un compromis: ok, un pahar.