Calu


Afișe lipite pe zidurile din Pasajul Universității, fel de fel ! M-am înghesuit printre ceilalți oameni să văd ce scrie. Am zâmbit ușor. „Știați că în Parcul Libertății un câine vizitează zilnic Mausoleul și ...” afișul lăsa cititorii să ghicească ce face mai departe. Culmea întâmplării, cunosc acest câine ! Îl cheamă Calu ! Nu știu cum l-or fi strigat înainte. E negru, cât un lup de mare și când latră parcă ar fi Pongo din „101 Dalmațieni”. Până ne-am împrietenit au trecut luni de zile. Dar mai bine să vă povestesc cum a ajuns el să viziteze zilnic Monumentul Eroilor.
În primăvara anului 1989, ne-am trezit la poarta instituției cu un câine jigărit care abia se ținea în picioare. Din gură îi curgeau balele. Doamna Viorica, baptistă, femeie cu frica lui Dumnezeu și dragoste mare de animale, văzându-l, i s-a făcut milă și i-a dat ceva de mâncare. Cuțu, cuțu, a mers după ea până la cabina de portar de unde femeia supraveghea toată curtea, cam o mie de metri pătrați. În acea perioadă nimeni nu deranja tihna câinelui.
„Cine știe ce demolare l-a făcut să-și ia lumea în cap”, zicea doamna Viorica. „Dacă s-o face bine m-ajută la pază”, se bucura ea.
Și-ntr-adevăr Calu s-a înzdrăvenit. De ce i-a spus așa ? Poate din cauza dinților foarte lați, ori din cauza mărimii sale, cam cât un mânz. Nici doamna Viorica nu știa. „I-am zis Calu și gata, când îl strig vine la numele ăsta”, răspundea ea la întrebările colegilor.
De la o zi la alta câinele arăta mai frumos, tot mai mulți inși îi aduceau de mâncare. Chiar și muncitorii care reparau clădirea din preajmă îi azvârleau „ tacâmuri”.
În timpul verii, într-o zi caniculară, când toată lumea își da duhul de căldură, niște copii au sărit gardul și-au început să se joace printre obiectele prăfuite, să se ascundă în tramvaiul cu cai, pe după submarinul Delfin, s-au cățărat pe suflanta Skoda, într-un cuvânt, toată lumea era a lor. Și cum ascunzătorile trebuiau să fie din ce în ce mai greu de găsit unul a ajuns la o mașină cu abur unde se cuibărise Calu. Câinele l-a simțit și deranjat din lunga sa toropeală a început să latre. Ieșeau copiii de prin cotloane ca potârnichile iar doamna Viorica striga :”Calule fii cuminte, Calule, n-auzi ?” Au fugit ăia mici ca naiba de tămâie și din acea zi, nici că a mai sărit cineva gardul. Calu patrula de la „Crivac” până la tractorul „Lanz Buldog” și de-acolo înapoi. Treptat, și-a extins aria de supraveghere și în jurul clădirii, apoi până la Podul lui Gogu Constantinescu din Parcul Libertății. Toată lumea era mulțumită , dar mai ales doamna Viorica. Îl răsfăța în fel și chip.
Într-o dimineață, doi pisoi s-au luat după mine mieunând de mi se rupea inima. Cine să aibă grija lor ? Bineînțeles, doamna Viorica. I-am dat ghemotoacele și le-a băgat în cabina portarului. Acolo îi ținea ziua, noaptea, le da lapte și uneori, când mai răsufla și ea după ce măturase printre mastodonții de metal, le da drumul la soare să se joace împreună.. Calu nu îi băga în seamă, dormita ca întotdeauna. Când unul dintre ei a nimerit în vizuina lui, l-a apucat pe intrus de ceafă și pe loc i-au pârâit oasele! A plâns doamna Viorica, i s-a făcut rău de la burtă și din ziua aceea n-a vrut să mai știe de câine! A luat chiar o nuia și l-a bătut zdravăn. Calu a băgat coada între picioare, s-a ferit din calea femeii, apoi s-a întors la culcușul său, o firidă de sub mașina cu abur din Deva. Numai că, de atunci, doamna Viorica nu l-a mai hrănit. A trecut o zi, au trecut două, trei, o săptămână, a început iar să se jigărească. Și cum ușile instituției erau deschise că băieții tocmai restaurau trăsura lui Cuza folosind vopsea diluată cu tiner, câinele a început să inspecteze interiorul. S-a învârtit pe ici pe colo, nimeni nu l-a luat în seamă dar nici mâncare nu i s-a dat. A ajuns la baie și-l urmărea de la oarecare distanță pe Gabi cum freca niște mânere argintate . Fiarele erau puse într-o tavă plină cu o soluție. I-o fi fost sete, i s-o fi părut licoarea dulce, nu știu, Calu lipăia lacom. Gabi i-a dat un șut în burtă. A ieșit câinele dea-ndăratelea și de-a doua zi i-au curs iar balele. „Moare, în câteva zile moare”, zicea Gabi, „soluția i-a ars mațele, era un acid”. Calu avea însă șapte vieți ! A zăcut zile multe în firida lui și cum doamna Viorica tot n-a vrut să-i dea mâncare, a început să caute singur. A luat-o prin parc adulmecând pe la coșurile de gunoaie, unde se mai găsea uneori ceva, dar de cele mai multe ori nimic. Și-a tot extins aria de cercetare până a ajuns la Mausoleu. Acolo păzeau zi și noapte soldații. Se plictiseau și ei de atâta monotonie și când l-au văzut, l-au strigat, deși n-aveau voie să vorbească în post, dar cine să-i audă ? Cum aveau mai totdeauna biscuiți și bomboane prin buzunare, îi aruncau și lui Calu. Azi așa, mâine așa, câinele s-a-nvățat să viziteze Monumentul Eroilor, mai ales seara când parcul se golea de vizitatori. Își petrecea noaptea în preajma soldaților iar dimineața venea la firida lui de pe sectorul Mașini Industriale.
Așa s-au petrecut lucrurile până în 22 decembrie 1989. Din acea zi, Calu n-a mai găsit pe nimeni la Monumentul Eroilor, el însă își făcea rondul conștiincios. Cât despre oamenii din instituție....au pornit pe străzi, cu mic cu mare. Seara, când păcănitul mitralierelor, bubuitul tunurilor se-auzeau pretutindeni ce spaimă am mai tras! Nu s-a mai întors nimeni la serviciu o zi două, ziceau „ce să facem cu mâinile goale, ne-o păzi Dumnezeu și pe noi și instituția”. Atunci ne-am adus aminte de Calu și care mai de care i-am pregătit câte ceva. Tâmplaru' i-a făcut o cușcă, și-a pus-o la intrarea principală. Tacâmurile tot acolo i se dădeau. Noaptea, paznicii se baricadau înăuntru și dacă-l auzeau pe Calu lătrând, li se făcea inima cât un purice. „Oare or veni teroriștii?”.
În noaptea de Crăciun, paznicul de tură n-a mai ajuns la post, avea înmormântare în familie. Am rămas să păzesc instituția singur, eu pe dinăuntru, Calu pe afară. De-atunci îi aduc și eu de mâncare, iar el se tolănește mulțumit în fața cuștii. Câteodată l-apucă nostalgia după soldații care îl răsfățau cu biscuiți și bomboane și dă o raită la monument, poate s-or fi întors... Se uită în stânga, se uită în dreapta, așteaptă o vreme apoi ridică piciorul și după ce se ușurează pornește înapoi la vizuină unde totdeauna l-așteaptă cineva, chiar și doamna Viorica.

Ianuarie 1990

Nicolae Aurelian Diaconescu


Post scriptum

Au trecut ani mulți de la acele întâmplări și azi mă tot chinuie un gând. Aș putea să-i scot un certificat de revoluționar post mortem lu’ Calu ?