Uite următoarea treaptă. Să o urc? Normal. Ridic piciorul încet, îl plasez cu atenție pe beton, îi încerc rezistența și mă ridic cu tot corpul rapid. Am ajuns, gata. Mai are rost să urc? Normal. Următoarea. Același pas înainte și puțin mai sus, mecanizat.

De ude știu că nu sunt pe aceleași trei trepte? În fond, nu o văd decât pe cea de sub mine, pe cea din urma mea o bănuiesc și pe următoarea doar o intuiesc. Ce altceva aș putea face? Să rămân aici și... nimic. Capul aplecat, cu ochii pironiți la betonul gri, grija permanentă de a executa pasul corect, desavârșit, pe cât de perfect poate fi făcut un pas pe niște scări, încercând întotdeauna rezistența urătoarei trepte. Uneori mă țin de balustradă. Alteori nu. Mă deranjează guma uscată sau zgârieturile din plastic, lăsate de ceilalți. Aș prefera să fi ajuns numai eu aici, să fiu prima la acest nivel, înalt, mai înalt, tot mai înalt...

Sunt concentrată, m-am obișnuit cu ce trebuie să fac, la ce să mă aștept și ce să caut să simt. Nici nu mai e nevoie de conștiința activă, o folosesc la jocuri stupide cu sfere și cuburi colorate din puzzle-ul amintirilor mele. Jonglez cu ele, le schimb locul și funcția, poate transparența și aemnificația, și obțin o altă existență, o altă viață, construită artifical din ceva ce a fost odată real, și o adaug la arhivă, să fie acolo, mă întorc la ea mai târziu, când am chef să o dezasamblez și să construiesc altceva. Acum am rămas cu o multitudine de vieți și personaje dintre care nu mai pot distinge pe cele pe care le-am trăit de cele pe care le-am inventat eu pentru a întregi niște imagini. M-ar mai ajuta cu ceva să știu ce-a fost la început? Oricum ajungeam la același amalgam ușor străveziu, ușor argintiu și greu, ca mercurul. Toxic? Poate pentru alții. Pe mine nu mă deranjează.

Eu urc. Pas, repaus, pas, repaus, pas, repaus, pas. Și multe jocuri între. Ochii la gri, la beton, atneție!, da, sunt atentă, fii foarte atentă!!, da, sunt atentă, multă multă atenție!!!, DA. Balustrada e aici, o simt cu degetele, deși nu o văd. Știu că e neagră și tare, aici sunt urmele unei unghii încleștate în plastic, a mai fost cineva aici și sunt iar dezamăgită. Dar unde e unghia, unde e cel din care s-a rupt unghia? A continuat oare să urce sau a coborât, poate a alunecat... Nu pot să-mi ridic ochii de le beton, trebuie să văd pe unde calc, dar unde sunt celelalte rămășițe ale lor? Nu se poate să fi dispărut în neant.

Încerc, pentru prima dată, să privesc în lateral, dar gâtul îmi e înțepenit. Ciudat, nimic nu mi-l ține. Mă străduiesc mai tare, tot nu reușesc. E fixat în jos, către trepte, beton, același gri. De ce? Ca să văd pe unde urc. Dar dacă vreau să mă opresc? Poate că vreau apoi să mă uit la balustradă sau cât de lungă e treapta curentă sau cât de mult am urcat comparând hăul până sus și ceața până jos. N-am încercat. Oare să încerc? Dar trebuie să urc, e cel mai bine, mai mult, întotdeauna să aspiri mai mult, către înalturi.

Dar oare către înalturi mă îndrept? De unde știu eu sigur că urc și nu cumva cobor. Spațiul e înșelător, panta e mică, cu ochii pironiți la scară nu-mi dau seama, iar balustrada mă poate înșela și ea. Aș vrea să știu... Cum pot să știu, să aflu cu siguranță, să am măcar această certitudine, că urc?... De ce a devenit totul atât de dubios? Nu puteam să stau liniștită cu jocurile mele cu sfere și cuburi? Erau destul de distractive pentru un timp... Dar acum... Mă hăituiește ideea aceasta nebunească de a mă uita în jur, să văd ce e în jur, dacă urc sau cobor. Ce să fac? Ce să fac? Ce mă fac?!

Mă opresc. Stop. Ambele picioare pe aceeași traptă. STOP. Inerția își spune cuvântul, dar mă opun. Încă puțin aici. Mâna pe balustradă. Dar e balustradă asta? Nu văd, dar nu se simte ca plasticul. Strâng, e cald, e moale, ceva mă strânge și pe mine acum. Cu un efort uriaș, îmi disloc gâtul cu un scâșnet, o ruptură produsă definitiv, și mă uit spre mâna mea. Ești tu și te uiți îș tu mirat la mine. Ne ținem de mâini și strângem din ce în ce mai tare, gâturile noastre își recapătă mobilitatea lor naturală și putem privi acum în voie, în toate direcțiile.

Priveliștea este extraordinară. Stăm pe niște scări lungi, cu trepte care se întind către infinit la stânga și la dreapta, și oameni aliniați, în diverși timpi ai pasului către următoarea treaptă. Au ochii pironiți spre beton și se țin de balustrada de lângă ei, ca de o frângie salvatoare. Nu îndrăznește nimeni să se uite în altă parte, nici măcar nu știu că la nici un milimetru deasupra sau dedesubtul mâinii lor e mâna altcuiva. Întotdeauna e cineva în față și în spate, dar singurătatea îi presează pe toți, sunt niște bieți orbi și merg în neștire.

Noi suntem singurii care stăm, cei din urma noastră trec prin noi pentru că noi ne-am desprins, am scuipat din seva blestemată, ne-am rupt de fir și am privit ansamblul. De fapt, abia acum observăm că scările nu sunt scări, doar zig-zag-uri puse la același nivel bazal, doar oamenii sunt înclinați, perpendicular pe „scările” lor, și au impresia că urcă. O masă mișcătoare, mecanizată... Cine i-a adus în starea asta? Cum de pot continua așa?...

Nu mai contează. Noi am scăpat, împreună. Vedem lumea drept, am început deja să ne pierdem consistența de automatoni, și devenim translucizi, puțin argintii. Simțim vântul pentru prima dată. Þinându-ne de mână, noi urcăm cu adevărat, către înalt, mai înalt, tot mai înalt...