agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-05 | |
“Povestea asta este despre ea și despre grămezile de unghii pe care le adun cu sfințenie în perechea de pantofi uitată de ea într-unul din visele mele”
“-“. Liniuță. O iau în mână și o răsucesc pe toate părțile. Îi privesc vârfurile microscopice pînă amețesc, iar apoi îi studiez în amănunțime lungimile. Sunt toate albe. Încerc să găsesc măcar o singură culoare rătăcită, sau poate puțin negru, dar ochii îmi sunt hipnotizați de albul lăptos care mă apucă de pupile și mă subjugă cu singurătatea lui. 1988-2007. Sigur. Încă nu vă spune nimic. “-“. Aceasta este viața mea înainte de a o cunoaște pe ea. Se împlinește aproape un an de când o știu, dar numai o lună de când o cunosc cu adevărat. A început în vremea când ne certam dacă un anumit copac creștea bine sau nu. Eu mă uitam la scoarța ce se cojea și începeam să strâmb din nas căutând alți copaci. Ea se apuca și îi mirosea frunzele verzi, îmbătată fiind de mirosul naturii. A fost o vreme când ne-am ocolit pentru că nu ne plăcea același copac. Până când am început să o plac pe ea. Atunci a început să se schimbe. Nu mi-am putut crede ochilor când am văzut cum scrisul ei se înșiruia pe monitor venind de la zeci de kilometri depărtare. Spunea că nu iubește și nici nu o să o facă vreodată. Ea care se tăvălea în iarbă dimineața, râzând și tremurând din toate încheieturile, gâdilată de rouă și de razele soarelui. Am izbucnit în râs. Dar ea era serioasă. Chiar credea că nu poate iubi. Dar eu știam că nu e așa. Știam că iubirea stă în fiecare suflet și că odată și odată se va schimba și ea. Dar zilele treceau și ea nu dădea nici un semn de așa ceva. Poate că trebuia să fac eu ceva. Să mă schimb întâi eu. Trebuia să elimin din mine tot ce era vechi. Așa va putea să uite de trecut odată cu mine și să învețe să iubească. În seara aceea după ce am tastat de vreo cinci ori “noapte bună” am reușit în sfârșit să închid messengerul și am început cu nerăbdare proiectul pe care mi-l propusesem. Am început să îmi tai unghiile. Una câte una. Când le-am terminat păreau mai mari. Erau atât de mari și atât de vechi. Le tăiam din nou până când am simțit cum cuțitul unghierei îmi intră adânc în carne. Strigam de durere, dar continuam. Vroiam să fiu sigur că trupul meu încă simte cum trebuie, căci sufletul era mai confuz ca niciodată, plin de un amestec imens de sentimente, toate la fel de puternice și ucigătoare. A doua zi m-a respins din nou. “Pentru mine nu există iubire”. I-am spus: “Mi-am tăiat unghiile. Vreau să fiu un om cât mai nou pentru tine.” A râs. Nu credea. Dar nici eu nu credeam că pentru ea nu există iubire. Părul. El trebuia să fie de vină. Părul ăla atât de lung și de vechi. Am luat foarfeca și am început să tai cu mânie din el până a fost împrăștiat pe jos în jurul scaunului de lângă computer. “Gata, sunt un om cu totul nou”, mi-am zis. “Frumoaso, mi-am tăiat părul pentru tine. Sunt chel, dar sunt un om cu totul nou”. Probabil că era amuzant pentru ea căci a început iarăși să râdă. Îi place să râdă. Îmi place să o văd râzând. Dar mai mult aș vrea să o văd iubind. Am fugit și m-am uitat în oglindă. Ce mai este vechi? Ochii mei căutau febrili ceva în ființa cheală și ciungă ce se holba din oglindă. Hainele! Da. Hainele. Am început să le arunc cu furie prin toată casa. Sigur hainele erau ultimul lucru vechi la mine. Acum eram nou. Ajunsesem la stadiul unde începuse iubirea. M-am dus gol-goluț în fața calculatorului și am tastat: “Frumoasa mea, sunt un Adam gol.” “Acum”, a zis ea, “asta chiar că sună bine”, A izbucnit în râs. Din nou. “Iubești?” am întrebat eu plin de speranță. Cât de naiv. Parcă am auzit-o cum oftează înainte de a începe să scrie: “Þi-am mai spus că sunt irecuperabilă” Era să fac infarct de atâta neputință. “Nu!”, am strigat în goliciunea mea și a camerei. “Trebuie să iubești! Nu mai e nimic vechi.” Am prins monitorul cu ambele mâini și am început să mă lovesc cu capul gol de el de nenumărate ori. Și atunci în starea aceea de nebunie am observat. Unghiile. Crecuseră din nou. De aceea nu iubea. Doamne, ce mari erau. Ajunseseră până la coate. Unghera aceea micuță și drăguță nu se mai potrivea. Nu ma aveam ce face cu ea. Am luat foarfeca și am început să tai. M-am întors în fața calculatorului și am scris: “Iubești?” Cuvinte accentuau starea mea nebună cu încetineala lor. “Am scris deja…nu ai văzut?...am zis că sunt irecuperabilă” Nebunie! Unghiile crescuseră iar. Din ziua aceea adun fiecare grămăjoară de unghii în perechea ei de pantofi uitată în visele mele. Sper ca atunci când voi umple fiecare atom de aer din ei cu unghiile mele va incepe și ea să iubească. Ieri am vorbit din nou cu ea. Tot nu iubea. Era seară și i-am spus de cinci ori noapte bună. Apoi am închis cu tristețe toate ferestrele de pe ecran căci frigul din spațiul de dincolo de ele îmi electrifică sufletul împăiat. M-am urcat în pat și am început să scriu cu ciotul sângerând numele ei pe perete. Apoi m-am întors cu spatele și am început să îmi tai unghiile pe cearșaful înroșit de atâtea nopți. Păsările întunericului au venit și mi-au înghițit însetate țipetele ducându-le ca ofrandă unei inimi păgâne. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate