agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2069 .



Oli chiorul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [tincuta ]

2008-02-10  |     | 




Ilaria încercă să-și potrivească pașii cu ai băiatului. Mergeau alături de vreo douăzeci de minute și când nu se mai sincronizau, ea avea ciudata senzație că nu o să le meargă bine. Era doar o superstiție. Pentru că oricum nu le mergea bine.
Îi acceptase invitația de a pleca împreună la dans, deși nu știa prea multe despre el. Doar că îl cheamă Oli. De fapt, lumea răutăcioasă îl striga : Oli, chiorul! Ilaria a condamnat dintotdeauna răutățile gratuite ale lumii! Și poate de aceea, îi acceptase invitația. Nu știa de la ce venea Oli. Poate de la Olivian, sau poate de la Oliver. Nici nu avea importanță.
Băiatul avea un defect la ochiul drept, pe care-l ținea aproape închis. Ea nu-l întrebă ce a pățit, de teamă să nu-l complexeze, iar el nu-i povesti niciodată despre asta. Pasiunea lui erau motocicletele. Îi promisese că o va plimba oricând va dori ea, cu motocicleta.
Oli era un băiat înalt, căruia îi plăcea să vorbească mult. Părea îndrăgostit de propria voce. Nu făcea pauze nici măcar să vadă dacă îl mai ascultă cineva. Ilaria auzea din când în când, în discursul lui, cuvântul „preten”. Și îl corecta în gând, de câte ori greșea.
Înserarea se lăsa ușor ca o mătase foșnitoare peste Lunca Tazlăului. Stelele se aprindeau timide pe cer, iar vântul adia răcoros dinspre râu. Era o seară atât de romantică. Ilaria simțea nevoia să plângă. Să se oprească acolo, în mijlocul drumului, și să plângă până când furtuna iscată în pieptul ei de vestea că picase admiterea, avea să se domolească. Cele câteva sutimi de care avea nevoie să intre la facultate, îi răscoleau cu neobosită tenacitate, sufletul.
Oli o ținea de braț și-i vorbea repede, cu gesturi largi, despre ceva. Niciodată n-a știut despre ce anume îi vorbise tot drumul. Dacă ar fi privit-o, câteva secunde numai, ar fi văzut câtă nevoie avea să fie luată în brațe.


În urmă cu câțiva ani, într-o după amiază de toamnă, Ilaria se certă cu mama ei. Nu-și mai aducea aminte de ce. Știa doar că maică-sa nu avea dreptate. Ca să-și potolească furia, ea găsise o metodă foarte eficientă. Înșfăca o găleată și o zbughea pe portița de la grădină, spre fântână. Uneori întârzia câte o jumătate de oră pe sub copaci, ascultând păsările, sau pur și simplu stând cufundată în iarbă, cu ochii țintă spre cer. Uita în acest fel de ploile întunecate ale sufletului. Fântâna era în vale. Căratul apei pe cărarea ce șerpuia până în vârful dealului era o corvoadă ce-i potolea nervii.
Și acum făcu același lucru. Cu ochii înlăcrimați, luă găleata și porni spre portiță. Cărarea trecea prin livada vecinei și Ilaria, desculță, călca cu grijă, să nu se înțepe la tălpi.
Cumpăna fântânii, aproape putredă, plină de licheni, scârțâia la orice adiere de vânt.
Lângă fântână, un cal murg, slab și amărât, aștepta să fie adăpat. Fata încă mai plângea de ciudă că mama ei o învinovățea pe nedrept. Găleata zincată care era spartă, se plimba prin aer, lăsând dâre de apă ce sunau a gol când cădeau în fântână. Mârțoaga însetată umbla cu botul după picușurile răsfirate în aer. Ilaria era prea supărată ca să mai simtă milă. După ce-și umplu găleata, calul întinse capul să se adape, dar ea îl fugări răutăcioasă. Apoi porni în viteză spre cărare, privind sadică spectacolul pe care animalul îl făcea în jurul fântânii, simțind o satisfacție bolnăvicioasă.





Într-una din zile îi povesti mamei isprava.
- Mare păcat ai făcut! îi spuse aceasta cu mâna la gură.
- De ce?
- Animalele nu pot să se adape singure, să nu te ajungă blestemul lor!
- Da, chiar de asta nu mai pot eu! spuse Ilaria indiferentă.
Dar, chiar dacă adoptase o atitudine de nepăsare, imaginea calului însetat ce-și întindea botul după găleata suspendată în aer, o urmări tot restul vieții.
- Să nu te-ajungă blestemul lor! Ei, da! Cum putea un cal s-o blesteme pe ea?
Răspunsul la această întrebare, îl bănui un an mai târziu, când, la internat fiind, se sculă la miezul nopții cu o sete teribilă. Mâncase pește la masa de seară și cum avea obiceiul să nu bea apă, se culcase așa, însetată. Orbecăi prin cameră, simțind că îi arde gâtul. Dar apa la robinet era oprită. Căută disperată prin cănile de pe noptieră. Nici un strop. Se întorsese dezamăgită în pat. Se zvârcoli în așternut vreo jumătate de ceas, apoi se sculă iarăși și începu să caute. Simțea că își pierde mințile de sete. Nu era nici o picătură pe nicăieri. Apoi, își aduse aminte, de ligheanul în care se spălase pe picioare. Poate rămăsese vreo picătură în el. Deschise vestiarul, dar ligheanul era pus cu fața în jos, la scurs. Dezamăgită, se întoarse iarăși în pat. În minte îi reveni imaginea calului pe care ea îl fugărise răutăcioasă, de lângă găleata plină. Adormi cu buzele arse, visând cișmele cu apă rece din care bea cu nesaț.


Își potrivise din nou pașii cu ai băiatului. El nu o întrebă nimic. Povestea și râdea de unul singur. Ea oftă. O lacrimă îi apăruse în colțul ochiului. Ilaria simțea nevoia să-i pună căluș la gură și legat la mâini, să-l abandoneze acolo, în Lunca Tazlăului. Îl rugă în gând s-o privească și s-o întrebe măcar din politețe ce are. Să observe că era tristă și avea sufletul zbuciumat!
Dar Oli era vesel și hotărât s-o ducă să danseze!

Seara decurse banal. Oli nu rata ocazia ca la fiecare blues să o strângă foarte tare în brațe. Mai mult decât impunea dansul. Parcă erau într-un experiment. Ilaria se gândi că cineva poate măsura răspunsul trupurilor lor tinere la stimulii muzicali. I se făcu dor de foștii iubiți. De Nino care era un sensibil plângăcios și rodea gumă tot timpul, de Vlad care o părăsise așa, pe neașteptate, de Gelu și Nae. Toți aveau ceva în comun. Erau interesați doar de starea lor de bine. Se uitau prin ea, de parcă ar fi fost transparentă.

Își lipi obrazul de umărul lui Oli și își închipui o clipă că e în brațele altcuiva. Un bărbat puternic, fascinant, alături de care ar fi făcut înconjurul lumii. Astfel, seara putea fi minunată!
La întoarcere, povestea se repetă. Pașii lor striveau pietricelele drumului, luna plină îi învăluia misterioasă, Oli povestea ceva numai de el înțeles, Ilaria se gândea la admiterea ratată.
Aproape de casă, la o răscruce, Oli se opri în loc și o privi insistent. Ea bănui ce urmează și nu se împotrivi. El îi prinse fața în palme, cu brutalitate, și-i strivi buzele cu gura lui flămândă. Câteva minute poate, Ilaria simți un dezgust profund și o durere surdă în urechea dreaptă. Palma lui grăbită îi apăsa brutal urechea, deformându-i cercelul mic, din aur.
Când se despărțiră, la poarta casei, Ilaria îi refuză sărutul de noapte bună. Rămasă între stâlpii porții, îl privi cum pleacă supărat. În semiîntunericul drumului, silueta lui avea ceva comun cu mârțoaga însetată de lângă fântână.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!