PREPELIÞELE

Cînd mă urcam într-unul din nucii cei mari de pe malul râpei din grădină, puteam vedea până hăt-departe(1) , peste dealuri, în zarea albastră. Era o vedere care, parcă te-ndemna să zbori. Orizontul acela, albastru – fumuriu, de miez de vară, te cheama spre el. Pe unul din dealurile îndepărtate, se vedea o pădure pitită în geana aceea dintre cer și pământ. Pădurea părea mereu învăluită în aburi fantastici...
„- Bunică, într-o zi, aș vrea să ajung acolo!” – o rugam eu pe bunica mea;
„- Am să te iau cu mine, când o să merg să văd ogorul din Hârtoape”(2), îmi răspundea ea. Bucuria mea nu era mică când auzeam aceste vorbe.
Oamenii din sat îi spuneau acelei păduri Rediul Roșu. Dar, pentru a ajunge pe acele culmi de dealuri, trebuia să străbați cale lungă.
Treceai peste șesuri și lunci, apoi peste podul din coada iazului Dracșani, urcai pe niște dealuri întortocheate, Hârtoapele, ca apoi să ajungi pe un platou domol, Podișul. Mai încolo, se întindea stejărișul verde și umbros al pădurii Rediul Roșu.
Promisiunile bunicii mele le țineam cu sfințenie în minte. Nu mai era chip(3) , pentru ea, să uite că trebuie să mergem acolo, într-o zi.
... Și ziua aceea a venit. Aveam acolo, în Hârtoape, două ogoare despărțite de un petec de iarbă. Ogoarele erau pe două dealuri, față în față, ca și coperțile unei cărți. În valea dintre ele, unde era iarba, curgea un mic pârâiaș. Acesta, atunci când era secetă, seca, iar când vara era ploioasă, prefăcea peticul acela de iarbă într-o mlaștină.
Dar, în vara aceea, timpul era frumos și holdele mănoase.
Bunica mea mergea, ca de obicei, să vadă lanurile de porumb și grău: dacă trebuisc prășite; dacă trebuiesc plivite; dacă otava(4) e bună de coasă.
Eu, tot ca deobicei, mergeam pe lângă ea ca un mânz, alergând încolo și încoace, pe câmp; Mai culegeam o floare, mai urmăream vre-un fluture...
Mi-amintesc că, la un moment dat, din iarbă, aproape de sub picioarele mele, a zbughit-o un puigan(5) de iepure. Cum nu fugea prea repede, am pornit-o și eu după el; El fuga, eu fuga, dar, de ajuns, nu-l ajungeam; La îndemnul bunicii, am renunțat la urmărire, era zadarnică.
În răgazul ce-l aveam, în timp ce bunica cerceta lanurile, eu am rămas în ierburile din vale. Lângă pârâiaș, mi se părea mult mai atrăgător. Cosașii sâsâiau ascunși în fânețe; ici și colo, câte-o broscuță sărea în baltă; fluturi de toate culorile zburau pe deasupra ierburilor înflorite și, peste toate, un zumzet continuu de albini și fel de fel de bondari împlineau acest spectacol al naturii.
Soarele se ridicase, de-acum, sus, spre amiază. Cum mergeam așa, vrăjit de aceste minunății, aud, din ierburi, mai încolo:
„ – Pit – palac!, Pit – palac! Pit – palac!...”
Pentru mine, acest strigăt a fost ca o chemare...
„- Dar de unde o veni oare?...”
„Parcă dintr-acolo... Ba nu, parcă de dincolo...”
Așa am început să urmăresc, prin iarbă, acel „Pit – palac!”. Ciudat însă : atunci când credeam că-l ajung, îl auzeam mereu mai încolo. Parcă era, o părere și strigătul acela nu era aievea. Copleșit de curiozitate, căutam mereu în fânețele înalte, care ascundeau acea șireată pasăre. Știam că acel strigăt este scos de o pasăre. La un moment dat, am auzit strigarea venind din lanul de porumb, care începea puțin mai încolo. Am părăsit ierburile și m-am afundat în lanul frunzos și verde cu porumb. Mereu eram condus de acel „Pit – palac!”
Într-o rariște de porumb – era probabil un loc sărăturos – urmărirea mea a fost răsplătită: pe pământ, printre tulpinile rare și scurte ale porumbilor, am văzut două păsări pestrițe, ca niște găinușe făra coadă. Mergeau grăbite, printre cocenii mici, mereu atente la fiecare pas. Erau prepelițele(6) !
O clipă le-am mai putut urmări pentru că, văzându-mă, și-au luat zborul fâlfâit, de pasăre grasă. Au trecut în zbor peste lanul vecin și au coborât spre haturile din muchia dealului.
Dintr – acolo, nu mult după aceea, am auzit cunoscutul strigăt:
„ – Pit – palac!, Pit – palac! Pit – palac!...”
Știam, de-acum, cum arată prepelițele și sunetele acelea nu le mai auzeam decât în acel concert al câmpului încălzit și luminat cu dărnicie de soarele amiezii de vară.
Din văzduh, ciocârlia(7) trimitea continuu trilurile ei. Regina câmpului părea atârnată de cer...
„ – Măi băiete, hai mai repede! Unde te uiți? Acuși se face seara! Haidem acasă!...” m-a întrerupt brusc, din această desfătare, bunica mea.
Am pornit-o împreună, pe drumeagul ce trecea pe costișe, prin văi și peste dealuri, spre Bălușeni.
Acolo era ... acasă.



(1)hăt-departe - foarte departe.
(2)hârtop - denivelare formată pe un drum; aici, denumirea
unei tarlale a cărei nume venea de la configurația terenului vălurit, pe coastă de deal.
(3)nu e chip - nu se poate.
(4)otavă - iarbă crescută după prima cosire, în aceeași vară.
(5)puigan - pui mărișor, aproape adult.
(6)prepeliță - pasăre migratoare, de culoare brună, cu dungi pe spate, numită și pitpalac datorită strigătului
specific ce îl emite.
(7)ciocârlie - pasăre cântătoare mică, cu penaj pestriț, care se ridică încet, spre mari înălțimi, în timp ce-și lansează trilurile și în același mod coboară până în apropierea solului când, brusc, încetează cântatul și plonjează spre cuib.