Cheiul este spălat zilnic de umbrele obosite ale femeilor. Femei care așteaptă, cu ochii goi, cu ochii scoși, spre mare. Femei care-și șterg mașinal sărutul mării cu batiste mari, colorate, batiste roșii.
Cheiul este spălat zilnic de iubirile neunite care așteaptă. Iubirile se plimbă singure, tăcute, murmurând cuvinte stranii. Iubirile se roagă în fiecare zi cu fața la mare.
Cheiul este spălat zilnic de poveștile triste care așteaptă. Poveștile mici și politicoase, poveștile neînsemnate cu unchiul Beppo plecat de mult peste apa cea mare și care tocmai trebuia să se întoarcă exact cu bănuții necesari pentru a pune pe picioare o "afacere excelentă cu pește", cu tia Zitta care și-a găsit acolo ursitul , ce-i drept cam puriu și cam trecut dar nu-i nimic, acum o să vină să-l prezinte și familiei, cu tia Malleta care și-a făcut de uimire familia mărintându-se cu un polițist irlandez din Bronx , cu Luigi care a fost înrolat în Paza de Coastă și Giuseppe care a fugit cu circarii aceia și nu se mai știe nimic de el...
Stazione Maritima este pustie. Umbrele călătorilor de altădată, domnii și doamnele bine, de clasa I care urcau scara impozantă de marmură spre sălile de așteptare comode de la primul etaj s-au contopit cu umbrele misiților de la clasa a II-a și cu umbrele paisanilor de la clasa a III-a, cei care urcau sub punte și stăteau sub punte pe toată durata Drumului cel Mare.
Oceania, Vulcania, Iliria- mândria Italiei, pierdute veșnic pe Drumul cel Mare, așteptate în fiecare zi la cheu, acolo unde fantomele speranțelor frumoase mai suflă încet câte un abur trist.