Cum e posibil mă, să-mi spună chiar mama că m-am născut la mâna-doua? Mă obsedează însăși imaginea. Adică, ce… tata m-a făcut cu mâna?… și încă dintr-a doua încercare? De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, are un pic de logică: dacă ar fi fost ăia din primul eșalon, maturizații, ieșeam poate, mai deștept. Eeee… lasă! - ghinionul meu, da' degeaba zice scenaristu' că nici nu m-am născut, ia uite-mă! – și am de gând să le-arăt eu la toți ce-nseamnă să regizezi de-adevăratelea. Nici nu-mi pasă dacă n-o să-mi dea nimeni niciodată ceva de regizat: o să mă regizez pe mine! Subiect, am. Uite, de exemplu, aș putea să regizez faza aia, când mâncam un ou moale și mi-a căzut niște gălbenuș pe degetul gros. M-a-ntrebat bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, : „E… acu' ce faci?” (o să se vadă din panoramare că nu era șervețel pe masă) și eu instantaneu, dar absolut instantaneu, mi-am supt degetul și nici măcar nu era ăla care mi-l sugeam de obicei. Ce altă dovadă de inteligență mai vreți? – nu mai zic de cât de sugestivă e scena în sine, câtă încărcătură emoțională are. Pun repede cameramanu' să facă zoom pe figura bunicii, adică, pardon, pe cascadoare, (fița e să leșine de plăcere și trebuie să știe să cadă, într-un anumit unghi… de-aia trebuie înlocuită), mă rog, chestii complicate care țin de regie, nu vreau să vă-ncarc memoria și nici să dezvălui secrete profesionale, mai ales la necunoscători-necunoscuți. Da' voi o să auziți de mine… Ãla care-a regizat chestia aia, penibilitatea aia cu dreptatea, egalitatea și fraternitatea, s-a risipit în amănunte, joacă la pitici. Eu aș fi zis din prima: sus piciorul fetelor! Action! Ridicam sala în picioare din servă! Nu mai spun că știam eu pe cine să pun să joace: sunt alea de la can-can, de moare lumea… și nu puneam să joace trei, le puneam pe toate pe care le găseam disponibile la bar. Au alea niște vorbe, de nici nu mai trebuia să scriu scenariul, se subînțelegea din decor. I-am și zis lu' aia de-o vedeam eu pe rolul principal, Fraternitatea: ai carismă! - și idioata mi-a dat o palmă, așa că n-am mai luat-o, am ales-o pe una care știa să familiarizeze din prima. Inspirat. Talentată. Ea m-a învățat și cum e chestia cu egalitatea, doar nu m-o fi pus degeaba să-i arăt demonstrativ ce vreau să facă. I-am arătat… și-a rămas așa... n-a-nțeles fraiera din prima. De fapt n-a înțeles deloc. N-am avut ce să fac și m-am luat la ceartă cu ea. Era un fel de negarea negației. Deja, mă complicam, n-avea cum să priceapă niciodată, asta se face în regie abia în anul doi, so, la plesneală, am chemat Dreptatea să-i explice. Asta era angajată cu două seri înainte, deși, matol fiind, recunosc, nu-mi dădusem seama că dreptatea era travestit. Oricum, unui regizor adevărat, nu-i strică niciodată o experiență în plus. Cu asta mă laud eu: experiența! Mișcarea scenică am învățat-o din imaginație, până să ajung la facultativa cu cornetu'. Mi-am imaginat toate scenariile posibile, nu mai spun de decoruri. Oriunde. Credeți că dialogul contează? Încărcătura, suspansul poți să ți-l creezi și singur. E o tehnică, dar trebuie să ai voință și multă, multă perseverență. Se dă un crescendo, nu așa la întâmplare. Degeaba vă explic. E nevoie de talent. Boul ăla care zicea nu-știu-ce de transpirație și inspirație știa el ceva, da' n-a știut să explice. De-aia nu și-a regizat niciun film niciodată, în film trebuie să știi să transmiți.
Când transmiți spre exemplu o stare emoțională, la bărbați cel puțin, dacă te uiți atent, se observă. Da' io dacă eram luat atunci, am o scuză cu Dreptatea, deși, dacă pic cloșcă, era o punte solidă între subiect și predicator. La femei, contează mai puțin. Vezi? Exact ce spuneam: sensibilitatea se manifestă diferit. De-aia prefer eu actorii de mare angajament: la ei se vede. M-am hotărât: reziliez toate contractele, mai puțin unul. Voi face un film can-can în care să triumfe Dreptatea.
E istoric: cu ningea și Cher-lock Hommes.