agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-21 | | În cimitirul satului primele lumini și șoapte ale dimineții de Paștele blajinilor se ridicau drept printre mormintele pitice, amestecându-se cu aburii calzi ai bucatelor pe care bătrânele satului le împărțeau pentru morții lor. Saveta îngenunchease lângă crucea fiului său. Încerca să aprindă o lumânare, chinuindu-se să înșele palele de vânt, ce se alergau dinspre deal și care îi stinseseră de câteva ori făclia de veghe. Suspina și mângâia în răstimpuri pământul afundat de zăpada care cotropise împrejurimile peste iarnă. Rar, treceau pe lângă ea bătrânele satului și o priveau. Unele cu ironie, altele cu mânie nedisimulată, râzându-și parcă de durerea ei. „Îl plânge pe nemernicu de fii’su, nu l-ar mai răbda pământul, că a trăit ca un hoț la drumul mare!” își șopteau ele în bărbia încovoiată de ani. „ Nu merită nici o lumânare, darmite o groapă și o cruce la căpătâi...!”. Saveta cunoștea gândurile oamenilor din sat. Nu exista unul care să nu fi avut de-a face cu mânia fiului ei, dar cel pe care-l plângea ea acum nu era bărbatul hulit de toată împrejurimea. În mormântul din fața ei se odihnea celălalt fiu al său, taină însă pe care numai ea o știa. De aceea durerea ei șerpuia pe cărările înguste ale cimitirului, strigându-și parcă amarul peste vârfurile plopilor ce străjuiau gardurile dărăpănate, lăsate pe-o parte ca niște drumeți obosiți. Închise ochii și se revăzu pe poteca îngustă ce ducea la mânăstirea de peste deal, spre care duminică de duminică mergea ținându-i de mîinele mici, înghețate, pe cei doi copii ai ei. De o mână, Gheorghe, care mergea supus, cu capul în pământ, parcă conștient de gravitatea locului spre care pașii lui mici se îndemnau să ajungă cât mai repede. De mâna cealaltă, Simion, care, la răstimpuri, se smucea, nevoind cu nici un chip să înțeleagă de ce trebuia să meargă prin aburul tare al dimineții spre un loc de care nu se simțea deloc atras. Gheorghe și Simion erau gemenii ei, născuți în Balanță, la câteva minute unul de altul. Ca și cum Dumnezeu ar fi vrut să măsoare în talerele trupurilor lor mici, ivite în lumină, păcatele și milostenia lumii. Să le găsească un echilibru precar, pe care copilăria și tinerețea celor doi îl vor strica peste ani, dramatic. Rămasă fără bărbat, mort în condiții misterioase la pădure, Saveta aștepta ca măcar ei să îi lumineze o parte din existența-i tristă, greu muncită. Dacă Gheorghe era aplecat spre carte și rugăciune, copil ascultător, umil chiar, Simion era reversul medaliei. Pajura care parcă mereu ieșea învingătoare când soarta dădea cu banul existenței lor pentru a le desluși destinul. Rău, obraznic cu toată lumea, pus mereu pe harță, el îl domina pe Gheorghe, încercând mereu să-l umilească în fața celorlalți copii din sat. Ca și în acea dimineață de duminică, când intraseră pe poarta din lemn sculptat a mânăstirii și când Simion îi spusese pentru prima oară fratelui său cu o voce grea, plină de răutate: „ Tu să nu-mi mai iei înainte niciodată! Eu sunt primul născut, apoi ai venit tu pe lume. Eu sunt cel mai mare! Îmi datorezi respect... Nici măcar aici, în locul ăsta unde mama mă silește să merg, duminică de duminică, nici aici să nu mi-o mai iei înainte, nici pe poartă, nici la vorbă!”. Saveta încercase să-l potolească, arătându-i palma, dojenitor, dar Simion știa că el era preferatul mamei. De când primul ei născut spărsese cu glasul lui ascuțit urzeala fină de aer a sălii de nașteri, Saveta știuse că acea ființă nevinovată va fi lumina ochilor ei. Venirea pe lume a lui Gheorghe, Saveta o întâmpinase cu o privire întrebătoare aruncată moașei satului, urmată parcă de un suspin de regret și ciudă al unei mame care se și gîndea la gura în plus de la masă. De aceea, Simion înainta trufaș prin curtea poleită cu trandafiri a mânăstirii, trăgînd cu coada ochiului ca nu cumva Gheorghe să-i iasă din cuvânt și să îndrăznească să i-o ia înainte spre intrarea în biserică. Cine îi vedea, unul lângă altul, și îi cunoștea, nu ar fi știut să-i deosebească, dar și-ar fi dat seama imediat care dintre ei este Simion, după ce unul din ei ar fi deschis gura să zică ceva. Gheorghe nu vorbea decât când era întrebat, Simion în schimb turuia ca o moară neferecată. Intrau toți trei în biserică, dar după câteva clipe Saveta trebuia să iasă afară, să-l caute din ochi pe Simion, care dispărea imediat ce preotul începea ectenia, ducându-se pe malul lacului la crescătoria de păstrăvi din incinta mânăstirii, aruncând cu pietre în ochiurile de apă țesute de peștii ce ieșeau rareori să ia o gură de aer. Saveta îl chema cu glasul ei stins, aproape rugător, dar el se făcea că nu o aude, într-un târziu întorcându-se spre ea, privind-o pieziș, ca și cum ar fi vrut să-i spună: „ Þi-am zis că vreau să stau acasă, m-ai obligat să vin! Nu-ți ajunge că-l ai pe Gheorghe cu tine, care nu-ți iese din vorbă, și care iubește la fel ca tine acest loc...?”. Într-un târziu, zărindu-i ochii umezi de lacrimile neputinței, Simion intra în biserică, se așeza lângă ea, plimbându-și ochii pe pereții drepți ca cerul, de unde îl priveau mustrători parcă sfinții din alt veac. În tot acest timp, Gheorghe stătea în genunchi, privind țintă la Sfântul Altar, unde preotul pregătea Sfintele Daruri. Chipul lui căpăta o strălucire aparte, mâinile băteau aerul ca aripile unui porumbel ori de câte ori se închina. Atunci Simion îi făcea semn maică’si, privind ironic spre Gheorghe, ca și cum i-ar fi zis: „ Uite, nu-ți ajunge că-l ai pe el... Ce nevoie mai ai de mine aici...?”. Saveta se mulțumea să-l mângâie pe cap. Ușor, mustrător, rugându-l parcă din ochi să mai aibă un pic de răbdare. Și, într-o bună zi, veni și clipa de care Saveta se temea cel mai mult. La plecarea spre biserică Simion se așeză în pragul ușii, cu mâinile în șold și îi spuse cu glas tăios. „ De azi vă duceți singuri, eu nu mai merg...!” Saveta îl privise, dându-și seama că Simion nu mai era băiatul ei cu pantaloni scurți, ci un tânăr în toată puterea cuvântului. Ce putea ea să mai facă acum? Se uita neputincioasă și parcă rugătoare la Gheorghe, implorându-l din priviri ca măcar o dată în viață să spună ceva în apărarea ei. Gheorghe îi luase mâna tremurândă în palmele lui. O privise blând, așa cum femeii i se păruse că acest copil o privise din clipa când mamoșa satului îl ridicase să privească pentru prima dată lumina. Ieșit din vintrele ei tinere, amestec de scâncet, sânge, mireasmă de viață pură. Și acum Gheorghe îi spuse cu un glas stins doar atât: „Maică... Lasă, maică... ne rugăm noi și pentru el...lasă, maică...!” Din ziua aceea, Simion începuse să ducă o viață trăită după bunul plac, împreună cu alți câțiva de teapa lui, terorizând satul la horă. Șeful de post, Dumitru, care o știa pe Saveta din copilărie, o rugase de nenumărate ori să stea de vorbă cu băiatul, pentru a nu-l pune în situația de a-și proba cătușele pe mîinile fiului ei. Degeaba, Simion nu părea deranjat de amenințări, ba ai fi zis că, instinctiv, voit, aștepta o astfel de confruntare cu omul pe care ori de câte ori îl vedea la horă, îl ocolea privindu-l cu niște ochi mici de dihor, gata să atace. Și parcă Savetei nu i-ar fi fost de ajuns neplăcerile pricinuite de comportamentul lui Simion. Într-o seară, Gheorghe, după ce o ajutase să pregătească hrana animalelor, îi spusese așa, dintr-o dată, simplu, ca o sentință: - Maică...nu te supăra... dar eu vreau să plec...! - Să pleci, unde să pleci, copile? îl întrebase ea, rezemându-se de peretele coșcovit al grajdului, căutând să se agațe parcă de urzeala moale a înserării. Cum să pleci...? - Þi-am spus de mult, maică, ții minte, că locul meu este acolo... Și băiatul arătă cu capul spre întunericul ce se izbea de case ca un fluture de noapte și se prelungea peste deal, spre mânăstire. -Locul meu este printre lucrurile Domnului... Saveta își aducea aminte și azi de acea clipă. Surâsese atunci, îl mângâiase pe părul cârlionțat, țuguindu-și buzele a reproș nerostit, dar gândul acesta i se strecurase în lemnul crud din care pe atunci era cioplit sufletul ei și rosese acolo ca un cariu, fur nevăzut. Saveta simțise că-i fuge pământul de sub picioare. De când murise Pelimon al ei, atunci, în pădure, găsit cu gâtul tăiat, se jurase să fie și mamă și tată pentru gemenii ei, indiferent câte sacrificii ar fi trebuit să facă. - Nu, nu se poate, Gheorghe....și tu.... Nu-mi e destul că Simion a plecat cu sufletu-i de copil de mult din această bătătură, doar trupul lui perindându-se aici la ore târzii în noapte, în căutare de mâncare și băutură, pentru ca apoi să dispară iar cu zilele...! Nu se poate să mă lași și tu ...! Gheorghe o privise cu ochii lui calzi, dar în gândul lui știa că el nu reprezentase pentru Saveta decât sprijinul necesar într-o gospodărie văduvită de mâna bărbatului. Sprijin la treburile curții și companionul tăcut pe poteca ce ducea la slujbele de la mânăstire. Atât. Simion era lumina ochilor ei, cel care-i aducea aminte prin tot ceea ce făcea de Pelimon cel bătrân. Simion era favoritul de la împărțirea mângâierilor și până la tainul de mămăligă înmuiat în strachina de lapte seară de seară. Gesturi care însă nu-l întristau pe Gheorghe. Rugăciunile, pe care le spunea în șoaptă la timp de veghe tainică, îi țineau de mult loc și de mângâiere și de hrană. - Nu plec departe, maică...peste deal...mă poți vedea ori de câte ori vrei! - Deci, pleci la mânăstire....? - Da, mîine dimineață merg să mă înfățișez egumenului mânăstirii........dacă o să vrea să mă primească....! Saveta mulțumi în gând lui Dumnezeu că încă mai exista acel „dacă o să vrea să mă primească”. Poate Gheorghe va rămâne cu ea. Cu acest gând bătrâna adormi, pentru prima oară nemaiîntrebându-se pe unde hălăduia Simion al ei. Se trezise în miezul nopții și începu să se roage. Nu-l iubise pe Gheorghe la fel ca pe Simion. Își spusese mereu în sine că de el are grijă Dumnezeu care-i vede smerenia și bunătatea. Dar acum gândul că acesta o va părăsi și nu-i va mai vedea dimineața chipul blând, nu-i va mai simți palmele calde mângâindu-i obrajii protector, spunându-i un singur cuvânt, plin de liniște, acel ” maică” duios, acest gând o omora. Va fi osândită să rămână doar cu mirosul prafului de pușcă din glasul tăios al lui Simion, cu cunoscuta-i întrebare „ și eu ce mănânc?”, cu mișcările lui nervoase, lacome cu care strângea între degetele-i puternice boțul de mămăligă, plescăitul larg, când borșul țărănesc aluneca prin cascada gâtlejului lui spre stomacul sfâșiat de foamea strânsă în cele câteva zile cât lipsise. Apoi sforăitul lui, întrerupt de zvârcolirile viselor scufundate în răutățile de peste zi ... Cu asta va rămâne Saveta. Iar Gheorghe. Gheorghe, va fi atât de departe... A doua zi îi pregătise ceva de ale gurii băiatului care-i promisese că va reveni să-i spună care a fost hotărârea egumenului. În adâncul inimii ei de mamă spera ca la auzul numelui de familie al fiului său egumenul va ști că ăsta era fiul lui Pelimon, care-și trăise viața numai în scandaluri și bătăi, găsit mort și aproape sfâșiat de fiarele pădurii. Și de Simion, căruia i se dusese buhul peste dealuri cu viața lui necumpătată. Egumenul îl privise însă pe Gheorghe, citind în el ca într-o carte deschisă. Oamenii locului știau că părintele Ieronim era înainte văzător cu duhul, om sfânt al locurilor lor atât de ireligioase. Acesta nu cercetase trecutul băiatului, nu-l interesa stirpea acestuia bântuită de fantasme. Mărturisirea celui ce stătea în genunchi în fața sa descoperise în el taine vrednice de un monah. - Gheorghe, îi spuse el domol, știi că înaintea tunderii întru călugărie fiecare trebuie să petreacă aici o perioadă de încercare, care poate fi de trei ani, dar și de șase luni. Depinde de bunul Dumnezeu și de dorința fiecăruia de a se apropia mai repede de el... Duminica viitoare, după Sfânta Liturghie, o să rămâi aici. Du-te, pune-ți ordine în lucruri și în suflet...liniștește-o pe Saveta....... Până duminică ai răgaz de gândire........ Vorbele egumenului, lumina din ochii acestuia îl făcură pe băiat să priceapă că fusese acceptat. Mai urma doar să o convingă pe Saveta că ăsta era singurul lui drum în viață. Și Gheorghe intrase cu inima deschisă în mânăstire. Pentru el cei trei ani de ucenicie se condensaseră în șase luni. Încercase să se apropie de sufletul celorlalți monahi, să învețe de la ei, dar aceștia îl priveau cu neîncredere, ca pe unul care era încă fratele lui Simion, nu și fratele lor. Și cum fiecare monah trebuie să primească la tundere un alt nume, Gheorghe deveni monahul Glicherie, într-o zi de sărbătoare a hramului mânăstirii. I-ar fi plăcut ca în acea zi cei dragi lui, Saveta și Simion, să fi fost alături de el la acea slujbă sfâșietoare, când viitorul monah se târăște în genunchi până în fața Sfântului Altar pentru a primi însemnele intrării în slujba Domnului, părăsind pentru totdeauna lumea aceasta. Dar cum pe Simion nu-l interesa soarta lui, iar Saveta nu-l putea ierta încă pentru că o părăsise, acea clipă unică din viața lui o trăise singur, numai cu sufletul său. Își amintea Gheorghe prima vizită a Savetei la chilia lui. Era în Ajunul Crăciunului. Peste deal se așternuse zăpada binefăcătoare, pluteau prin trupul nopții șoapte din înaltul cerului sau cel puțin așa i se părea lui. Cerul își deschisese ca în străvechiul colind soborul, îngerii arau prin vălătucii de nori cu plugușorul lor ca o oglindă de gheață, sub buhaiul de lună plină treceau heruvimi cu glugi albe de oier, rupând din cămașa de nori frânturi de stele, împărțindu-le oamenilor. Saveta îl întrebase cum o duce, apoi în chilia strîmtă a sufletului monahului răzbătură frânturi din plânsul înăbușit al mamei sale. Simion... Simion era din ce în ce mai rău, abia scăpase de cătușele lui Dumitru, și ea nu știa, sau mai bine zis refuza să gândească cum se va termina într-o zi totul. Glicherie o mângâiase, trăgând-o la piept, încercă să o liniștească, promițându-i că se va ruga cu și mai multă căldură pentru soarta lui Simion. Și într-o noapte monahul avu un vis. La poarta mare a mânăstirii bătea taică-său, cu rana aceea urâtă la gât, chemându-l pe nume pe Simion. El ieșise în grabă afară, nu voia ca frații lui monahi să vadă starea în care se afla taică-său. Îl întrebase de ce îl caută pe Simion, când știe prea bine că acesta nu are ce să caute aici. Dar bătrânul continua să-și strige fiul din ce în ce mai înverșunat, până ce Simion îi răspunse, apărând dinspre clopotnița mare a mânăstirii. Glicherie l-a întrebat ce caută el acolo, într-un loc în care de mic se simțea strâmtorat, neavenit. Simion îi răspunsese cu un glas prăbușit: „Am fost să-mi bat clopotele...Nu știi...?...Am murit aseară...!”. Monahul se trezise năpădit de acest gând rău. Se întreba dacă nu cumva se întâmplase ceva cu Saveta, când cineva îl anunță că este căutat la poarta mânăstirii. În fața porților mari din lemn sculptat stătea Simion. Cu un chip speriat și răvășit, ca un om care trecuse printr-o experiență de care nu voia să-și mai aducă aminte. L-a dus în chilia sa, spunându-i să-l aștepte acolo până după slujba de Utrenie. Îl găsise ghemuit pe pat, ascunzându-și fața în palme. - Gheorghe... am omorât pe cineva...! Aseară am stat până târziu cu Gherasim și Vasile...am băut cam mult și mi-am amintit de Polina...De cât de mult am suferit când m-a lăsat pentru Ispas a lu’ Jidovu...Am plecat spre locuința ei, știam că bărba’su e pe șantier, la hidrocentrală...Nu aveam decât un gând: s-o întreb de ce ....de ce m-a lăsat...? S-o înduplec, poate, poate mă va ierta pentru cum m-am purtat cu ea...Poate va fi a mea, măcar o seară... Dar, vezi tu, așa e când e să vină ceasul rău. Am intrat în curtea lor mare, plină de bălării. Mă cunoștea câinele de când îi purtasem sâmbetele Polinei... N-am mai bătut la geam, am intrat în prima odaie, unde știam că stă seară de seară după ce îi adoarme copilul... Era pustiu, dar am auzit din camera bună, cea din spate, șoapte înăbușite. Un gând rău ca o iederă mi s-a suit la inimă. Ispas e plecat și ea se cățălește cu altul. În timp ce eu o visez noapte de noapte...Am trecut pe lângă leagănul copilului care scâncea în somn ca un boboc de rață. Am intrat tiptil în camera de unde se auzeau șoaptele și un șuvoi de sânge cald începuse să-mi urce prin trup. Limba mi se năclăise de gustul lui sălciu, putred. Am vrut s-o strig pe Polina pe nume, să-l fac pe ăla de era cu ea să se sperie, să o rupă la fugă, nu înainte de a-l fi pocnit la mir. Dar un fascicul de lumină străpunse întunericul camerei, mi se opri pe fața-mi scăldată în furie și atunci l-am auzit pe Ispas, adresându-i-se Polinei cu un glas greu: ”Ce caută, fă, ăsta la noi, la ora asta?”. N-am mai auzit răspunsul Polinei, fiindcă Ispas luase de lângă pat ceva ce strălucea amenințător în întunericul camerei. Poate să mă lovească sau să se apere. Dar n-am mai așteptat să-i simt reacția...știi că atunci când mi se urcă mânia la creier...Am scos cuțitul, voiam să-l crestez un pic...De afară s-au auzit zgomote înfundate, un miros greu de ars urca prin tocul geamului și Polina aruncă o privire peste geana nopții. „Arde...Ispase... arde grajdul vitelor...!”. Vasile și Gherasim aruncaseră idioții mucurile de țigări la întâmplare și fânul uscat prinsese îndată viață, dând naștere la scântei care amenințau să aprindă cerul. Am auzit prin fereastra deschisă mugetul înfiorat al animalelor prinse în capcana focului. Mi se învălmășeau în cap atâtea gânduri, încât n-am văzut cum silueta ușoară a Polinei alunecase pe lângă mine, apucând copilul din pat și ieșind în țipete în ograda scufundată în umbre. L-am simțit pe Ispas încordându-se ca un arc, sclipirea din mâna lui se roti deasupra capului meu, și atunci am lovit la disperare. Am simțit cum lama cuțitului meu de vânătoare pătrunde ca într-un aluat proaspăt, carnea lui Ispas scânci ca un pui de curcă sacrificat, mâinele mi se umplură de sânge și Ispas căzu ca un copac fărâmat... Am fugit pe fereastra pitică, am sărit în grădina lui Vasilescu, învățătorul satului, am luat-o pe firul apei. Ca și curgerea ei alunecau pe lângă mine gândurile ce mă înconjurau și toate creșteau într-unul singur: “Dacă i-am luat viața lui Ispas...viața mea.......... ce ar mai însemna...?”. La Fântâna Turcului m-au prins din urmă Gherasim și Vasile, care mi-au spus că Polina strigase după ajutor, spunând că cineva i-a omorât bărbatul. Nu știam unde să mă duc, de aceea m-am gândit că aici nu mă va căuta nimeni. Gheorghe îl asculta, și parcă revedea scenele de după găsirea în pădure a trupului tatălui său, urletele Savetei, durerea ei. - Și ce ai să faci acum, frate? Nu poți sta aici ascuns toată viața! - Să treacă o vreme, să se liniștească totul, stau aici, și voi pleca...nu vreau să ai necazuri din partea mea! Spre seară însă curtea tăcută a mânăstirii se umplu de jandarmi. Dumitru era vulpoi bătrân, intuise că ultimul loc unde s-ar fi putut ascunde Simion era la frate-său. Neputincios, Gheorghe privi cum jandarmii îl târau pe Simion spre poarta mare a mânăstirii în cătușele pe care Saveta le visa seară de seară și știu că ăsta era sfârșitul pentru maica bătrână. Peste câteva zile află că judecat la urgență, Simion primise pedeapsa capitală. Atunci apăru Saveta la poarta mânăstirii. În chilia lui scundă femeia care parcă se amestecase cu lutul greu al camerei îngenunchease în fața fiului ei. - Du-te la el, Gheorghe, numai pe tine te mai are...și pe Dumnezeu...Fii lângă el, măcar în ultimele clipe. Îmbărbătează-l, roagă-te pentru sufletul lui...O să rămân fără el și nu știu dacă voi putea îndura acest lucru...După Pelimon... și el...! Monahul se dusese la egumen și-l rugase să-i permită să meargă la Simion, să fie lângă el în ultimele-i clipe. Ieșirea din mânăstire nu se putea face decât cu încuviințarea părintelui superior și numai în caz de mare nevoie. Egumenul îl privise adânc, scormonind parcă în adâncul sufletului său și îi spuse: „Te-ai gândit bine, Glicherie, este bine ce faci?”. Monahul plecă ochii, neputând suporta parcă mustrarea acestui părinte îmbunătățit, care-i deschisese calea spre adevărurile pe care le căutase încă din copilărie și spuse cu glas șoptit. ”Poate asta este voia Bunului Dumnezeu, prea-cucernice...!”. Egumenul îl strânsese la piept, făcând peste el semnul sfintei cruci și-și lăsase brațele pe lângă trup a capitulare și neputință. Fiindcă știa și el că destinul lui Simion și a lui Gheorghe fusese hotărât de Domnul încă din acea dimineață de septembrie când cei doi răsăriseră pe lume ca doi muguri pe tulpina Savetei. Când monahul intrase în celula fratelui său, îl izbise un miros care-l cutremură. Se spune că atunci când moartea se pregătește să ia un suflet îl înconjoară treptat, semănând în jurul nefericitului om adieri de deznădăjduire, regrete, spaime torturante. Mirosul greu al neființei... - Gheorghe, îi spusese Simion, aveam nevoie de cineva în clipele astea. Se ridicase de pe patul sordid și-și îmbrățișase fratele pentru prima dată în viață. Monahul îl lăsă pe Simion să stea înlănțuit de el preț de câteva clipe, până ce acesta începu să plângă înfundat. - Viața mea, frățioare...viața mea, unde s-a dus...?...de ce trebuie să mor atât de tânăr... ? Gheorghe îl asculta tăcut, apoi îl întrebă: - Ce se mai poate face, frate? Spune-mi tu, ce mai e de făcut și eu te ajut....... Simion îi spuse că nu vrea să piară atât de tânăr, asta ar omorâ-o și pe Saveta. Îl apucă pe monah cu mâna lui puternică și-i șopti la ureche: - Tu...dacă tu vrei, Gheorghe, tu mă poți ajuta... - Cum? Cum te mai pot eu ajuta? - Tu, oricum ai renunțat de mult la viață! Seară de seară acolo, în chilia ta, pregătindu-te de moarte... Gheorghe simțea că Simion vrea să-i spună un gând tainic, care-l bântuise de când fusese izolat în celula asta, mâine urmând să aibă loc execuția, dar nu îndrăznea să-i spună ce gândea. - Spune... spune frate, ce crezi că se mai poate face? Simion îl trase înspre el și-i șopti ceva la ureche. Era același gând care îl măcinase și pe Gheorghe din clipa când o văzuse pe Saveta frângându-și mâinile în chilia lui, când se vedea rămasă fără Simion. Din acea seară, Glicherie monahul se pregătise pentru clipa asta. Acum în minte îi răsunau cuvintele Mântuitorului, care parcă pluteau în aerul stătut al celulei: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii lui”. Monahul începu să-și desfacă de pe el rasa monahală, încet, fără teama de a fi descoperiți. Căci, dacă așa era scris, își va pune sufletul său zălog pentru fratele său. Nimeni nu-l va putea împedica să facă ceea ce inima îi dictase din seara aceea, când maică-sa plânsese pe umărul său. - Simioane, atât îți cer, să-ți schimbi viața asta! Rămâi în locul meu acolo, la mânăstire, dar ai grije, părintele Ieronim este priceput la suflete omenești! Câteva zile stai mai retras, participi la slujbă și ascultare, mergi la grădină - acolo făceam eu ascultarea - te vor lăsa în pace frații, citind pe fața ta durerea pentru un frate pierdut... Vezi că în Ceaslovul meu vei găsi o scrisoare către egumen, vreau să i-o dai, să mă ierte și să se roage pentru sufletul meu păcătos... Atât vreau să faci pentru mine, frate... să te mântuiești și să te rogi pentru mine. Acum, du-te! Simion părăsi închisoarea, fără a se mai uita în urmă. Ajuns la mânăstire, intră în chilia lui Gheorghe, unde dormi tun până dimineață. Cine să știe că sub rasa monahală era un alt suflet. Vorbele fratelui său i se răspândiseră de mult din suflet, rămânând parcă între cei patru pereți ai celulei. Simion se hotărâse. Va pleca mâine întâi în sat, căci voia să se oprească peste noapte la Gherasim, iar poimâine să treacă pe la Saveta și apoi să plece în lume. Ce mânăstire, ce Ieronim...! Ochii săi străluceau la gândul că de mâine va fi departe, liber, având toată viața înainte. Fără să spună nimănui nimic, ieși pe poarta mare, îndreptându-se spre o altă viață. Peste noapte părintele Ieronim îl visase pe Glicherie trist, rezemat sub teiul bătrân din curtea mânăstirii. Îl întrebase de ce are ochii plini de lacrimi, de ce nu a trecut pe la chilia lui la sosirea de la întâlnirea cu fratele său, așa cum spunea ascultarea bisericii. Glicherie îl privea blând în timp ce se îndrepta spre iazul colcâind de păstrăvi. Ajuns pe mal, mai privi o dată spre părintele său, apoi intră în apa acoperită pe alocuri cu mătasea broaștei, până dispăru sub platoșa ei. Din mijlocul învolburării de ape se ridică drept spre cer o suliță de foc, purpurie, care parcă străpunse cu șuierul ei sufletul bătrânului. Cu acest vis se trezise egumenul, cerând să fie chemat în fața sa monahul Glicherie. Ucenicul trimis la chilia lui Glicherie îi spuse că monahul fusese văzut ieșind în zori pe poarta mare cu o boccea pe spate, semn că se pregătea de o călătorie lungă. Era pentru prima dată când un călugăr ieșea de sub ascultarea sa și faptul că tocmai Glicherie era acesta îl mâhnea peste măsură. Se știe că în astfel de cazuri monahul rătăcit și fugar este adus cu forța printre frații săi, dar Ieronim, care îl iubise atât de mult pe Glicherie, consideră că Dumnezeu va ști cum să-i călăuzească pașii monahului răspopit. *** Sosise dimineața execuției. Glicherie stătea pe marginea patului, privind în podeaua roasă de pașii atâtor deținuți care-și număraseră aici ultimele clipe. Preotul închisorii intră în celula sa, se așeză lângă el și-l întrebă dacă s-a pregătit. Glicherie încuviință din cap, fără să-l ridice din pământ. - Vrei să te spovedești, fiule, măcar acum, în ultimul ceas? - Părinte, am atâtea păcate încât nici o spovedanie din lume nu mi-ar mai ajuta. Am o singură dorință pentru mântuirea sufletului meu...! Vreau să merg în genunchi până la eșafod, ca un semn de umilință, târzie, e adevărat...! Atât vreau.... Preotul încuviință și îi dădu o cruciuliță argintie. - Pentru atunci…când......! îi spuse el. Ca să te întărească......! Glicherie mulțumi șoptit și strânse trupul Domnului în palma-i asudată de tremurul morții pe care o simțea apropiindu-se vicleană prin colțurile obscure ale celulei, prelingându-se prin fereastra prin care cerul părea o geană de lumină. Și moartea rânjea, luând chipuri și forme care rând pe rând îl îngrozeau, o mulțime mare de arapi îl înconjurau, unii răgeau ca dobitoacele, răcneau ca fiarele sălbatice, alții lătrau asemenea dulăilor, urlau ca lupii, boroncăneau ca taurii, grohăiau ca porcii. Apăru și moartea. Era o slabă alcătuire, cu trup din oase omenești înșirate, pe spate avea sacul cu instrumentele cu care-și chinuia victimele: săbii, sulițe, bardă, coasă, secure, țepuși, pilă, teslă, și alte feluri de unelte necunoscute monahului. Glicherie sărută cruciulița dăruită de preot și păși pe ușa celulei, înconjurat de jandarmi. Simțea în urmă-i mirosul morții, alunecarea pasului ei, avidă să nu-l piardă, așa cum se mai întâmplase de multe ori prin grațieri de ultimă clipă. Când ajunse aproape de camera de execuție, îl căută din ochi pe preot. Acesta îi promisese că-i va satisface ultima dorință. Aceea de a merge în genunchi până la eșafod. Glicherie voia să-și amintească astfel, în ultimele sale clipe de viață, de momentul călugăririi sale. Închise ochii, și îngenunche. Ca și acum, atunci, la tunderea sa întru monahie, îngenunchease în drumul spre Sfântul Altar. Atunci știa că la capătul smereniei sale îl va întâlni pe Dumnezeu în lucrurile care-l vor lega pe viață de mânăstire. Acum știa că la capătul acestui drum îl va vedea pe însuși Bunul Dumnezeu. Preotul închisorii îl mângâie pe fruntea plină de o sudoare rece, pășind în urma lui. Ajuns lângă eșafod, Glicherie se ridică din genunchi. Întâi îi prinseră picioarele în legăturile fixe, care-l săgetară. Tot așa episcopul locului îi dăduse atunci să încalțe pentru prima dată încălțămintea monahală pentru a-l purta pe drumul drept al credinței. Apoi îi pecetluiră mijlocul cu o chingă asemenea centurii călugărești. Dar dacă atunci prin centura de piele, care-i înconjura mijlocul, se lega de sfânta biserică prin jurământ, centura asta îi va aduce liniștea spre care orice suflet tânjește la capăt de drum. Mâinile, una câte una, se lăsară legate de curelele tari de meșină. Întâi dreapta, în care primise atunci sfânta cruce, apoi stânga, cu care apucase Sfânta Evanghelie, armele călugărului în bătălia cu fața nevăzută a lumii. Apoi i se puse pe frunte ultima legătură cu moartea, o bandă care-l strânse, făcându-i tâmplele să se zbată asemenea unor copaci sub furtună. “Să fie ăsta culionul pe care i-l așezase pe cap prea-fericitul Ioanichie, atunci, la sfârșitul slujbei de călugărire?”. Preotul închisorii făcu peste el semnul sfintei cruci, și Glicherie strânse în palma-i trudită de muncile sub ascultare din grădina mânăstirii crucea mică de argint. Moartea se apropie de el, luă întâi un ciocănel cu care îi deznodă vinele și unghiile de la mâini și apoi de la picioare, apoi cu o teslă îl lovi peste gât. Glicherie ar fi vrut să ducă mâna la rana pe care o simțea adâncă și neagră, ca rana de la gâtul lui Pelimon, taică-său, atunci când îl descoperiseră în pădure. Dar simțurile îi fugiseră din trup, corpul lui zăcând inert, aruncat parcă în colțul camerei, ca o jucărie veche, părăsită. Numai sufletul se mai zbătea în colivia strâmtă a pieptului. Și moartea umplu un pahar cu un amestec oarecare, pe care i-l duse la gură, silindu-l să-l bea. Și atât de amară fu băutura aceea, încât nemaiputând suferi, sufletul lui Glicherie se scutură și ieși din trup... *** Simion bătuse ușor în ușa casei bătrânești, dar Saveta nu-l auzise. Își plângea înăbușit fiul, despre care știa că fusese executat în acea dimineață. Și se gândea că îl va vedea mâine, cînd va merge cu Dumitru să-l aducă acasă și să-l îngroape creștinește. Simion intră în casă și vederea rasei călugărești, pe care acesta încă o purta, fiindu-i mai ușor să-și ascundă de lume adevărata-i identitate, o mai liniști pe Saveta. - Gheorghe.. șopti ea stins...s-a dus, s-a dus Simion al nostru... - Mamă, rosti Simion...mamă, vreau să-i mărturisesc ceva... Acel „mamă” o făcu pe Saveta să tresară. Pentru Gheorghe ea fusese întotdeauna „maică”. Privi străin spre bărbatul din fața ei. - Mamă, continuă Simion, am omorât pe omul lui Dumnezeu... Saveta nu știa ce să creadă, se apropie timid de bărbatul care se așezase pe scăunelul mic de lemn, pe care stăteau seara când mâncau. - Ce spui acolo, Gheorghe, cum să omori tu om...ai omorât pe cineva din mânăstire...? Simion o prinse de mâini. O trase înspre el, îi luă dreapta, și aplecându-și capul i-o puse pe ceafa-i puternică. Mâna Savetei se opri înlemnind, fața ei fu străbătută de o crispare ciudată. Acolo degetele ei dăduseră peste semnul din naștere al lui Simion, singurul care-i putea deosebi pe gemeni, semn numai de ea știut. - Simioane...Simioane... ce-ai făcut cu fratele tău? - Mamă, îmi era frică de moarte, m-am gândit la durerea ta, și, apoi, aveam toată viața în față... - Toată viața... ? bâlgui Saveta, privindu-l pieziș pentru prima oară de când îi dăduse viață. Și el...el nu o avea? - El se împăcase demult cu lumea asta, trăia într-o lume a lui, poate că nici nu mai voia să trăiască...din moment ce a acceptat...nimeni nu l-a obligat... - Prostule...prostule...! îi strigă deznădăjduit bătrâna, a făcut-o pentru mine, nu la tine și la viața ta s-a gândit...Pentru mine a făcut-o ...Gheorghe, băiatul meu...! - Am trecut să-ți spun că plec...mă duc în lume..să mi se uite numele, dar am vrut să mă ierți! - Să te ierte Dumnezeu, Simioane, numai el poate ierta ceea ce ai făcut tu! Și bătrâna ieși din cameră, lăsându-l singur cu gândurile lui. Simion își strânse în grabă câteva lucruri și plecă. Nu putea să o ia drept prin sat până la gară, așa că hotărî să meargă ocolit, prin pădure. Căzuse zăpadă multă în ajun. Își spunea că la noapte va mai ninge, urmele se vor acoperi, dacă egumenul va trimite oameni să-l caute. Merse prin pădure cale de un ceas. Liniștea înconjura locul, era vremea când nimeni nu se mai aventura prin pădurea bătrână, sub iarnă. Călca atent la fiecare zgomot ce-l auzea dintre copacii ce păreau baghete trase printr-o sticlă de gheață transparentă. Deodată auzi un șuierat metalic și o durere sfâșietoare îl străpunse piciorul. “Capcanele...capcanele pădurarului.......pentru lupi...!” gândi el, și căzu secerat pe covorul imaculat al pădurii. Începu să strige de durere, nu mai conta că putea fi descoperit. Viața, viața însemnând acum totul pentru el. Se smuci, dar colții rânjiți ai chingii de fier îi pătrundeau și mai mult prin carnea supurândă. Scoase cuțitul lui de vânătoare, același cu care îi curmase în acea seară viața lui Ispas a lu’ Jidovu. Încercă să forțeze cu el maxilarul feroce al capcanei, dar nu făcu decât să amplifice durerea care-l seca la inimă. Se zbătu ca un animal de pradă, strigă, mușcând cu furie din pământul ce începuse să capete o crustă de gheață. “Până dimineață”, gândi el, “până dimineață........fie animalele....... fie sângele care se va scurge din mine........ indiferent la zbaterea mea!”. Cu acest gând își pierdu cunoștința și i se păru că de undeva, din buza pădurii, îl chema un glas. Reușise să se ridice parcă sau era numai închipuirea lui. Târa după el capcana ale cărei rădăcini păreau șerpi străvezii răsărind din pământ. Văzu în față niște porți uriașe, strălucitoare. Poate, dacă va striga, va veni cineva să-l ajute. Și strigă din nou, însuflețit parcă de speranța ce i se ivise pe obrajii scâlciți de durere. Un glas tunător îl opri și o mână puternică, ca o gheară, i se înfipse adânc în piept. O arătare neagră îl privi drept în ochi și îi spuse: „Vrei să intri...? Cu ce? Ai fapte...... fapte bune...Nu prea cred...!”. De lângă porți îl privea un înger trist, călăuza ce-i veghease toată viața drumul. Acesta căută într-un catastif uriaș și negăsind nimic îi zise: „Nu găsesc nimic bun în cartea vieții tale, nici măcar un semn, o privire, un gest de milostivire.......ca să poți trece dincolo...!”. De sub pleoapa sufletului său, Simion culese o lacrimă înghețată, prima din viața lui, și o strânse în palmele-i năclăite de sângele din piciorul ce începuse parcă să fiarbă. În acea clipă porțile mari se deschiseră cu un uruit năpraznic. În praguri îl văzu atunci pe Gheorghe, îmbrăcat într-o cămașe roșie, numai ape. De undeva din spatele lui se auzi un glas tunător: „Cine își varsă sângele și își dă viața pentru aproapele său, acela o face pentru mine. Și cine o face pentru mine, este mucenicul meu!”. Îngerul, dar și arapul înfricoșător, își plecară ochii în perdeaua de nori pe care parcă pluteau cu toții la vederea cămășii de sânge, cu care era îmbrăcat mucenicul. Gheorghe înaintă, scoase din mâneca-i purpurie o sferă de foc, pe care o aruncă spre Simion. Erau rugăciunile și clipele când vorbise nevăzut cu Dumnezeu în chilia sa seară de seară și cu care încerca să înduplece acum cerbicia arapului. Sfera se sparse în mii de puncte luminoase, ferpare de închinăciune, melos bizantin, cădelnițate-n tămâia cerului de sub porți. Gheorghe îi făcu semn, ca atunci când erau mici, și se strecurau prin podul casei după porumbei. Simion îl ascultă, păși în spatele lui și dincolo de porți îl văzu pentru prima dată pe Bunul Dumnezeu. *** Pădurarul locului cercetase peste câteva zile capcanele, și descoperise trupul chircit al lui Simion, din care sângele se scursese ca dintr-o fântână binefăcătoare. Animalele pădurii mușcaseră din trupul său, amestecându-l cu crengile rupte și putrede. Sub anteriul lung, monahicesc, pădurarul găsi o hârtie care atesta că bietul om era monahul Glicherie de la schitul vechi de peste deal. Fu anunțat egumenul care veni însoțit de câțiva frați ai mânăstirii. Îngropară creștinește trupul răvășit de moartea violentă în cimitirul vechi al mânăstirii. Noapte de noapte se gândise egumenul de ce Glicherie a trebuit să plece din mânăstire. Până în ziua când un novice, primit de scurt timp la încercare, și care primise chilia lui Glicherie, venise și îi dăduse egumenului scrisoarea lăsată lui de către monahul pribegit, găsită în Ceaslovul de rugăciune. Atunci Ieronim înțelesese că fiul său făcuse pasul de martir din prea multă iubire pentru mama-i bătrână și pentru fratele în suferință. Abia acum își explica el de ce Simion a avut un astfel de sfârșit. Și ce căuta el în pădurea părăsită, la vreme de iarnă, călcând jurământul făcut lui Glicherie, acela de a-și dedica restul vieții lui Dumnezeu. *** De aceea, Saveta strângea acum în palmele-i bătrâne pământul de pe mormântul lui Gheorghe Nu o mai interesau ce gândeau bătrânele ce treceau pe lângă ea despre copilul ei. Căci la picioarele ei stătea întins fiul cel bun. Lumânarea plângea cu lacrimi de ceară roșiatice și bătrâna ceru iertare fiului ei, care o iubise atât de mult. Îi șopti printre lacrimi că și pentru Simion a fost mântuire și că acesta odihnește în țintirimul de sub schit. Ca un semn de dincolo de moarte Saveta auzi urcând spre ea din tăcutul mormânt glasul cald al lui Gheorghe, șoptindu-i: „Maică...!”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate