În umbra focului

-Mai avem mult?
-Nu știu. Se poate. Þi-am zis că nu știu exact drumul.
-Și atunci de ce te-ai mai apucat să ne târăști pe traseul ăsta ?
-Ia mai taci ! Nu te-am târât. Ai fost de acord să mergi. Eu doar am fost cu propunerea. Dacă erai atât de inteligent și știai că ne vom rataci, de ce nu ai zis nimic atunci ? Te-ai apucat acuma să-mi faci capul mare !
-Bine, bine, gata. Nu mai urla. Probabil ca o să ajungem în curând.
Mergeam de dimineața. Odată cu răsăritul soarelui o luasem și noi din loc. Trebuia să mergem până pe partea cealaltă a muntelui, traversând pădurea. Drumul dura în mod normal 5 ore, dar iată că noi mergeam deja de 10 ore încontinuu.
-Hai să ne oprim și să ne orientăm. Am impresia că am mai trecut pe aici.
-Nu. Mai bine mergem înainte. Nu mai avem timp de orientare. Deja apune soarele Nu se mai vede strălucind pe vârfurile copacilor. Poate găsim o poiană în care să ne punem cortul.
-Mda, s-ar putea să ai dreptate aici.
Eram 4. Eu, Andrei, Elena și Maria. Ne rătăcisem în pădure și acum devenisem pe deplin conștienți de asta. Trebuia să ne petrecem noaptea acolo, iar dimineata s-o luăm înapoi ; să coborâm în vale, și să căutăm o cabană. Dar asta abia dimineață…
Ciudat, știam de când am plecat, că s-ar putea să ajungem în situația asta. Da, știam cu toții. Și totuși am plecat. Am hotărât să riscăm. Am pariat pe noi, pe puterile noastre de a reuși, pe capacitatea noastra de a ne descurca singuri. Iar acum, iată-ne rătăciți, departe de casă. Pierdusem pariul.
Încet, ni se făcu frică. Frică de necunoscut. Căci acum, o întrebare nerostită sau mai degrabă neconștientizată ne apăsa pe toți : cum mai putem avea încredere în forțele noastre de a ne descurca, dacă din merite proprii am ajuns în această situație.
Am mai mers aproape jumătate de oră. Întunericul devenea din ce în ce mai gros. Eram obosiți și flămânzi. Rucsacurile deveneau din ce în ce mai grele ; ca și când, razele soarelui ne-ar fi ascuns adevărata greutate, întunericul dezvăluind-o abia acum.
-Cred că ne putem opri aici, zise Andrei. Este loc destul să întindem cortul.
-Ai dreptate. Oricum nu cred să gasim un loc mai bun. Rămânem aici. Hai să tăiem lemne de foc. Maria, Elena, întindeți voi două cortul vă rog.
-Presupun că asta intră în fișa postului de femeie.
Elena… Spirituală ca întotdeauna.
-Dacă preferi să tai lemne trebuie doar să spui. Și-i arătai sugestiv toporul, cu lama ascuțită lucind ușor în semiobscuritate.
-Nu nu, stai liniștit. De data asta cred că o să accept rolul de ființă slabă. Îl punem imediat. Stai doar 2 minute să ne odihnim.
Și mai ciudat. Abia ajunsesem în poiană, și ne simțeam deja mai bine ; ca și când conștiința faptului că eram într-un loc pe care cel puțin pentru o noapte îl puteam considera al nostru ne dădea senzația că suntem protejați. Nu mai eram în pădure, rătăciți, departe de orice așezare omenească ; acum eram în poiană, locul în care urma să ne petrecem noaptea. Nu eram mai în siguranță aici decât în altă parte, dar, într-un fel, eram acasă. O casă temporară, pentru doar o noapte, dar totuși o casă. Era locul nostru, pe care îl ocupasem și pe care la nevoie urma să-l apărăm. Noi pe el, și implicit el pe noi.
-Gata, ne-am întors. Am terminat de ciopârțit copacii. Sper să ne ajungă.
Adusesem într-adevăr un braț mare de lemne cu care intenționam să facem focul până dimineața.
Trebuia să-l ținem aprins cel puțin zece ore. Era abia nouă seara. Soarele răsărea pe la șase. Nu ne era frig. Eram bine îmbrăcați și aveam saci de dormit. Însă ne temeam de animale. Aveam un presentiment…
Știam că în pădure erau urși. Nu văzusem nici unul pănă atunci. Și totuși, eram ferm convinși că ne vom întâlni cu unul peste noapte. Ferm convinși ? Da și nu. Nu aveam cum să fim ferm convinși. Însa sanșe existau. Erau mari ? Ei, asta era întrebarea încuietoare. Erau ele mari ? Nu aveam nici unul idee. Se putea să fi fost. Se putea la fel de bine să fi fost mici. Însa jocul evenimentelor de până atunci părea a ne spune ceva. Trăim o viață întreagă în întuneric, iar apoi, deodată, descoperim iluziile care ne-au ținut vii atâția ani.
Brusc, Maria îl întrebă pe Andrei :
-Mai ții minte zicala : « de ce ți-e frică nu scapi. » ? Mă întreb dacă se aplică ?
-Nu știu. De ce ? Îți e frică ?
-Nu, dar eram curioasă.
-Ce-ți veni?
-Nu știu. Pur și simplu.
Andrei se apropie de ea, și o luă în brațe. Încerca s-o protejeze ? Probabil ca da. În propriul său mod. Căci și el era speriat. Iar asta dădea încercării sale o notă de ridicol. Era nesincer în optimismul arătat și se simțea. Cu un gest iritat, Maria îl respinse. Încercarea lui o enervase.
Era stranie scena. Se știau de când erau mici. De la 16 ani erau împreună și niciodată până acum nu se certaseră. Poate părea ciudat, însă așa era. O înțelegere superioară existase mereu între ei. Dar acum, ceva se schimbase.
-Voi ați înnebunit ? Care e problema ?
-Nu, nimic, sunt doar obosită. Mă duc să mă culc. Noapte bună !
-Măi, stai așa. Nu ai terminat de mâncat.
-Nu mi-e foame.
Și intră în cort. Trase fermoarul, după care se auziră foșniturile sacului de dormit. Iar apoi, doar respirația ei sacadată.
-I-ai zis ceva ?
-Nu, nu i-am zis nimic.
-Atunci ce are?
-De unde vrei să știu? Îmi răspunse pe un ton iritat, după care intră dupa Maria în cort
-Of, și când te gândești că trebuie să trăim cu ei toata noaptea… Mă întreb ce or fi pațit. Nu i-am văzut niciodată așa.
-Cred că știi. Dă-le oamenilor ocazia, și toate maștile vor cădea.
Da, știam ce spune. O veche teorie a ei. Nu credea în iubirea noastră. Nu credea în mine. Avea mereu impresia că o mint, și că fără să-mi dau seama joc doar un rol convențional. “Dragostea eternă nu există. Iar a trăi fericit până la adânci bătrâneți in compania unei singure persoane este doar o iluzie melancolică. Este doar o întâmplare că suntem împreună Mai ai doar puțină răbdare și ne vom despărți. Și atunci, fiecare o va lua pe drumul lui personal. » Vechile și veșnicile ei obsesii. Și dacă avea dreptate ?
-Aha. Sună logic. Cel puțin din perspectiva ta. Și tu ? Ești bine ?
-Da. Știi bine că nu am nevoie de protecție.
-A, da, uitasem. Tu ești un bărbat deghizat.
-Nu mai râde. Mă enervezi.
-Și tu. Așa că suntem chit.
Se lăsă liniștea. O liniște grea, ciudată, terifiantă. Liniștea ce de multe ori anunța ruperea. Momentul în care comunicăm cu adevărat și constatăm ca suntem singuri. Căci atunci animalul din fiecare iși face loc la iveala și-și proclamă supremația. Nu exista dragoste, prietenie, ură. Există doar o luptă pentru supraviețuire care ia toate aceste forme pentru a-și servi scopurile meschine. Restul e doar praf în vânt…
-Mă mai iubești ?
-De ce mă întrebi ?
-Pentru că vreau să știu.
-Da.
-Sigur ?
-Da.
-Nu te cred.
-Nu mă crede.
Iar mă omora. Încet, dar sigur, dădea în toate punctele nevralgice. Nu mă puteam despărți de ea. O iubeam prea mult. Sau mă obseda. Nu știam nici eu sigur ; una din două. Sau poate ambele. Limita dintre iubire și obsesie pentru noi, ca persoane implicate direct în actul dragostei nu există ; există doar un cumul de factori și de întâmplări pe care, dacă avem norocul unui moment de luciditate deplină, nealterat de sentimente, îl putem judeca și trage o concluzie. Dacă nu, tot ce ne rămâne este sperața și zarurile de barbut care se vor rostogoli atâta timp cât omul va fi om iar dragostea mai mult decât o simplă combinație chimică.
Prin asemenea întrebări îmi dădea sentimentul sfârșitului. Un sfârșit în care ea, aidoma unui zeu, urma să se ridice la ceruri, lăsându-mă singur. Aș fi suportat să mă despart de ea mutual, rece, fără cuvinte. Într-o zi, să mă trezesc și să descopăr că a plecat. Aș fi suferit, aș fi plâns. Poate chiar aș fi căutat-o. Dar măcar, mi-aș fi recâștigat libertatea. Dar nu așa. Așa era ceva ireal, ceva mitologic. Ceva asemănător cu adormirea lui Ghilgamesh. Ea pleca, iar eu rămâneam singur, gol, lipsit de apropierea ei binecuvântătoare, încercând să-i ințeleg motivele. Era ceva în atitudinea ei, ceva în firea ei, care în acele momente ieșea la iveală făcându-mă să mă simt mic. Iar incapacitatea mea de a înțelege măcar în ce constă superioritatea ei, m-ar fi făcut să-i rămân subjugat pe veci.
Se lăsă din nou tăcerea. Grea, nesfârșită, insurmontabilă.
Nu uitam unul la altul pe deasupra focului. Ne luptam. O lupta mută, între două animale preistorice. Ea dorind să fie învinsă, eu incapabil să o înving.
M-am apropiat de ea. Simțeam dorința să iau o piatră și să-i sfărâm capul. În schimb am luat-o în brațe și am sărutat-o pe gât. Nu a zis nimic. A rămas nemișcată, înțepenită. Am continuat să o sărut. Mi-am strecurat capul pe langă al ei și am încercat s-o sărut pe buze. Nu m-a refuzat. Din contra. Mi-a răspuns. Dar din mișcările ei, din violența rece cu care buzele noastre se împreunau, am înțeles că nu ma dorea. În acele momente, îi repugnam cu toată ființa. Dar mă iubea. De aceea mă accepta; o dragoste mentală, chinuitoare. O obsesie. Eram făcuți să ne omorâm nu să ne iubim.
Am stat așa, încrâncenați, luptându-ne aproape jumătate de oră. Să fi fost mai mult ? Să fi fost mai puțin ? Nu aveam nici cea mai vagă idee. Aș fi vrut să fug. Să-mi iau rucsacul în spate și să plec în noapte. Să nu ma mai întorc niciodată la ea. Dar nu puteam. Acel ceva mă ținea înlănțuit, făcându-mă incapabil sa iau o hotărăre. Probabil că avea dreptate. Aveam o mască și îmi jucam rolul până la capăt.
Din spate, se auzi un zgomot încet. Mi-am întors capul și l-am văzut pe Andrei ieșind din cort. Arăta obosit, îmbătrânit parcă cu câtiva ani. Ochii căpătaseră niște cearcăne adânci, iar buzele îi erau strânse într-un tremur crispat.
-Care-i treaba? I-am strigat eu.
-Am nevoie la baie!
Nici nu s-a uitat la mine. Fără să schițeze măcar un gest s-a îndepărtat rapid intrând pădure. S-a întors la fel de repede și fără alte cuvinte s-a băgat în cort.
-Crezi că s-au certat?
-Nu, nu s-au certat. Dar ăsta este sfârșitul lor. Maria nu-l va ierta niciodată.
-Dar ce-a facut ?
-Știi prea bine. Nu face pe naivul.
Într-adevar știam. Una câte una măștile cădeau. Care era a lui ? Care era a ei ? Nu știam. Nu aveam de unde ști. Nimeni nu poate ști ce este autentic în altcineva și ce nu. Nimeni nu poate ști ce ne definește pe noi cu adevarat, și ce ne face să fim unici. Căci este vorba de acel ceva « ce numai motanul îl știe ». Acel nume ascuns lumii, ce-i aparține lui Creatorului, și care ni se dezvăluie doar foarte rar, într-o străfulgerare de câteva secunde, în care măștile cad… Iar această descoperire, această revelație divină ce luminează adânc chiar si cele mai întunecate conștiințe separă doi oameni definitiv. Căci în această lume a esențelor, toți suntem singuri și unici. Iar ceea ce căutăm în ceilalți este tocmai asemănarea, pe care nu avem cum s-o găsim aici.
Și atunci, de ce am întrebat ?
Voiam să evit problemele care ne măcinau. Voiam să salvez ce putea fi salvat și să revin cumva la lumea familiară a oamenilor normali, în care fiecare își acceptă destinul așa cum i-a fost dat. Însă ea, nu mă ierta. Ea nu voia să evităm nimic. Voia să o luam frontal și să ne trântim cu realitățile. Fără scuze, fără compromisuri. Totul sau nimic. Oare nu înțelegea ce însemna pentru mine nimicul ? Chiar nu se prindea că nu mi-l puteam asuma ?
M-am enervat. Simțeam iar dorința puternică s-o omor. Poate ar trebui s-o fac… Ba nu, pentru că o iubesc. Ba n-o iubesc. Ba da, numai că nu-ți dai seama.
« Iar vocea asta enervantă ? vocea destinului ? Vocea subconștientului ? Sau doar o voce de care îmi place mie să ascult ? Ce voia de la mine ? Să fiu sfânt ? Să nu mai fac altceva decât ce îmi comandă ea ? Sau ce ? Să mor ? A, ba nu, știu. Voia să-mi bat singur cuie în tălpi și în mâini și să-mi înalț singur crucea. Voia totul. Era vocea lumii lipsită de iertare. Vocea Dumnezeului neîndurător, ce vrea ca lumea să sufere pentru propriul său amuzament. Ei, uite că n-o să mai sufăr. Nu am eu chef. Ghinion ! »
M-am ridicat și m-am dus să caut o conservă. Mi se făcuse iar foame. Mi se făcuse și somn. Însă nu puteam dormi. Trebuia să stau de pază. Cel puțin până la 3, când urma tura lui Andrei și a Mariei. Dacă or vrea s-o facă…
Terminasem de mâncat. Acum, stăteam cu genunchi la gură și mă gândeam. Ceva concret ? Nu. Ceva. Nici eu nu știam ce. Nici nu încercam să aflu. Tot ce îmi doream era să fiu singur. Undeva departe, retras, să dorm. Un somn rece, greu, ca moartea ; din care să mă scol un om nou.
« Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire
Și pentru asta dă-mi în schimb
O oră de iubire. »
Știa ce vorbește. Iar eu, cu drag aș fi renunțat la acea parte a mea care mă făcea să sufăr ; la oricare din ele. La rațiune, sau la animal, la bine sau la rău. Aș fi sacrificat orice, orice, doar să fiu liber. Însă libertatea nu era pentru mine. Mie imi era rezevată o lume kafkiana, în care să port la nesfârșit monologul lui Hamlet.
Dar poate totuși mai exista o cale. Una nevăzută, ce să ne uneasca pentru totdeauna.
Care ? Nu reușisem s-o vad niciodată. Avusesem doar străfulgerări. Doar niște drumuri tulburi, incerte, ce mă atrăgeau. Încotro ? Nu știam. Și de aceea mă temeam să le urmez. Am privit-o din nou pe sub pleoape. Era la fel de încruntată, blocata parca in lume ei, în care eu nu aveam acces, deși știam că mă așteapta. Mă aștepta oare cu adevărat ? Ea așa spunea. Mereu mi-o spunea. Însă nu mi-o spunea direct prin cuvinte. Și nu în fața, ci numai prin scrisori. Nu putea direct. Probabil corpul ar fi trădat-o. Să fi fost aceasta așteptare de fapt un regret că nu eram altfel ?
Probabil. Însă eu aveam lumea mea, ideile, credințele mele, pe care nu le puteam abandona de dragul nimănui. Lumea mea… Credeam în bine, credeam în dragoste, credeam în fericire. Însă mai credeam în ceva. Credeam în bun simț. Credeam că, cu puțină bunăvoință totul s-ar fi putut schimba. Mă înșelam. Pentru a schimba lumea nu de bunăvoință ai nevoie… Ci de curaj.
Cortul se deschise iar. Încet, din el ieși Maria. Se săturase. Nu mai voia să stea nici măcar o clipă lângă Andrei. Chiar atât de rău o supărase ? Se pare că da. Și totuși… îl știa pe omul ăsta de o viața. Chiar nu conta la nimic ? Se pare că nu. Cât o invidiam… putuse, în momentul crucial, să se lase liberă. Nu se împotrivise acelei voci care îi șoptea călduros în ureche. Din contră. O ascultase imediat. Eu nu eram capabil de asta. Ceva îmi lipsea.
Îmi făcu semn să mă dau mai încolo că să poată sta și ea lângă mine pe mica buturugă. M-am conformat. S-a așezat atent, după care a privit și ea fix la foc. Am remarcat atunci cât de aproape se pusese de mine. De când o cunoșteam, avea întotdeauna grijă să-și asigure un spațiu vital. Un perimetru în jurul ei, care să o separe de ceilalți. Un loc al ei în spațiu, pe care să-l ocupe singură. Și acum iat-o stând umăr la umăr cu mine, sprijinindu-se ușor de corpul meu. Oare se schimbase atât de mult ? Nu sțiu. Însă mă atrăgea… Acest joc ciudat al atingerilor supraevaluate, pe care cu toții îl practicam ocazional, la fel ca și jocul privirilor furișate, mă incitau. Brusc, devenisem conștient de ea ca femeie, de posibilitatea ca ea sa însemne mai mult pentru mine decât Maria, prietena lui Andrei.
Oare înnebunisem ? O uitasem atât de repede pe Elena ?
Încet începusem să am fantezii. Îmi imaginam cum ar fi fost s-o iau în brațe și s-o sărut, sub privirile Elenei. Oare cum ar fi reacționat ? Nu știam. Însă puteam afla. Dacă și Maria ar fi fost de acord…ce aveam de gând să fac. Nu era bine deloc. Consecințele erau de nebănuit. Însă atracția inefabilă a răului mă fascina.
Am apucat-o de umeri, și am coborat încet cu palmele spre palmele ei, într-o mangâiere molatică. Mi-am strecurat palmele în palmele ei, dupa care am strâns. Mi-a răspuns. A strâns și ea. M-am aplecat ușor și am sărutat-o pe gât.
I-am șoptit la ureche:
-Vin-o!
-Bine.
S-a ridicat și, fără întrebări, fără grabă sau teamă, fără bucurie sau tristețe, a plecat cu mine în pădure.
În timp ce mă ridicam, am privit iar spre Elena. Stătea împietrită, privind scena, fără să zică nimic. În acele momente mi-aș fi dorit mai mult ca oricând să fi fost ea în locul Mariei. Dar nu era. Și nimic nu putea fi făcut pentru a schimba asta.
Odată intrați în pădure ne-am sărutat. Era ciudat. Nu crezusem că voi mai săruta vreodată și alte buze decât ale Elenei. Și iată că o faceam, la doar 20 de metri de ea.
Am luat-o în brate și am sprijinit-o de trunchiul unui copac. Am sărutat-o apăsat, ținându-i capul cu mâna. Iar apoi, am început să-i explorez corpul…
Nu știu cât a durat totul. O oră, două, trei, poate mai mult ? A fost prea halucinant, prea dur, prea total pentru a putea păstra noțiunea timpului. A fost ca un tsunami ce invadează malurile, distrugând totul. A fost un vis, o căutare, o emoție nebănuită. Însa nu a fost dragoste. Pentru că eu, nu puteam face dragoste decât cu Elena. Așa fusese mereu, așa urma să fie. O știam.
Ne-am întors amândoi fericiți. Zâmbeam. Ne țineam de mână. Ne așteptam oare să găsim un pat de roze ? Nu. Însa senzualitatea experienței trăite era prea mare pentru a ne mai putea controla instinctele. Iar instincetele, în acele momente ne făceau fericiți.
Când am ajuns însa lângă foc, consecințele ne-au izbit. Elena plecase. Așteptase 5 minute să mă întorc, după care își făcuse bagajul și o luase din loc ; iar Andrei plângea. Îmi părea rău pentru el. Îmi parea foarte rău. Era prietenul meu cel mai bun. Sau mai bine zis, fusese. Însa nu aveam ce să-i fac. Ce fusese fusese. Iar acum nu puteam trece peste realitatea pentru a-l consola. Acceptasem să mă comport ca un animal și să-mi urmez instinctele. Acceptasem să mă arăt eu Alpha Male, și să-l zdrobesc pe el, masculul mai slab. Acum, trebuia să joc rolul până la capăt. Singura sa șansă venea de la Maria. Am privit-o întrebător. Nu mi-a răspuns. Nu mai voia să știe de el. De când aflase cât de slab era, îl ura.
Brusc, m-am întors speriat privind către pădure. Se auzise un țipăt ascuțit urmat de un mormăit furios. Era Elena. Presimțirile noastre rele se adeveriseră.
Fără să mă gândesc, am apucat de jos toporul cu care tăiasem lemne și am fugit spre pădure. Nu mai eram conștient de mine sau de faptele mele. Tot ce știam, singura voce puternică ce îmi urla în timpane spărgându-mi-le era vocea iubirii. A iubirii ? Poate. Poate că a iubirii. Deși iubirea nu avea nimic în comun cu energia care mă conducea, aducandu-mă pe picior de egalitate cu o fiară.
Ca și când întreaga mea viața ar fi depins de acele momente, am fugit în direcția țipătului ca un nebun. Fără să-mi dau seama am străbătut desișurile. Fugeam ghidat parcă de o conștiință superioară, care îmi spunea pe unde s-o iau. Nu mă mai îndoiam de mine, de dragostea mea, sau de forțele mele. Nu mă mai îndoiam nici măcar ca voi ajunge la timp să o salvez. Tot ce ma întrebam, era dacă toporul e suficient de ascuțit.
Când am găsit-o, ea fugea. Ursul o urmărea. Am urlat. La fel ca o fiară sălbatică, mi-am descărcat plămânii și am lăsat un sunet sfâșâietor să iasă afară. Era un urlet de ură, era un urlet de dragoste, era un urlet de război. Era viața mea.
Surprins, ursul a ridicat capul și m-a privit. Fără să ezit, am ridicat toporul și am sărit spre el. De acolo nu mai stiu…
M-am trezit abia târziu, lângă cort. Aveam brațul stâng și picoarele badajate. Erau sfârtecate până la os. Ursul mâncase din mine. Pierdusem mult sânge, dar eram înca viu. .
Cei trei, stăteau deasupra mea și mă priveau.
I-am privit și eu. Oare ce aveau de gând ?
M-am uitat la Elena. Mai ținea la mine ?
Parcă intuindu-mi întrebarea, mă privi drept în ochi, după care îmi răspunse :
-Te iubim. Însă nu ar trebui…