agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1587 .



Haideți să-i dăm foc!
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nu exista ]

2008-03-11  |     | 



HAIDEÞI SÃ-I DÃM FOC !
De Irimia Bălescu


Nu se știe de ce Gara Părăsită (numai pustie nu mai putea fi după atâtea evenimente) părea a fi o țesătură imensă în care își încurcau destinele, mai exact spus, își rupeau gâtul toți rătăciții prin ținut. Se aprecia că Pazvante Zoriță, zis Pustnicul, era un paianjăn enorm care sugea vlaga victimelor, el care, cu blândețe, mângâia binoclul, cocoțat în turnulețul gării, nu pentru a urmări vânatul gras, cât mai ales să-și agațe privirea într-un răsărit de soare, de o ploaie răcoroasă și iute de vară sau în pulpele albe ale fetelor aplecate peste sapă, în largul câmpului.
În această scămoșare de fapte, locuitorii Fluviatei credeau că doamna Zoriță, odată sfințită mănăstirea,(forfota de meseriași din jurul clădirii gării întărea credința că va fi construit sfântul locaș) avea să devină ea însăși o sfântă, după miraculoasa ei dispariție, uitând de desfrâul în care se scălda în după amiezile de vară când stătea pe una din băncuțele de pe peronul gării, sub umbra salcâmului boieresc, îmbrăcată în rochie de catifea roz, lungă până în pământ, cu umbreluță și pălărioară dantelate. La gât purta un sărăcăcios șirag de pietre de lapizlazuli și un binoclu minuscul din argint aurit prin care scruta din când în când, leneșă, orizontul. Un parfum discret și o lumină verzuie odihnitoare îi învăluia făptura, iar dacă e să reținem constatarea lui Pazvante Pustnicul, șoimul său de vânătoare cu căciuliță din piele i se așeza în decolteul rochiei și ciugulea, răsfățat, pietricelele din șiragul albăstrui. O pulbere aurie din polenul florilor de salcie se așternea peste peron, iar Pazvante îmbia cucoana cu bragă, pepene roșu măzărat, cafeluță la nisip și cu înghețată, însă chipul ușor ridat al Melaniei respingea orice tentație și sâsâind zicea cu o deznădejde sfâșietoare în glas: „ Dragul meu socru, eu aștept polcovnicul meu numai fireturi din îndepărtata pustă, cu trenul plin de orhidee înlăcrimate de rouă. N-am vreme de nimicuri….”.
După trecerea prin „vama” gării a Cameliei Epaminonda, îngrijirea, în convalescență, a doamnei Zoriță de către Pazvante pe care o scăpase din colții porcilor sălbăticiți și din pumnii domnului Zoriță, (fiu lipsit de totală recunoștință) avea să declanșeze o bolboroseală de bârfe la adresa bietului Pazvante, încât se ajunsese până acolo să se creadă că bătrânul are mare cârlig la femei frumoase, altfel nu se explică faptul că noră-sa, care îi purta în mod declarat dușmănie, putea să rămână atâta amar de vreme în dărăpănătura aia de gară, iar unii oameni mai cu frica lui Dumnezeu credeau că Pazvante are pe dracul în el.
Desigur Pustnicul, neavând încotro, intră în jocul acesta stupid de operetă, fără a bănui că totul este rezultatul unui scenariu meticulos articulat de careva, de a pune laba pe Gara Părăsită cu toate că cele mai multe indicii lăsau să se creadă că lăcomia poate duce la nebunie, dacă luăm în calcul asediul porcilor asupra fostei pușcării politice, atac totuși previzibil, după care o boală ciudată rătăci mințile doamnei Zoriță, explicație mult mai rezonabilă a prezenței femeii în acea pustietate.
Dupa ce se dezmetici, Melania se întoarse în Fluviata pentru a pune afacerile în ordine: făcu plasamentele de rigoare la extern pentru năstrușnicele sale fetițe, prin contactarea unor pești pe măsură; repopulă crescătoria de porcine; selectă clientela pentru bancă, fără a uita însă de viața mondenă, desigur însoțită de apropiatul familiei dl.Ghiocel Praștină, bastardul boierului Flavius, care visa cu ochii deschiși, dupa ce înghițea vizichi pe săturate, la vremea plină de tihnă când va conduce el din umbră mănăstirea.
Nu demult, madama se întoarse la gară sosind cu iepele în spumă, în aceeași șaretă de la ferma de struți a negrului Jimy , îmbrăcată în costum de amazoană, iar blândul pustnic nu poate uita momentul cand, întamplator însoțind femeia, în dimineața aceea de primăvară, tăind, în trap, câmpul înspre Fluviata, o zmucitură îi ridică un nod în gât, ceea ce-l făcu să caște ochii cât cepele. Până să se dumirească, iepele alergau în galop peste câmpul proaspăt arat, speriind stolurile de ciori, iar patru armăsari nechezând cu limbile scoase, roșii, zăpăciți de mirosul animalelor în călduri, rupeau în urma lor arătura înălțând burdufuri de praf. Și atunci Pazvante văzu cum marea doamnă scoase din carâmbul cizmei un cuțit de vânătoare și, în spatele șaretei, lovea cu sete în stânga și în dreapt, iar cu vâna de bou plesnea caii peste ochi. Dinții ; lumina în săgeți; pădurea în aburi albăstrii; departe silozul de cereale; mai departe Gara Părăsită; cuțitul fulgera; capetele năpârlite ale cailor zbănțuiau; o clipă soarele pâlpâi într-o spărtură de nor; gâfâiala iepelor în spume;spinări curbate; balegi mustoase și aburinde pe crucea șaretei;din față ceață, în spate praf; tușeau; armăsarii se pierdeau, apoi apăreau mai năvalnic; o tăietură luci pe botul unuia, iar Melania înjura ca un birjar iar haina de amazoană aruncată, în marea derută, în cârca lui Pazvante, era gata - gata să-l sugrume…
Cobora din șaretă, de regulă, în mână cu vâna de bou, din care pleznea și troznea atât de tare de credeai că aerul dă-n clocot, încât Pazvante o mierlea de-a binelea ascuns printre boccelele din beciul gării. Ea îl scotea de guler ca pe un pisoi opărit și-i șoptea apăsat: „Organizează odată nenorocitul ăsta de șantier pentru mănăstire, că se duce dracului toată sponsorizarea de la bancă!”
Bătrânul încremenea, apoi își încărca plămânii cu aer și treptat recăpăta controlul asupra gesturilor și zile în șir după aceea, împreună cu o șleahtă de zilieri planta șpalieri pentru gard în spatele gării, în timp ce țăranii pedepsiți de o lege strâmbă ce le aruncase pământul pe gât, fără utilaje, făcându-i să are cu măgarul întinderi de pământ nesfârșite de cădeau frânți de oboseală ca niște cotlete de berbec pe grătarul încinselor brazde secătuite de secetă, priveau prostiți spre Gara Parasită, fără să înțeleagă nimic.
Această teroare atât de reală se repeta la ore extrem de exacte în noapte, încât singuratecul i-a stabilit caracterul ciclic. Cu timpul, se obișnuise, însă frica de Dumnezeu, cu mâna sa lungă, întruchipată în focoasa amazoană, facu să-i înmoaie voința de stăpân absolut al garii.
Toată tărășenia începuse pe fondul unei isterii colective când, întâmplător, câteva babe schilodite de muncă, pe când pășteau bobocii de gâscă lângă Gara Părăsită, descoperiră izvorul secret al lui Pazvante, o mică băltoacă răcoroasă, acoperită de stuf și de câteva sălcii bătrâne, din care, bând, au jurat pe Maica Precistă că s-au vindecat de brâncă, suficient pentru ca în câteva luni, betegii în cărucioare, ori aduși pe pături, ipohondrii tineri și bătrâni, mai întâi din împrejurimi, apoi din singurătatea Obcinelor, veneau, și-își bălăceau bubele prin smârcurile sfințite și apoi plecau cu gândul la Dumnezeu, încărcați cu bidoane pline de apă împuțită, fapt pentru care autoritățile, pentru a evita o epidemie, au trebuit să construiască o fântână cu scripeți prin osârdia parohului din Fluviata, Popa Neag, care, lângă o cruce enormă din salcâm , îndemna poporul să dăruiască bani pentru înalțarea unei sfinte biserici întu gloria bunătății și nesfârșitei iubirii lui Dumnezeu.
În răspărul superstițiilor care bântuiau prin zonă, episcopul ținutului îngădui înălțarea unui locaș de rugăciuni, prin transformarea Gării Părăsite în biserică, lucru posibil prin sponsorizarea „obiectivului” de către domnul Alex Zoriță, la care Doamna Zoriță plusă plină de o evlavie dobândită, convingând oficialitățile bancare, respectiv pe soțul său, privind necesitatea intemeierii unei mănăstiri pentru maici, cum scrie la carte.
Fusese marcat teritoriul în așteptarea antreprenorului–constructor, în persoana fostului colonel-comandant, domnul Ghiocel Prăștină, administratorul băncii orășenești, timp în care Pazvante se confrunta cu haitele de câini sălbăticiți strânși din cotloanele Bucureștilor și abandonați prin smârcurile ținutului cu mulți ani în urma, iar el, plin de vigilență, călare pe drezina sa galbenă, împușcă jigodiile de teamă să nu-i prăpădească vânatul. Dar lucrurile se complicară și trebuia să fie cu băgare de seamă, mai ales după ce izvorul tămăduirii fusese luat cu asalt de atâta suflare omenească plină de speranță încât începuse să s se temea să nu facă vreo drăcie împușcând vreo babă schiloadă adormită prin stufăriș, în așteptarea răbdătoare a vindecării.
Lucru deja cu neputință de înfăptuit pentru că zona fusese evacuată de toată gloata în apropierea sfintelor sărbători ale Învierii, în așteptarea Înaltpreasfițitului Episcop al ținutului . Tot atunci apăru în bufetul gării doamna Zoriță, plină de draci că nu se ridicaseră încă schelele de construcție,(Preasfiția Sa o să dea cu mine de toți pereții , nenorociților! ), în același costum impecabil de călărie plesnind pe pulpele vârtoase și întrebă la întâmplare pe bețivanii strânși ciorchine la bar, dacă nu văzuseră pe Ghiocel Prăștină, lovind apoi cu sete cu cravașa într-o masă acoperită cu o mușama slinoasă. Și atunci, din umbră, ca prelins din perete, după cum avea să constate Pazvante, se desprinse fostul colonel , smulse femeii biciușca din mână și o bătu naprasnic peste poponețul gol-goluț, rozaliu și plin de pistrui după ce-i lăsase în jos pantalonii de călărie, iar prin țesătura tunicii începuseră să apară muguri de pene ce creșteau odata cu intensitatea loviturilor, iar apoi peste tot corpul. Bătranul jură că văzu cum aripi mari, fulguoase și pestrițe cresc pe umerii femeii, și cum madama își ia zborul pe ușa bufetului, spre văzduh.
Cu toate aceste însăilări , la marginea subțire dintre fabulație și paranoia, nimeni nu punea la îndoială efortul formidabil al lui Pazvante de a îndepărta veștile crunte ce dădeau târcoale pe la porțile Fluviatei. Dar insinuarea zvonului despra omorul comis de către Ghiocel Prăștină asupra fratelui său Flavius, zis Cârtocioiu, îi dădu mare bătaie de cap, mai ales că totul se petrecu chiar sub nasul Ionei, fiica adoptivă a lui Pzvante. Tot în acest timp, eșecul lamentabil al madamei Zoriță de a transforma gara în mănăstire de maici, determină apariția în zonă a lui Flavius Jr., cu un scop bine definit. Era însoțit de maestrul avocat T.T. care, după ce dormi un somn zbuciumat în singurul hotel din Fluviata într-o cameră insalubră , pe la cinci dimineața, auzi în curtea interioară țipete disperate, iar din tavan venea un vuiet de ventilator uriaș, de crezu că are halucinații. După ce desluși, totuși, gemetele finale de plăcere ale locatarilor de deasupra, printre zornăitul arcurilor de dormeză, se mai liniști, apoi întlni clientul ce se giugiulea cu madam Zoriță,” victima „ acelei nopți pilne de patos, la recepția hotelului. Urmau să facă demersuri pe lângă autorități în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra conacului familiei, fost local al gării orășănești, în prezent abandonat. Era timpul ca avocatul să-i dea o mână de ajutor mai ales că amintiri mărunte îi lega din vremea veche, când fuseseră pedagogi la liceul ăla cu nume de mașină agricolă de pe malul Dâmboviței, loc în care descendentul familiei boierești Flavius gândea că își pierde urma, luând un nume de împrut ciudat, aproape imposibil de pronunțat, " Cârtocioiu" , care suna ca o mâciucă plină de noduri, izbită de o cisternă de butan-gaz. Își lăsase mustață zlătărească, și chiar semăna cu un zlătar, cum pășea, așa, crăcănat, scund și îndesat; făcuse lupte, chiar fusese campion la juniori, însă pierduse dreptul de a mai participa la competiții după ce bătuse măr un polițist dintr-o comună fundul bălților, unde și rămăsese ascuns într-o cherhana, dedulcindu-se cu pescărițe zvelte și pește cât cuprinde. Era mort după saramură, i-ar fi mâncat de vii, atunci când nu se sătura dimineața cu prăjeli din carne și ceapă, întinse direct, pe pâine, din cratița din bucătăria cantinei, iar seara, după ce bea un litru de căpșunică, bătea la moldoveni (elevii din internat) de le mergeau fulgii. Totul sub privirile înmărmurite ale viitorului avocat T.T.;"Ce-ai, dom'le, cu ei ?!", proaspăt venit în București, cu dorința de a se realiza: "Îi bat, 'tu-le muma-n cur, până-or leșina…". Boier Falvius jr., din spirit de conservare , pierduse orice urmă de gentilețe, fiind convins că s-a diluat "în masa asta bucureșteană, amorfă și slugarnică", unde nimeni nu-l suspectează că șubrezește orânduirea, colaborând cu vechii legionari. Terminase Politehnica, iar Revoluția îl prinse șef de coloană rutieră, într-un târg din vecinătatea Fluviatei, când brusc i se trezise un apetit acut de procopseală, fapt pentru care își vânduse apartamentul, și stătea cu chirie pe unde apuca, iar toți banii îi aruncă în inutilele procese de revendicare imobiliară.
În drum spre vechiul conac, însoțiți de un judecator pentu constatarea la fața locului, o luară pe jos, din dorința de a revedea locurile natale, pe drumul prăfos ce se întindea ca o piele de șarpe arsă de soare, răscolit de copitele măgarilor înhămați la cotigă și ale cailor bine hrăniți ai țăranilor lăturalnici, ce trăgeau, în depărtare, convoiul de oameni ce se clătina în apa morților, îndreptându-se spre Izvorul Tămăduirii, urmat de cărucioare de butelii, scaune cu rotile, roabe și alte panarame, în care gemeau betegii, schilozii și atinșii de oftică, însoțiți de scâncetul cosașilor și al greerilor.
Boier Flavius jr., rotofei și îmbujorat, se rostogolea în urma judecătorului , iar maestrul avocat, mirosind banul, piscuia despre binefacerile justiției în materie de proprietate. Nu departe, turnul gării, care păstrase în burtă vechiul ceas , strălucea orbitor. Traseră o privire prin imobil și peste imprejurimi; fiecare plescăi pofticios, în felul său;apoi se întoarseră , tot pe jos, în oraș.

*
Sala de ședințe a judecătoriei gemea de țărani veniți din tot ținutul, trăncănind verzi și uscate până la apariția completului de judecată când se lăsă o liniște de fond, bâzâitoare. Grefiera strigă, în ordine, numărul cauzelor aflate pe rol, moment în care apăru maestrul T.T. și se așeză în banca avocaților. În fundul sălii , îngrijorat de întârzierea apărătorului, Dom’ Flavius Jr. își freca palmele transpirate de vipușca pantalonilor.
- Pe rol cauza civilă nr.2001, anunță grefiera. Pârât?..., lipsă. Reclamant?...
- Prezent! Reprezentat de avocat T.T.!..
Președintele instanței, chiorându-se, la lumina slabă, în dosarul cu filele obosite de atâta terfeleală, zise fonfăind.
- Domnule avocat, o chestiune prealabilă… Solicitați instanței, după câte înțeleg din cererea introductivă, să constate că reclamantul, clientul dumneavoastră, vede să citească pe întuneric?
- Exact , domnule președinte.
- …'mda. Să trecem la administrarea probelor.
Fiind pe fază, dom’ Flavius fâlfâia din fundul sălii palmele grăsuțe, țopâind pentru a se face vizibil, scâncind că este o eroare, că solicitarea sa nu vizează orbirea, până când polițistul din sală îl înghionti puțin cu "pulanul". Vâna domnului Flavius se îndoi ca fularul, iar în sala de ședințe se lăsă un întuneric total. Intră în derută, simți că nu mai are aer , până când un lătrat repetat, subțire și moale, ca dintr-un val de lână, venea dinspre instanță. Să fi durat cinci - șase minute după care draperiile glisară, iar sala se inundă de lumină. In fața judecătorului, cu ochelarii căzuți pe nări, și indicatorul înțepenit pe numărul trei de pe stativ, cățelul pământului se gudura de fericire, în aplauzele asistenței.. Instanța rămase să se pronunțe asupra cauzei dedusă judecății , iar ședința se suspendă.

*
Disputa colectivă asupra conacului deschisese pofta nestăvilită a celor doi frați de a pune laba pe fostul conac al flavianilor, fapt care se lăsă cu un omor în toată regula.… Anchete. Cercetări la fața locului: ‘’Dom’ procuror știu, doar atât, că cei doi basarabeni Kricov și Putin au intrat în han și au comandat vodcă, bâigui chelnerița, dintr-o suflare; un platou cu hamsii fripte, cu mămăliguță moale și două coferașe de vin de buturugă, atât cât să nu le ia mințile ale slabe. Cred că erau în misiune, că vorbeau în șoaptă, prin urmare prudența era totul. La un moment dat Putin zise: ‘’Mă Krikoave, da aistai moara dracilor. Ui mă și măști pă păreți și muma pădurii spânzurată de grinzi . A dracu ' rumân, ce-i trecu prin cap! și Krikov, holbându-se la muma pădurii, înghiți un dumicat de mămăligă de se fripse în cerul gurii. Este momentul când totul intră într-o mare ceață: mai știu că Krikov a ieșit val-vârtej din bar, șI apoi am auzit un urlet. Că era de om înjunghiat, sau că Krikov urla fript de mămăliguța aia servită fierbinte, eu nu mai pot să știu. Ce mai pot spune, este că dom’ colonel Ghiocel Prăștină convocase în acest loc pe gorilele sale, pe Krikov și pe Putin pentru, a pune în ordine afacerile, sau cel puțin așa rezulta din șoșotelile lor.’’
Trebuie spus că din agoniselele sale mărunte și din câteva lovituri date la poker, Pazvante, rămas văduv, construi în chioșcul de vară al familiei Flavius, un han, în formă de moară de vânt , cu elicele vopsite în roșu, care antrenate de vânt produceau energie electrică suficientă pentru ca patronul să-și facă hatârul. Moara, în formă hexagonală, avea construit în centru un cămin din piatră de râu , văruit în alb. Mesele erau din lemn masiv, cam din topor, cu canapelele împrejur acoperite cu piei de capră tăbăcite , negre, bălțate, roșcate, iar pe pereți erau agățate măști hidoase, felinare, juguri, hamuri, căpestre și opritori și chiar un jug pentru boi cu proțap cu tot , iar din loc în loc, în pereți, erau înfipte câteva torțe : putineie, vârtelnițe pentru războaie de țesut, buciume și ploști înhămate în curele, iar deasupra de tot, agățată, printre bucăți de șuncă afumată și babic, atârna de bârna de susținere o vrăjitoare călare pe o mătură de nuiele.
Iona , îmbrăcată în țărăncuță, servi anchetatorii cu veselie în priviri și, în ciuda situației, era toată plină de dulceață.
Martor și el, Pustnicul, dosit în spatele paharului de băutură, simțea cum greața îi bolborosea prin măruntae, lucru care nu îl împiedică să cadă, mult mai târziu, în speculații interminabile împreună cu Grifo Grifonici care se statornici în gară, încântat de farmecul pustiului. Evenimentul apăru în Monitorul de Fluviata, spre încântarea localnicilor, cu excepția madamei Zoriță.
Cu toate acestea, să cauți comoara turcului, lăsând mortul în casă !… Sigur era o nebunie. Însă Grifo Grifonici, meșter în căutarea comorilor, avea inspirație. Transpira noaptea. Îl apuca pe Pazvante de gât, în somn, să-l omoare, încât se scula bietul om buimac. Apoi tresărea mușcat de zimții frigului, iar spre dimineață țâșnea , nădușit leoarcă, de parcă o lighioană îl regurgita și-l scuipa în așternuturi. Făceau planuri, supoziții. "Ce dracu' domne, nu vezi că-i o aiureală! Uită-te și dumneata ! Þâțoaica, aia, de movilă împădurită crezi că ascunde vreo căcărează de galben? Dar mai știi, căzu Pustnicul la îndoială, mi-aduc aminte că atunci când s-a surpat malul de-a dispărut șatra țigănească a lui Zăgan, au ieșit câteva cotoloane de oase la iveală, de luceau în soare!"
- Este necesară o analiză de laborator, mormăi Grifo Grifonici…
Dacă sunt oase de cămilă?
- Fugi domne de-acilea, că acolo a fost cimitirul cailor!
Colina împădurită ascundea conspirativ clădirea Centrului de Cercetări Socio-Umane, fosta pușcărie, loc în care singura vietate demnă de atenție era bătrânul trompetist Laur care îngăima, noaptea, în inima pădurii, bluzuri tânguitoare la cererea perversă a domnului Kamarenko, încât Pazvante era cât pe ce să împuște țiganul într-o dimineață răcoroasă de vară, luându-l drept mistreț …L-a pupat trompetistul cu buzele sale groase și vinete, de l-a băloșit tot de bucurie că a csăpat cu pielea negăurită
Grifo Grifonici și Pazvante, oameni cu dăruire în toată puterea cuvântului, lăsând baltă toată aiureala de anchetă desfășurată de către autorități, iar pe mort in sicriul acoperit cu flori de iasomie , pe peronul gării, încălecă Ij-ul cu ataș și, duduind, porniră înspre Movila Drăgăicii ce se înălța la marginea tăiată de orizont a câmpului, în zeama de lumină zmeurie ce se strecura prin ochiurile de abur.
Erau liberi, iar căutarea comorii turcului și împușcarea a niscaiva vânat pentru pomană, dădea, cu prisosință, miez acestei întâmplări. Ij-ul înainta sforăind, apoi , la răspântia dinspre Institut, Grifo Grifonici coti la dreapta, pe miriște, făcând ca Pazvante să fie atât de zdruncinat încât mucii îi săriră pe rezervorul motorului , iar Grifo Grifonici îi trase șapca pe ochi ca la copiii proști, înjurându-l printre dinți.
Ajunși la locul cu pricina, Grifo Grifonici descărcă aparatura de căutat comori, în timp ce Pazvante turuia fără răgaz. Începuseră pânda. Noapte de septembrie. Cer curat. Spuzeală de stele. Greieri sugând seva plantelor, scrâșnind. Pazvante, lungit pe burtă, așeză pușca peste braț , în așteptare , ca pe front. Șoimul îl lăsase la bază ghiftuit cu un iepure. Numai Laur, bătrânul muzicant, se auzea cântând din trompeta sa din alamă în inima pădurii care ascundea Institutul. Șase ochi, striviți de întuneric căutau să vadă jucăușele flăcări ale presupusei comori Limba detectorului conectat la sursa de curent a bateriei Ij-ului stătea însă înțepenită pe ecran în așteptarea unui miracol.
Spre surprinderea meșterului Grifo Grifonici, Pazvante zise că, de e să fie, comoara vine din amurgul plin de suspine al veacului fanariot, de pe timpul Domnitorului Nicolae Mavrogheni care o încasase zdravăn alături de otomani, de la ruși, pe valea Râmnei, care închide ținutul dinspre crivăț, încât nu-i mai ardea săracu’ să se lăfăie în zaiafeturi și plimbări, tolănit în caleașca aurită trasă de cerbi, la care se cruceau bucureștenii ca de urs. Dar nici îngrozit foarte nu era deoarece se simțea proteguit de un mare vizir, căruia îi trimise dregător sub acoperire, să-i cumpere milostenia. Bietul turc, călare pe o cămila beteagă, să nu atragă pofta tâlharilor, cu desagii doldora de galbeni, își găsise sfârșitul într-un ochi de vulcan noroios, chiar sub poala movilei ăsteia blestemate, după cum am auzit și eu de la ăi bătrâni. Să nu vă închipuiți niște vâlvătăi cât focul de paie de pârlit porcu'! Apar cam pe acolo pe unde se împreună pârloaga de mohor cu geana pădurii. Sunt jucăușe și mici ca licuricii , mai gata să le încuibezi în pumn. Sunt convins că-i sufletul comorii…Trebuie să avem răbdare, iar privirea să taie razant spicele de mohor...
*
Pazvante habar nu avea că, peste două zile, când conașul Flavius dând să se împută în coșciug, (iar bucătăria gemea de iepuri și prepelițe vânate) fu luat prin surprindere, spre prânz, de către amanta acestuia, madama Zoriță, care plină de nerv începu să bocească, lată toată cât era de mare peste coșciug: "Pazvante,Pazvante… mânca-ți-ar șoimu' inima …, tu l-ai îngropat Pazvante, cu poveștile tale demente, că nu te mai saturi să încurci mințile oamenilor, striga femeia lovindu-se cu capul de marginea catafalcului, că tu l-ai pus în contra lu' frac-su și-ai atras blestemele pe capu' nostru, tu și fantomele alea și strigoii tăi din amărâta asta de garăăă …". Iar lumea de la priveghi încuviința scâncetele femeii, cu mâna sau cu batistele la nas de duhoare, și atunci au lăsat toți deodată mortul în seama pazei câinilor sălbăticiți care se băteau pe oasele zdrumicate de porumbel și pe alte resturi rămase de la praznicul pentru pomenirea sufletului adormitului Domnului, "acum și-n vecii vecilor, a-minnnnn!", praznic făcut ca nimenea, înainte de înmormântare. Părintele Neag aruncă atunci în străfundurile gârghiței sale o ulcică de vin de pe mesele întinse pe peronul gării de niște muieri, rude îndepărtate ale mortului, și care jurau răzbunare, taman ca-n filmul ăla naiv după Sadoveanu. Gloata mâncăcioasă avea să sară asupra lui Pazvante, de unde sar fi tras toate relele, iar câțiva bărbați legaseră mănunchiuri de lumânări la capetele câtorva bețe și voiau să pătrundă, bine atinși de băutură, în clădire, să dea foc. Pazvante avea să aibă, totuși, inspirația să le vorbească în portavocea răgușită de paraziți, călare pe drezina sa galbenă, trasă în fața gării:" Un moment de reculegere oameni buni, pentru amărâții ăia de copii ce-au murit în Revoluție și pentru pedeapsa asta de om din coșciug, mort fără lumânare! strigă el. Ce stafii, mă nebunilor?! Dați-mi una și o mănânc de vie! O duc la circ. Mă umplu dă parale. Credeți că strigoii băntuie așa, Teleleu Tanase!… E în închipuirea lumii , dom’le…" Așa avea să se îmburice Pazvante cu pușca fluturând în mâna stângă de agită și mai mult mulțimea , până când îi veni nefericita idee de a o vârâ pe cracul pantalonului, în timp ce șoimul de vânătoare, impasibil, ciugulea dintr-o coastă de ied, pe pervazul fostului ghișeu de bilete, privind, galben, spre mulțime.Deodată descălecă de pe drezină, ținând piciorul înțepenit de pușcă și, prin mulțime, ajunse pe peron. Nu se știe cum dracu păși, sau se împiedică, încât pușca se descărcă instantaneu, iar părul Pustnicului, de frică, albi complet în câteva secunde Văzând arătarea, gloata avea să o ia la goană, de groaza strigoiului, cu șoimul șuierând deasupra capetelor.
*
Liliecii, care-și găsiseră culcuș în grota de la Malul Surpat, se auzeau lovindu-se de antena electronică de bruiaj, un fel de gard imens din plasă de sârmă, ancorat aproape pe jumătate din câmpul ce înconjura Fluviata, și despre care localnicii, în delirul lor, credeau că autoritățile l-au înălțat pentru a-i apăra de invazia lăcustelor.
Un nechezat gutural scurt, din apropiere , le făcu pielea găinii spinările. Doi cai păscând pe miriștea plină de licurici se mușcau cu îndârjire nechezând năpraznic: gâturile le erau împleticite în firava bătaie a lunii, până când unul, înconvoiat căzu pe spate, gata să-i strivească în văgăună.
- Du-te de-acilea, dracului, sări Pazvante cu pușca în mână. Să te mănânce dom’le, gloabele astea!…






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!